Doar o mamă poate şti – invitaţie la dezbatere

Dragii mei, în lumina zilei de ieri, în care toate femeile şi preponderent, mamele, au fost aniversate, vă invit la o nouă dezbatere. Ideea mi-a venit de la o poezie pe care am citit-o în comentarii la concursul de 8 martie şi de la un cântec pe care îl ascultam des în copilărie, la radio, la ora de dedicaţii muzicale. Cântecul este “Doar o mamă poate şti”, interpretat de Maria Ciobanu, şi versurile care mă nedumeresc pe mine sunt “de-ar avea un singur măr, îl păstrează să-l dea lor”. Şi nu, nu din cauza gramaticii mă deranjează, ci din cauza sensului: adică de ce să-l dea lor şi să nu-l împartă în mod egal la toată lumea? Oare mama nu e şi ea om?

Poezia care m-a stârnit este asta:

Erau trei sărmani:
Doi copii şi-o mamă.
Nu aveau, săracii, bani,
Doar o pâine-ntr-o maramă.

Mama lor o frânse-n două
Şi le dete pe rând lor
Fiecare jumătate.
– Mamă, ziseră copiii-n cor,
Ţie ce-şi va rămânea?
– Voi, răspunse, zâmbind, ea !

(Mulţumesc Violetei pentru poezie, chiar mi-a dat de gândit!)

Acum, vin eu şi vă întreb, de ce nu putea fi împărţită pâinea la trei? Dacă mama cade jos şi moare de foame, cine mai are grijă de copii? Îmi amintesc că şi în copilărie mama ne dădea nouă ce era mai bun şi, deseori, sora mea şi cu mine înghiţeam cu noduri pentru că ne-am fi dorit să mănânce şi ea. Nu am fost genul ăla de copii egoişti, ba din contră, chiar ne străduiam ca din portocala aia pe care o rupea mama în două, să îi dăm şi ei, numai că refuza mai mereu. Îi înţeleg şi îi mulţumesc pentru dragostea faţă de noi, dar oare unde trebuie să se termine dragostea faţă de copii şi să înceapă dragostea faţă de tine însăţi? Vă invit să discutăm împreună despre cât de importantă este o mamă în raport cu copiii ei. Este mai importantă, mai puţin importantă, la fel de importantă? Dacă aţi avea un singur măr, ce-aţi face cu el? Aştept comentarii şi de la mămici dar şi de la femei care încă nu sunt mame, pentru că mă interesează toate punctele de vedere. Mulţumesc!

13 Comment

  1. Asa este…si mama si tata faceau la fel. Bine, noi am prins vremurile acelea cand nu se gaseau atatea trufandale…cand stateam la coada la orice aliment, noroc cu bunicile carea aveau gospodarii la tara…nu aveam atatea produse ca acum….dar si eu, care inainte eram mai egoista, am tendinta de a da ce e mai bun fetitei mele, fie ca e vorba de o portocala mai gustoasa,de pieptul de pui sau alte lucruri mai bune, pana la a renunta la rochia frumoasa din vitrina pentru a-i lua jucariile scumpe din reclame…si cred ca asa si trebuie sa fie, dar nu la extrema, adica s-o rasfat si sa nu ne mai permitem noi ca persoane nici o placere…trebuie separate rolurile de parinte de cel de individ cu personalitate, in sensul ca nu trebuie neaparat sa renuntam la obiceiurile si micile placeri individuale, pentru a nu deveni frustrati si, mai tarziu, parinti tiranici, care sa dictam viata copilului sub sloganul “am sacrificat totul pentru tine, ca tu sa ai ce n-am avut eu” etc

  2. Tin minte cand eram mica mama (si tata) spunea ca ea nu vrea sau nu ii place ceva doar ca sa ne dea noua mai mult. Nici la cea mai varsta frageda n-am inghitit minciuna asta si m-am prefacut si eu mereu ca nu mai vreau si na, decat sa ramana si sa se arunce, mai bine mananca parintii. Sunt total impotriva ideei sa iti rupi de la gura ca sa dai copiiilor. Si copiii isi doresc ca parintii lor sa fie fericiti si sa aiba de toate, este o dragoste egal impartasita. Bine zis: daca mama moare de foame, cine mai are grija de copilasi?

