Invitaţie la dezbatere – Cum faci faţă ca părinte?

Cum faci faţă, ca părinte, dezamăgirilor de ordin social prin care trece copilul tău? Atenţie, nu mă refer la dezamăgirile normale, de genul a picat la olimpiadă sau a luat notă mică la concurs, ci la cele care sunt cel mai dificil de suportat, cum ar fi că nu e acceptat într-un anume cerc, că nu e invitat la o anume petrecere, că e defavorizat de profesoara care preferă copiii de un anumit rang sau de învăţătoarea obişnuită cu parfumurile Chanel cadou de Paşti, că e luat în râs că nu are ultimul răcnet de pantofi Converse sau că băiatul/fata pe care îl/o place nu se uită la ea/el, că prietena ei cea mai bună şi-a făcut brusc o nouă prietenă şi o ignoră sau că alţii copii inventează porecle nejustificate pe seama unor chestii care nu ţin de ea etc

Cum gestionezi situaţiile în care două piţipoane sclipicioase de patru ani îi spun fetiţei tale “ce fetiţă urâtă” sau când, în parc, fetiţa cu ojă pe unghii şi rochie de bal la groapa cu nisip le instigă pe celelalte să nu se joace cu copilul tău doar pentru că e îmbrăcat normal şi nu se dă cu ojă? Cum îţi înveţi copilul de patru ani că tocurile nu sunt sănătoase la vârsta asta când la o petrecere copilul cu tocuri şi ţinută nepotrivită pentru vârsta ei e în centrul atenţiei?

Să lăsăm pentru un moment copilul, care trebuie să înveţe să facă faţă acestor situaţii pentru că, inevitabil, fac parte din viaţă, şi să ne gândim la noi, părinţii, care luăm personal toate aceste lucruri şi suferim, uneori, mai tare decât ei: cum facem noi faţă acestor lucruri şi cum ne învăţăm copiii să facă faţă? Cum ne învăţăm copiii să treacă peste obsesia asta pentru sclipiciul şi spoiala de faţadă şi să vadă dincolo de aparenţe, poate nu acum, dar măcar când vor fi mai mari?

Vă aştept la o nouă dezbatere în care sper să învăţăm cum să gestionăm noi, ca părinţi, situaţii de acest gen pentru ca toată lupta asta pe care noi o ducem ca să le creştem stima de sine a copiilor noştri să nu se termine prost din cauza altor copii cu gura prea mare şi stima de sine mult prea scăzută.

Edit 04.05.2013 – imagine găsită pe facebook

imagine fb

44 Comment

  1. ANDREEA28 says: Reply

    Facem fata cu greu, draga Laura, tuturor, non-valorilor propuse copiilor nostri de la varste mici; si cu cat varsta copilului e mai mica cu atat e mai greu de explicat..Fetele cu pricina, mai exact, parintii fetelor au ca unic criteriu televizorul..asta se vede la tv si asta fac si ele…f trist!!
    Baiatul meu e la scoala ( clasa a III-a) si multi dintre colegii lui se uita la telenovele si el se simte exclus pt ca nu stie despre ce este vorba..noi nu ne uitam la tv decat sambata si duminica …cateodata ma simt tentata sa-l las sa se uite la un episod (n-o fi foc, zic eu); alteori imi zice ca la scoala x are bani de buzunar in fiecare zi; si isi cumpara ce vrea ea; si eu ii dau bani, cateodata.. pt asta am gasit o solutie: el e singurul din clasa care stie sa schieze si ii spun ca daca ii dau bani in fiecare zi la scoala nu mai avem bani de mers la schi…deocamdata functioneaza asta.
    Retete nu exista..eu spun ca exemplul parintilor conteaza mult, mai ales la varste mici…si nu in ultimul rand, rugaciunile mamei fac minuni (nu din carti ci din experienta proprie)..Curaj!!!

