Interviul de luni – Sînziana Popescu

Pe Sînziana nu o cunosc foarte bine, doar de pe site-uri, din puţinele emailuri schimbate şi cel mai mult din cărţile ei. E o persoană cu un suflet  inocent, de copil, pentru că numai aşa poţi fi ca să scrii atât de frumos despre lumea copilăriei. Sînziana scrie proză şi teatru pentru copii şi este multi-premiată de autorităţile în domeniu, iar piesa ei Când jucăriile spun pa se joacă la Teatrul pentru copii Ion Creangă, din Bucureşti.

1. Călătoria lui Vlad în celălalt tărâm e aproape un glosar de mitologie românească. Cum ţi-a venit ideea unei cărţi cu personaje mitologice româneşti?

Mă bucur că ai spus “aproape” un glosar, nu unul în adevăratul sens al cuvântului, pentru că n-aş vrea să-i derutăm pe potenţialii cititori. Până la urmă vorbim de o cărticică de aventuri, de un fantasy pentru copiii mai mari (9-15 ani), nu despre un tratat ştiinţific de etnologie şi folclor… 🙂

Despre felul în care îmi vin ideile n-am prea multe lucruri de spus, decât că-mi vin pe şest, pâş-pâş, iar eu mă bucur de fiecare dată când acest lucru se întâmplă, fără să-mi pun prea multe întrebări legate de originea lor. Cred însă că la apariţia primului volum al seriei Andilandi – “Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm” – şi-a spus cuvântul şi o conjunctură favorabilă. Am avut inspiraţie, chef de muncă, dar şi mai mult timp liber decât de obicei. În urmă cu şase ani, când m-am apucat de scris cartea, eram în concediu de îngrijire a copilului. Dacă n-aş fi stat acasă, cu siguranţă aş fi continuat să scriu teatru şi scenarii de film, nicidecum un roman.

2. De unde ţi-ai luat informaţiile, te-ai documentat sârguincios sau aveai deja un bagaj de cunoştinţe primit de la părinţi sau bunici?

Informaţiile le-am luat din cărţile pe care le-am citit copil fiind, de cele mai multe ori cot la cot cu bunicul din partea mamei (basmele lui Ispirescu, ale lui Vladimir Colin sau Alexandru Mitru), dar, aşa după cum declaram şi pe site, m-am documentat şi din cărţi de specialitate: “Studii de folklor românesc” de dr. Aurel Cosma, “Universul mitic al românilor de Victor Kernbach sau din “Mitologie românească” a lui Marcel Olinescu.

3. Nu cred că e o coincidenţă că te numeşti Sînziana, ursitoarele ţi-au urat să devii scriitoare şi să scrii despre ele. Sunt sînzienele fiinţele tale mitologice preferate? Le-ai cam favorizat în carte…

Ce bine că măcar ursitoarele au fost de partea mea! 🙂 În rest, nimeni nu şi-a dorit pentru mine o asemenea soartă. Părinţii m-au vrut medic, bunica a visat să “duc o viaţă lipsită de griji”, iar băiatul meu de opt ani încă îşi doreşte să colonizăm împreună planeta Marte.

Nu am fiinţe mitologice preferate, le iubesc în egală măsură. Şi nu cred să fi favorizat Sînzienele în vreun fel. Ba dimpotrivă. Ţin minte că primele critici primite la primul volum al seriei Andilandi au fost legate de faptul că vorbeam prea puţin despre Sînziene şi că apăreau “în carne şi oase” doar la sfârşitul cărţii. Din cauza asta m-am şi ocupat mai serios de tizele mele în cel de-al doilea volum al seriei Andilandi – “Aventura gemenilor dincolo de Poiana Vie”.

4. Vorbeşte-ne despre gelozia dintre fraţi, cum putem să o prevenim sau să o vindecăm dacă nu avem la îndemână un murg năzdrăvan şi o pasăre măiastră?

Eu sunt părinte de copil unic, deci nu cred că aş fi cea mai potrivită persoană să dau sfaturi în privinţa asta. Bănuiesc însă că nu e foarte greu de prevenit ori de “tratat” gelozia fraţilor mai mari. Aşa după cum ne sfătuiesc psihologii, cred că e suficient să nu-ţi neglijezi odraslele mai mari şi să le implici cât mai mult în creşterea “inamicilor”, a noilor-poposiţi în familie. Cred cu convingere în faptul că opusul iubirii nu e ura, ci indiferenţa.

5. Ce citeai când erai mică? Ce ne recomanzi să le citim acum copiilor? Spre ce fel de literatură să îi orientăm?

Când eram mică nu citeam mult faţă de alţi colegi de şcoală, care erau mereu cu năsucul vârât în ele şi citeau cu mare râvnă cam tot ce le pica în mânuţe, dar eram un cititor exigent. O carte trebuia să fie cu adevărat grozavă ca să mă determine să uit de căţăratul în copaci sau de “Hoţii şi vardiştii” şi, de regulă, atunci când se întâmpla să dau de o asemenea minunăţie, o citeam pe nerăsuflate. Altminteri, abandonam o carte mai puţin iscusită după primele pagini. Fără regrete şi fără să mă întorc din drum. Şi dacă eram chestionată de ce am renunţat la cartea cu pricina, răspundeam sincer: “e moralizatoare”, “nu e amuzantă”, “are desene urâte” sau supremul reproş – “e scrisă ca în manual”.

Din cauza asta, cred că nu trebuie să facem rabat de la calitate atunci când vine vorba să citim sau să alegem cărţi copiilor noştri. Din acest motiv am si creat pe www.andilandi.ro o rubrică specială de cronici şi recomandări.

6. Ai câştigat multe premii cu piesele tale de teatru. Spune-ne, de la ce vârstă ne recomanzi să ne ducem copiii la teatru? Cum le influenţează teatrul dezvoltarea psihică şi emoţională?

Deşi textele mele sunt recomandate de regulă copiilor măricei, peste 6 ani, vă sfătuiesc să îi duceţi pe copiii voştri la teatru de la vârste cât mai fragede cu putinţă, de îndată ce încep să meargă sau să vorbească. Cei de la Teatrul Ion Creangă au un program special dedicat celor mai mici dintre spectatori. Mai multe detalii legate de programul “educaţia timpurie”  găsiţi pe site-ul lor . Sper să vă convingă… Dacă n-o pot face ei în întregime, tot ce mi-aş mai permite să adaug este că, în calitate de copil de actori, “crescut” la repetiţii şi spectacole, vă asigur că viaţa mea ar fi fost mult mai săracă fără teatru.

Leave a Reply