    Mai imi amintesc cand imi povestea mama de un coleg de serviciu care toata viata lasase la copii sa manance pulpele si pieptul si el mancase spatele si aripile. Dupa multi ani venise acasa la fiica lui si ginerele ii puse in farfurie o pulpa de pui insa fiica a sarit brusc si a spus : nu ii place tatei din aia, da-i coaste si aripi. Tatal a izbucnit si a spus ca toata viata le-a lasat lor ce-i mai bun si acum ar vrea si el sa manance o bucata de pulpa. (poate nu e cel mai bun exemplu avand in vedere ca partile mele favorite din pui sunt coastele :D).

    Daca devii parinte nu inseamna ca nu mai esti om. Inseamna ca ai nevoi si dorinte si bucurii care trebuie indeplinite. Daca nu sunt indeplinite atunci devin frustrari care ne impiedica sa mai fim niste parinti buni pentru copiii nostri.

    Asa ca merg pe principiul “de-ar avea un singur mar, il imparte tututor” 🙂

  3. Roda says: Reply

    Oh, eu intotdeauna uram chestia asta si am ZIS ca nu voi face niciodata, dar niciodata la fel. As imparti marul in patru, si pentru consort, caci toti suntem la fel de importanti. Mai ales detestam cand povestea despre partea asta cu sacrificiul. Ma facea sa ma simt (sigur ca involuntar) cea mai egoista persoana ca, copila fiind, nu am insistat suficient ca sa impartim “marul”.
    Da, daca lucrul resptectiv nu imi place prea mult (de exemplu am perioade cand nu imi place sa mananc carne) le-as da doar lor avand grija sa nu cumva sa para un sacrificiu.

  4. violeta argatu says: Reply

    Nice one! 🙂

    Nici nu stiu cu ce sa incep… Atat cantecul cat si poezia-scrisa de un preot- prezinta o situatie mai putin placuta,dar foarte sugestiva. Cred ca asta-i legea firii- asa a lasat Dumnezeu. Mama,asa cum era odata,isi punea toata credinta in Dumnezeu. Mama,stia ca totul depinde de Dumnezeu.Credinta era mai presus de bucatica aia de paine care i s-ar fi cuvenit. Mama din cantec si poezie stia ca Dumnezeu vede sacrificiul ei, si ca va primi rasplata, ca ii va da insutit si nicidecum nu o va lasa sa moara de foame.
    Mama adevarata e capabila de mult mai mult decat ne inchipuim noi. Cred ca ati observat si voi ca intotdeauna, indiferent de circumstante,mama gaseste resurse. Chiar de-i obosita sau infometata, se ridica si merge la puii ei. Isi da si ultima suflare pentru ei.
    Nu cred ca se poate pune problema ca dragostea de mama pentru copii se va opri vreodata sau trebuie sa se opreasca. Sau cel putin nu ar trebui.
    Nu am cunoscut nici o mama care sa se gandeasca mai intai la ea si apoi la copii. Pur si simplu asta-i mama. Voiam sa spun ca mama intotdeauna va da ultima bucata de paine copiilor ei, dar din pacate nu mai sunt sigura ca este adevarat. Vremurile pe care le traim acum sunt in continua schimbare si lucrurile ies de pe fagasul normal. Asa ca, eu zic ca ar trebui sa ne bucuram cat inca mai intalnim astfel de mame si sa gandeasca altfel. Vrem ca lumea sa fie mai buna? Atunci trebuie sa ne crestem copiii asa cum ne-au crescut pe noi parintii si bunicii!

  5. violeta argatu says: Reply

    revin cu o corectura: “Asa ca, eu zic ca ar trebui sa ne bucuram cat inca mai intalnim astfel de mame si sa nu le facem sa gandeasca altfel decat gandeau mamele acum sute/mii de ani.”