    1. Da, Andreea, nu pot decat sa ma gandesc ca la scoala lucrurile se vor inrautati de zece ori 🙁 Sper sa nu fiu tentata sa cedez si eu la anumite lucruri care contravin principiilor mele doar ca Eliza sa se integreze pentru ca desi o pereche de pantofi de firma nu e un capat de tara si pot face un efort sa-i cumpar, s-o las cu ciorapi de plasa la scoala nu e tocmai un compromis pe care sunt dispusa sa-l fac…

  2. OBRETIN MARIA says: Reply

    multumimdraga andreea!

  3. mirug says: Reply

    pe otilia de la playful parenting am vazut-o abordand un subiect similar…ea se juca cu papusa barbie si cu o papiusa normala…supunad ceva de genul :
    papusa normala catre barbie:hai sa topaim in pat
    barbie catre papusa normala: nu pot o sa imi rup tocurile
    si alte situatii din astea gen urcat n copac…

    1. Da, cred ca stiu si eu jocul, tin minte ca ni l-a aratat Otilia la curs, dar deocamdata Eliza nu reactioneaza pozitiv la genul asta de jocuri, cred ca va trebui sa adopt alta abordare.

  4. renata says: Reply

    cat de neplacut ca ai trecut prin asa ceva, tu sau cineva cunoscut. refuz sa accept ca sunt copii atat de rautaciosi in mod natural. eu, sa fi fost parintele in cauza, iti spun sigur cum as fi replicat: hei, de ce spui/spuneti ca ea este urata? urat este ce faceti voi si semanati cu niste vrajitoare ca spuneti asta! dimpotriva, este frumoasa si buna si voia doar sa fiti prietene. nu va convine, gaseste prietene mai bune si mai dragute, la revedere!
    nu stiu daca este corect sa-mi vina sa ma comport astfel, dar nu ma abtin ca sa menajez orgoliile unor rasfatati. predau engleza la doua gradinite, dintre care una de stat, si mi-a fost dat si mie sa observ destule. incerc mereu sa aplanez orice conflict cu caldura in glas si mergand pe ideea ca trebuie sa fim cu totii prieteni, draguti si darnici.
    cum, intrebi tu, sa-ti faci copilul sa inteleaga ca anumite lucruri nu sunt ok? aratandu-i contraexemple: cutare copil din film/desene/poveste/realitatea inconjuratoare nu se machiaza/impopotoneaza, copiii sunt frumosi asa cum sunt. cand porti tocuri, nu poti sari, nu te poti catara si mai tarziu te dor picioarele. cand se cojeste oja, unghiile sunt uratele rau si mancarea nu are gust bun daca bagi din greseala degetul in gura. mie asa mi-ar veni sa spun. evident, as bate apa-n piua ca femeile sunt femei, cu totul altceva decat fetele si fetitele.
    permite-i elizei sa mai si experimenteze, este totusi fata (spun asta pt ca nora da iama-n fardurile mele si ajunge sorcova:). isi da seama ca arata ridicol, altfel decat trebuie si ca unii ar rade de ea, dar e firesc s-o tenteze.
    sunt varste si varste, nu va trebui sa dai vesnic acelasi gen de explicatii.
    oricum, fii permanent pregatita sa-ti aperi copilul ca o leoaica, dar una diplomata si lucida:) pentru increderea in sine, este de o maxima importanta sa te stie acolo pentru ea, at all time, sustinand-o.
    ca parinte, faci fata luand atitudine, dar tratand astfel de probleme cu o oarecare lejeritate, pentru starea de bine a copilului. usor ingrijorata si mirata, incearca sa te amuzi cu fiica ta pe seama celor incurajati sa se comporte anormal. multa vreme de-aici incolo, tu vei fi modelul de capatai al copilului tau.

    1. Renata, noi am trecut prin asta chiar azi. A fost neplacut pentru mine, din fericire Eliza nu a auzit, dar daca auzea, sigur se supara. Eu, insa, am zeci de exemple din astea din copilaria mea, drept pentru care am crescut cu foarte multe complexe si ma intreb in permanenta cum s-o feresc pe Eliza de asta. Banuiesc ca va trebui, mai degraba, sa invat eu sa ma relaxez si sa accept fapul ca n-am cum sa controlez asa ceva 🙁

  5. Eu cred ca nu putem face fata… nu fara suferinta. Noi parintii asa functionam, suferim pentru orice nimic, pentru orice nedreptate care are legatura cu puii nostri. Eu sufar si acum cand ma gandesc la Eliza. Si eu sunt tentata sa ma implic in micile conflicte ale lui David (tu nu ai voie pe toboganul asta ca nu esti prietenul nostru sau tu nu ai masinute din astea asa ca nu te uita) dar ma gandesc ca ignorand astfel de comportamente il invat si pe el ca nu merita… dar de suferit tot suferim. O data cu varsta, vor creste problemele astea. Si nu avem cum sa le oprim. Si nu cred ca vom putea opri dorinta lor de integrare…putem doar spera ca in functie de educatia data si de exemplul ofertit va dori sa se integreze intr-un grup ceva mai potrivit cu principiile noastre.
    Eu asa voi “face fata” : suferind. Sper sa pot ascunde asta :).

    1. Si eu voi suferi, cu siguranta, mai ales pentru ca imi amintesc de episoade similare din copilaria mea si cum “traumele” alea nu s-au vindecat, probabil ca le voi retrai odata cu ea.

  6. Violeta says: Reply

    Foarte bun subiectul draga Laura.
    Din punctul meu de vedere un lucru este esential: Sa-l invatam pe copil SA NU SE COMPARE cu ceilalti. Sa constientizeze ca este UNIC si toti suntem diferiti unii fata de ceilalti.
    Eu mereu o invat pe fetita mea ( si prin exemplu propriu, si atunci am grija sa punctez) sa facem ceea ce simtim NOI, ce ne dorim NOI, cum vrem NOI, cand vrem NOI si nu cum spun sau vedem la ceilalti.
    Predata cu tact, copii invata aceasta “lectie” si cu cat mai devreme cu atat mai bine pentru ei.
    La noi functioneaza de minune.

    1. Violeta, ar fi ideal asa, ca fiecare copil sa invete ca este unic, insa din pacate stim ca nu asta se intampla si copiii ajung, in cele din urma, sa se compare unii cu altii 🙁

  7. oana says: Reply

    Laura eu sunt perfect de acord cu tine….cu fiecare rand scris acolo! Madalina Ion (doamna care a comentat pe Facebook) , fetitele acelea dincolo de varsta reala NU mai sunt fetite….sunt niste mici “jucarii” in mana unor adulti iresponsabili care au impresia ca oferindu-le absolut tot ce vad la televizor, impopotonandu-le ca pe niste mici verze colorate si stricandu-le copilaria…le ofera EDUCATIE, independenta si dreptul de a alege orice tampenie fara sa le imprime discernamant, bun simt, politete. Copii nu sunt responsabili direct, dar sunt o oglinda perfecta a generatiei in care va trai fetita Laurei si a mea si copilul tau. Azi ii spun ca este urata pentru ca nu e sclipicioasa si cu unghiile facute, maiine ii vor spune ca e o sarantoaca pentru ca ma-sa nu i-a cumparat decapotabila sa se duca la scoala….cu cat vor fi mai multi si nu vor deveni “fenomene” izolate…cu atat copiii de azi, educati intr-un spirit al echilibrului, vor deveni niste marginalizati ai unei societati mizerabile. Mi se pare absolut perfect si normal ca din ce in ce mai multi oameni sa faca ceea ce a facut Laura. A lua o pozitie corecta, chiar dura, este dupa parerea mea ultimul lucru care se mai poate face intr-o tara in care aruncatul mizeriei pe jos, mancatul semintelor pe scara blocului, sclipiciul si paietele si rautatea care parca devine o placere de la varstele cele mai fragede…sa devina fenomene izolate si sa nu mai fie NORMALITATE. O spune un om care insa nu crede ca se mai pot face prea multe in acest sens si care a ales un alt drum pentru copilul lui….un drum care i-a dat viata peste cap lui ca si adult, dar i-a oferit copilului altceva decat sclipici si oja la locul de joaca, seringi si rahat pe tobogane, nisip mizer, parinti care-si aduc la locul de joaca copiii bolnavi de varicela….le-am trait pe toate…si la un moment dat nu am mai vrut sa le traiesc. Faptul ca din cand in cand scoate capul un om ca Laura si SPUNE lucruri…e o minune…in rest vad ca lumea este foarte preocupata de stigmatizarea copiilor altora…si deloc de stigmatizarea copiilor lor, mergand pe principiul trist…lasa ca si pe vremea mea se mancau seminte pe scara blocului, se asculta muzica tip manele si se purtau unghiute date cu oja cojita de joaca in nisip…perfect asortate cu rochii pe care se inghesuie cu succes, paietele, margelele, dantelutele, florile tip pleasca, volanele si pe deasupra un frumos ilicut crosetat de bunica….toate in timp ce ochisorii care ar trebuie sa fie limpezi si surazatori ca ai oricarui copil sunt strafulgerati de scantei ironice, superioare si rautacioase….. Astia sunt copiii care peste ani vor trece pe langa tine si te vor lasa cazuta pe jos zicand ca esti beata cand de fapt tie iti este rau…fiind mult mai preocupati sa-si verifice oja de pe unghiile vopsite cu vreo 2 saptamani in urma.