    Am “mancat” cateva cuvinte :))

  6. asa faceau si parintii mei: orice aveau, imi lasau mie; ii intrebam daca vor/le dadeam eu inapoi,dar spuneau mereu ca nu le e pofta,nu le e foame….
    ma suparam atunci,acum insa ii inteleg; avem o situatie material buna (nu ma pot plange, dimpotriva), dar daca am ceva deosebit sau cand cumpar ceva ce stiu ca le-ar place celor mici, nu pot sa ma ating de ele nici picata cu ceara!
    sotul zice ca exagerez,dar sincer nu ma rabda inima sa mananc ceva ce am cumparat special pentru ei; nici nu pot intinde mana dupa un mar daca ma gandesc ca ar vrea cei mici (si faza e ca la noi se cumpara iarna, cand nu avem din gradina, kg de fructe si legume, ladite de rosii…)
    mai bine ma duc si imi cumpar eu ceva separat mere/pere de care stiu ca nu mananca ei (au preferintele lor); e altceva cand sunt din gradina/livada: stiu ca au multe de ales si acolo nu-mi fac atatea procese de constiinta 😀
    cred ca de vina este educatia/modelul vazut la parintii mei si de asta nu ma indur desi e frigiderul plin cu bunatati care mai de care 🙂

  7. szqwer says: Reply

    Ei bine, eu sunt o mama care imi iau mie de la gura ca sa-i dau copilului meu, dar nu in sensul in care eu stau si mor de foame.NU, dar eu mananc lucruri mai putin sanatoase, mai putin scumpe, mai necalitative, ma imbrac acum cu haine mai de 2 lei si-un pol si ii iau lui ce-i mai sanatos, bun, frumos.In acest sens merg pe ideea ca iti iei de la gura sa-i dai copilului.Iar daca am fi trait si noi acum in comunism cu siguranta ca mi-as fi luat la propriu de la gura sa-i dau lui.Asa este normal in viziunea mea, asa au facut si ai mei cu mine, asa gandesc eu ca unui copil trebuie sa-i dai ce-i mai bun, ce-i mai sanatos si mai frumos.Macar cat este la mine in batatura si-i pot eu oferi aceste lucruri sa le aiba, mai tarziu cine stie ce timpuri va prinde, ce viata va avea si mai ales, va trebui si el sa faca la fel cu copiii lui.Adultii ne-am dezvoltat , ei sunt in crestere si e normal sa manance ce este mai bun si cum la noi tot ce-i bun si mai sanatos este si extrem de scump , fireste ca el are prioritate.Poeziile alea sunt scrise in comunism cred cand orice parinte normal a facut foamea ca sa-i dea copilului sau sa manance.Cu merele nu e cazul sa punem problema, dar cu fructe exotice scumpe, spre exemplu, ii iau lui un asemenea fruct si mie un mar.

  8. marul ca marul, dar ce zici de o viata intreaga sacrificata pentru copii, de acele mame care raman langa sotii lor, desi sunt nefericite, doar ca sa aiba copiii un tata?

    o mama n-ar trebui sa moara de foame in timp ce copiii se rasfata cu mere, banane, ciocolata [sau pulpe de pui :))]. ea trebuie sa fie constienta ca, mai bine ca ea, nimeni nu ii poate creste copiii, asadar trebuie sa aiba grija de sine in primul rand. ba nu, in al doilea.:)

    mi se pare ca o familie este mai unita atunci cand totul se imparte. cand primeste o felie si tata, primeste o felie si mama, primeste o felie si copilul. [sau si tata, si mama, si sora mai mare, si fratele mai mic]

    eu inteleg altfel mesajul poeziei respective: cand facem foamea, ii lasam mai intai pe cei mici sa manance, fiindca ei sunt mai putin rezistenti decat adultii.

    o fi fost scrisa poezia de un preot cu alte intentii, o fi avand alt mesaj, dar eu o interpretez in felul meu. pentru ca pot.:))

  9. Diana says: Reply

    Cred ca exemplul nostru, al parintilor, e esential pentru copiii nostri. Cred ca e normal ca un parinte sa “isi rupa de la gura”, sa faca sacrificii pentru copil, cred ca de foarte multe ori facem asta fara sa ne dam seama. Dar, pe de alta parte, exista riscul ca prichindelul sa inteleaga din acest comportament, in mod gresit, ca totul i se cuvine, ca el trebuie sa fie mereu pe primul loc. Cred ca e mult mai sanatos pentru el sa invete sa imparta ce are cu fratii, cu parintii…pentru ca mai tarziu sa faca acelasi lucru cand va fi adult si cu alte persoane.