    1. Ai mare dreptate, Oana, sa stii… mi-e groaza ca normalitatea noastra o sa ajunga sa fie considerata anomalie, in toate aspectele, si imbracat decent, si mancat sanatos si comportament civilizat si asa mai departe…

  8. Alexa says: Reply

    Eu încerc să-i învăt pe copiii mei să gîndească cu capul lor. Nu e ușor la 4 ani, nu e ușor nici la 6 cît are fetița mea. Dar dacă învață să gîndească, jumătate problema e rezolvată, fiindcă genul acela de comportament îl au oamenii care gîndesc nu cu capul propriu, ci cu televizorul, facebook-ul, etc. Pe copii i-am înscris deocamdată la o școală de cartier , după ce au mers la grădinița din cartier – e OK ca pregătire și, important, nu sunt mulți copii cu părinți de fițe – aceia merg la școlile din centru. Am găsit recent o carte – Poveste cu un gînd strănutat – de Laura Grunberg – unde într-un capitolaș e discutată (pe înțelesul copiilor) manipularea prin publicitate, alături de o mulțime de alte subiecte. Asta nu înseamnă că suntem imuni la problemă. Fetița e în ultima vreme înnebunită după Hello Kitty, presupun că de la școală i se trage. Dar încercăm să găsim variante de compromis – nu luăm ojă Hello Kitty că nu e voie la 6 ani, dar luăm periuță de dinți Hello Kitty. Rezultatul e că de cîteva zile cineva se spală pe dinți mai des…:) Nu știu, e într-adevăr un subiect ce merită dezbătut în cît mai multe medii. Încerc să-l popularizez și eu, multă baftă.

    1. Alexa, sa stii ca am si eu cartea Laurei Grunberg dar n-am citit-o cu Eliza pana acum, insa asta imi aminteste de alta carte de la ed Paralela 45, perfecta pentru a ilustra exact ce spuneam mai sus – ca impopotonarea nu te face mai frumoasa. Multumesc ca mi-ai amintit de ea, indirect 🙂

      1. Alexa says: Reply

        Noi am citit cam jumatate cartea Laurei, e mult de discutat pe margine… dar mi-ar place sa stiu mai multe si despre cealalta carte – cu impopotonarea. Ca noi am citit de la biblioteca doua cartulii despre Fancy Nancy si ne place taare mult sa ne mai impopotonam… ceea ce nu-i neaparat rau, dar ne-ar prinde bine si ceva mai echilibrat pe tema asta.

  9. Cat noroc am putut avea sa cresc intre baieti.
    Am avut coliziuni rare si accidentale in copilarie cu cercurile de fete, dar confirm ca erau fix cum le descrii tu; superficiale, impopotonate si infiorator de rele. Iar jocurile erau mai mult un fel de “ia sa vedem cate reguli stupide pot inventa in 10 minute” 🙂
    Nu stiu ce sa zic. Sunt si fetite ok, crescute normal, dar mai rar. Li se insinueaza cumva ideea ca e normal pentru o fetita sa fie matzaita, afectata si fuuuuuuaaaarrrte “judgemental”. Mai nasol e ca asa ramane.

    1. Da, ai avut noroc 😀 Eu am crescut la bloc intre fete si a fost ok, inca mai suntem prietene (desi am aflat acum, “la batranete”, ca ma considerau un copil antipatic, totusi atunci n-am simtit – asta arata si ce educatie aveau fetele alea), insa la scoala a fost groaznic. Era o fetita care reprezenta pe atunci idealul feminin “alba, grasa si frumoasa”. Iti dai seama cum eram perceputa eu, slaba si creola, in comparatie cu ea, nu?

  10. Gaza are 5,5 ani. Baiat. Si imi refuza uneori haine care nu i se par lui cool. Eu ii spun ca hainele sunt haine, ca nu exista cool sau necool. Sa fie curate si nerupte in coate. Atat.

    1. Wow, si e baiat… Macar de s-ar opri la haine…

  11. off,Laura …..am vazut si eu astfel de situatii si ma enervez pe parinti mai mult decat pe copii;ei copiaza comportamentul neadecvat al parintilor 🙁
    la scoala unde invata Daria, sunt cateva fetite ….aparte; una din ele tine dieta pentru ca asa a invatat-o mamai: sa manance doar piept/file de curcan, biscuiti dietetici….in prima zi, a venit fiica-mea acasa cu aceleasi idei mai ales ca erau prietene bune…..i-am explicat ca la varsta ei,nu e indicata o dieta pentru ca i-ar distruge organismul, insa i-am aratat si varianta mai inteligenta de a manca sanatos: a renuntat la paine (inainte manca mai multa – ca urmare a regimului de la gradinita), la atat de multe dulciuri (tot de la gradinita i se tragea pt ca acolo le dadeau dulciuri imediat dupa masa de pranz) si sport 😉
    alta fetita are o problema cu ceilalti copii,in particular cu Daria: ii provoaca sa duca tot felul de jocuri si jucarii la scoala si le spune parerea ei despre tot: o porcarie, ce tampenie, a lui x e mai frumoasa decat a ta etc
    cand am aflat,m-am enervat foarte tare; am incercat sa stau calma si sa ii explic Dariei ca nu e cazul sa ii faca pe plac unei fetite care in mod clar nu e potrivita pentru ea;ca nu trebuie sa faca pe plac nimanui, sa ramana asa cum e ea!
    se pare ca a inteles si a ignorat-o pe respectiva fetita pt ca mi-a spus ca in ultima saptamana de scoala Edith si-a schimbat atitudinea si incearca ea sa devina prietena cu Daria
    i-am spus sa faca cum crede, dar sa aibe grija ca nimeni nu se poate schimba asa brusc;mi-a zis ca va fi atenta
    nu stiu cum va fi mai departe,dar vom vedea
    norocul este ca, de obicei, fetitele sunt intelegatoare, poti discuta cu ele si sa le explici ce si cum…..
    Andrei, pe de alta parte, nici nu clipeste daca nu e bagat in seama;dimpotriva el e fericit cand nu e bagat in seama de altii pentru ca nu ii place sa fie in centrul atentiei; de ex, nu am avut cu cine sa-l las si l-am luat cu mine la o intalnire unde,evident, a atras atentia nu doar pentru ca e copil, ci si pentru ca e roscat….s-a inrosit tot si se ascundea dupa mine…a durat ceva pana s-a linistit si a inceput sa se joace – adica dupa ce a fost ignorat de adulti 😛
    acum,nu stiu cum e sa nu fie placut el de alti copii, insa Daria a avut astfel de probleme si am rezolvat tot cu discutii
    sper sa se rezolve si la voi si Eliza sa nu sufere, ci sa invete ca nu toti oamenii sunt la fel, suntem (din fericire/din pacate) produsul parintilor, al educatiei si al societatii, tine de fiecare cum isi creste copilul, dar e bine sa le oferim un mediu similar de crestere…atunci cand putem, daca nu..cel putin sa ii invatam cum sa treaca peste astfel de situatii pentru ca se vor intalni mereu in viata ca adolescenti (cand e si mai greu) si adulti cu oameni de acest gen ori mai rau
    nu stiu cat de coerenta am fost ca sunt cam bolnava,dar sper ca s-a inteles ce am scris 😛
    Sarbatori fericite si pupici Elizei
    eu am vazut-o si mie mi se pare un copil absolut normal asa cum trebuie sa fie orice copil, nu sulemenit cu tot felul de farduri si lacuri de unghii, cu rochite gen Barbie purtate ca rochie de joaca/zi 😛