  10. renata says: Reply

    eu n-am sa accentuez cum procedez, nici cum au procedat ai mei, nici cum cred eu ca trebuie procedat, am sa-ti spun doar ca inteleg, inteleg din plin genul acela de comportament prezent in versuri. dar cred ca pentru psihicul parintilor si buna relatie de comunicare cu ai lor copii trebuie ca ei sa nu resimta renuntarile ca pe un sacrificiu. daca se intampla, nu inseamna ca esti un parinte mai putin bun, ci ca nu trebuie sa o faci, inteleg, insa, ca pentru multi parinti este indestulator sa-si vada copiii fericiti.
    si-am sa-ti mai spun ca:
    – ai mei nu-si schimbau perechile de incaltaminte daca se deteriorau, pentru ca eu si fratele meu aveam nevoie de incaltari de scoala si pentru educatie fizica.
    -parintii sotului aveau barul plin cu bauturi scumpe, dar el facea naveta pe jos, pe viscol, de la tara pana la liceu in campina, in conditiile in care ar fi avut reducere pentru elevi. vremuri grele, intr-adevar, doar pentru unii.
    ma bucur ca n-am avut astfel de parinti!
    eu o pun pe nora pe primul loc, pentru ca nu ma deranjeaza. adica ne facem vacantele in functie de ea, de pilda. poate as vrea sa fac un tur al manastirilor moldovenesti, dar ar fi obositor pentru ea, asa ca amanam si facem o vacanta mai pe placul ei, cu multa distractie si culoare si mai putina cunoastere si spiritualitate:)
    renata

  11. iulia says: Reply

    Eu cred ca cei mai multi parinti au facut asta, “si-au rupt de la gura”, si de multe ori fac si eu acelasi lucru, Pur si simplu nu-mi trebuie, sau din comoditate, le pregatesc ceva de mancare si eu nu-mi pun, Bine noi suntem inca la stadiul in care il hranesc eu cu lingurinta :), dar crestem noi mari. Si apropo de mar, am citit o poezie de vreun an pe net si imi sta in minte mereu(mi-am si facut un afis de 1 iunie cu versurile astea pt scoala):
    “Am un mar si jumatate,
    Numai eu stiu cum se’mparte;
    Maru’ntreg ti-l darui tie,
    Jumatatea mi-o las mie.” (Bunatate- Constantin Dragomir)

  12. Alina says: Reply

    Toti parintii (cei normali) isi pun copiii mai presus decat ei si asta este ok atata vreme cat rezultatul este unul bun pentru copil. In cazurile prezentate mai sus de unele mamici se pare ca atunci cand erau ele copii, acest sacrificiu al parintilor le afecta in mod negativ. Din pacate nu toti ne dam seama de impactul unor actiuni ale noastre asupra copiilor asa cum nici parintii nostri nu si-au dat seama.
    Ma bucur ca ai deschis acest subiect pentru ca nici eu nu imi dadeam seama de asta pana acum. O sa am grija sa nu fac copiii mei sa se simta vinovati de lucrurile pe care eu le voi face pentru ei.
    Multumesc 🙂

  13. Si mama mea facea la fel. Si eu am facut la fel, pana cand fetita mea de 3 ani jumate a inceput sa imi zica: “Mama, dar ia si tu din ciocolata, sa ne bucuram amandoua!”. Cred ca asta ar fi explicatia de ce e frumos pentru toata lumea sa impartim marul la toti, de ce sa ia si mama: ca sa ne bucuram impreuna! si ca sa avem totii nevoile implinite!

    Ma bucur mult ca ai deschis discutia, Laura, ca si pe mine m-a facut situatia asta sa ma gandesc la ce mesaj vreau sa transmit copiilor mei.

Leave a Reply