    1. Toni, tin minte ca ai povestit pe blog de chestia cu dieta, mi se pare horror, pentru ca daca fetele noastre o iau pe calea asta, se indreapta direct spre bulimie sau alte afectiuni de ordin alimentar. Cat despre episodul cu fetita si jucariile, e bine ca ai aflat, dar ce facem cand nu aflam? Si Eliza are la gradi o fetita un pic mai mare de la care invata numai prostii si ma simt aiurea sa ii interzic sa se joace cu ea, parca totusi nu e treaba mea sa ii interzic sa se joace cu cineva si nu stiu cum sa procedez 🙁

      1. Cred ca e foarte importanta comunicarea cu propriul copil.Un avantaj il constituie faptul ca fetitele sunt mai deschise catre comunicare si au tendinta sa povesteasca mamelor ce li se intampla.
        E dificil cand un copil iti influenteaza propriul copil.Eu ma folosesc de tot felul de povestioare ca sa-i sugerez Dariei cum stau lucrurile si sa-i dau de gandit 🙂
        uite un link cu tot felul de povesti care pot ajuta
        http://www.mercedesros.com/catalogue.php
        Poate gasesti ceva interesant pentru Eliza si care sa o poata ajuta sa-si aleaga prietenii mai usor,dar sa si inteleaga cum reactioneaza/actioneaza unii in anumite situatii

        1. Multumesc, Toni!

          1. Pentru putin.
            Sa-ti fie de folos 🙂

  12. Emese says: Reply

    Cum fac fata unor situatii similare? Mi se strange inima atunci cand imi povesteste fiica mea intamplari despre excluderi de la jocuri, afirmatii dojenitoare, etc. Daca povestim, ma linistesc si eu, sper ca si ea…
    Uneori nu imi fac deloc probleme, au fost cazuri in care a reactionat mult peste asteptarile mele (cand i s-a spus ca e saraca pt ca nu primeste decat 1 leu pe saptamana bani de buzunar la scoala, a raspuns ca nu e deloc asa, doar ca ea pune bani de-o parte si ca ei irosesc banii partintilor!), iar alte ori ramane doar tristetea.
    Solutie vad doar in exemplul propriu, asa cum am citit si mai sus, si in comunicare, in mentinerea unei relatii frumoase cu copilul astfel incat acesta sa aiba incredere totala in tine, sa vina singur sa iti povesteasca din bucuriile si tristetile zilnice, fara sa il intrebi tu. Si asta se intampla cand si tu faci la fel.

    1. Da, comunicarea e foarte importanta, mie de asta mi-e teama cel mai mult, pentru ca Eliza nu prea spune ce face la gradi si uneori trebuie sa o trag de limba sa aflu cate ceva, iar de chestiile negative nu aflu decat dupa nu stiu cate zile…

  13. Grav este cand copiii se joaca prin excludere. Nu te mai juca cu ea ca nu are papusa la ea. Am experimentat si noi asa ceva, nu in privinta copiilor din clasa ei ci in privinta copiilor de la bloc care sunt foarte multi. Am invatat-o in ultimii ani sa domine situatia, sa gaseasca ea a treia cale si acolo unde nu poate gasi o solutie … sa se retraga diplomat pana vor veni ei la ea. In general cand ceva nu-i convine se retrage cativa metri, studiaza situatia poate jumatate de ora sau mai putin, prefacandu-se ca are de lucru si cand gaseste bresa reintra in joc.Evident este vorba de copii pe care ii cunoaste bine de ani de zile si care se joaca uneori prin excludere.Dar sunt faze temporare. Temerile mele sunt legate mai degraba de refuzuri in contexte noi, copii noi, fete necunoscute. Atunci imi fac eu griji.Si nu imi este rusine sa iau atitudine cand vad ca ceva nu este in regula, chit ca fac nota discordanta cu celelalte mamici la groapa cu nisip. Si niciodata, dar niciodata nu fac educatie celorlalti copii, doar ii admonestez in situatii critice:de genul e gata sa arunce cu piatra si un accident se poate produce, in rest ma concentrez strict asupra copilului meu.Cele mai multe frustrari nu sunt povestite imediat, ci in momentele noastre de intimitate mama/fiica, poate si peste cateva zile, de la producerea lor. Cred ca pana la urma si asemenea refuzuri fac parte din adaptarea si maturizarea lor, doar ca trebuie moderate ferm si discret pentru a nu lasa urme adanci.

    1. Exact, asa si cu Eliza, povesteste abia dupa cateva zile anumite chestii, cand deja e prea tarziu sa mai iau atitudine cu privire la ceva. Eu recunosc ca nu ma pot abtine sa nu mai admonestez celalalt copil daca se intampla ceva, insa incerc s-o fac cat mai civilizat. Prefer, de obicei, sa nu fac educatie decat copilului meu.

  14. Dori says: Reply

    Cred ca ar trebui sa te asezi putin si sa reflectezi, sa-ti pui niste intrebari: care e scopul tau in educatia copilului? ce iti doresti cu adevarat sa devina? crezi ca simpla alegere a unei gradinite, scoli sau liceu ‘de elita’ e unica solutie buna? daca raspunsul tau este da, atunci te intreb eu: esti pregatita pentru cam…12 ani de munca de Sisif? ( provocari de genul o noua pereche de Converse se vor dovedi infime, in comparatie cu sirul nesfarsit de rochii, posete, telefoane, excursii, apoi meditatii, masini etc). Te tine punga sau chiar vei avea taria de caracter sa rezisti la nesfarsit prin explicatii si abtineri? Chiar asta e lumea in care vrei sa se invarta copilul tau in urmatorii …muulti ani?
    Proverbul ‘ Nu te intinde mai mult decat ti-e plapuma’ e perfect aici. Eu il aplic pentru familia mea si ne e bine. Altfel, ar insemna ca toti copiii cu venituri mici si medii din lumea asta care se duc la gradinite, scoli, licee normale, sunt condamnati la intuneric si la un viitor modest. Copiii au si asa destule de infruntat, a socializa si a fi acceptat de un grup este dificil si fara sa te gandesti daca ai jucarii de milioane sau de cateva zeci de lei…Pe copilul meu il voi da la o gradinita de cartier si la fel la scoala. Abia la admiterea in liceu, in functie de capacitatile lui, ne vom orienta atunci. In paralel, ii voi spune mereu despre Valoarea si nu Pretul lucrurilor, dar un copil, oricat de profund, ramane copil. Abia cand va face diferenta dintre bine si rau, poate, doar poate…va fi capabil sa se detaseze si sa ia deciziile bune.
    Multa intelepciune iti urez!

    1. Dori, nu e nici pe departe vorba de bani, insa ai fi surprinsa sa vezi ca astfel de conflicte apar in toate tipurile de scoli. Fetita mea e la o gradinita banala de cartier si va merge si la scoala aferenta, nici gand sa “ma lupt” pentru vreo scoala mai de fitze pentru ca nu consider ca se face scoala mai multa la o astfel de institutie. Parerea mea e ca oricat ai educa un copil in spiritul valorii, o perioada tot pretul va conta, pentru ca asta se intampla in general in societate si in comunitatile de copii. Lectiile astea vor da rezultate abia la iesirea din adolescenta, zic eu. Scopul nostru e, mai degraba, sa nu-i lasam sa fie afectati de asta si sa le facem din cand in cand mici placeri acceptabile pentru ca viata sa nu le fie mereu marcata de frustrari, a se vedea exemplu cu perechea de pantofi versus ultimul racnet de telefon.

  15. andru says: Reply

    Cum ma simt eu in situatiile descrise de tine? Ca mama zmeilor – imi vine sa intorc lumea pe dos! Ce fac de fapt? Inghit in sec, respire adanc, ma concentrez pe copilul meu si incerc sa aflu cat de afectata e ea, cum vede ea situatia, cum crede ca se poate rezolva… De obicei vorbim mult, ascult cat de bine pot si asta ajuta, intr-o anume masura.

    Una simte acum ca ea nu e atat de buna pe cat sunt cele doua fetite perfecte si populare din grupa ei. Din fericire, cele doua fetite perfecte&populare nu sunt neaparat genul agresiv, sunt mai degraba… autoritare, incearca sa conduca totul, sa aiba mereu dreptate. Unei ii amintesc mereu ca cel mai important e sa-ti placa ce faci, sa faci bine ce-ti propui si sa nu te compare mereu cu ceilalti, fiindca suntem diferiti si scopurile noastre sunt diferite. Deocamdata echilibram asa balanta…

    Urmarea e ca Una si-a asumat rolul de justitiar in grupa, un fel de justitiar secret si discret: se joaca mai mereu cu fetita marginalizata din grup, imi povesteste ca vrea sa fie mai atenta cu ea ca sa nu se simta exclusa etc.

    Oricum, solutie miraculoasa nu vad. Doar discutii multe, empatice. Si multe activitati sportive, am eu idea asta fixa ca un copil care face mult sport e mai calit in toate! :))

    1. Ce dragut din partea Unei sa se joace cu copilul marginalizat, foarte frumos, sper sa existe mai multi copii ca ea si atunci nu vor mai exista nici copii marginalizati. Asta imi aminteste de o intamplare din parc: era o fetita noua, imbracata frumos (probabil venita intr-o vizita) si statea singura, nu se juca nimeni cu ea si am rugat-o pe Eliza sa mearga la fetita respectiva sa se joace impreuna. La inceput n-a vrut dar dupa ce i-am explicat ca e foarte neplacut sa fii intr-un parc singura si sa nu se joace nimeni cu tine, s-a dus si s-a prezentat si apoi s-au jucat pana a plecat fetita respectiva. Cred ca si noi ca parinti trebuie sa le dam un imbold si sa fim mai atenti la activitatile lor si mai implicati.

  16. Eu am fost copilul acela “urat” si neacceptat si cu tot felul de apelative. Cel mai mult am suferit din cauza ca m-am nascut cu pielea mai inchisa si evident ca din “ciocolata africana” si “ceaun” si “blonda” si “negresa” nu m-au mai scos pana tarziu in adolescenta. Ba chiar si unii adulti faceau misto de mine. Am crescut atat de complexata ca atunci cand mi-a zis primul baiat ca sunt frumoasa nu l-am crezut si m-am gandit ca e cine stie ce schema sa rada si mai tare de mine.

    Nu cred ca ai cum ca parinte sa eviti rautatile care se intampla dincolo de usa casei in care tu-l protejezi. Poti cel mult sa-l sustii sa aiba incredere in el. Sa ii placa de el (nu la limita narcisismului dar sa ii placa de el) si atunci poate ca va ajunge sa se vada exact asa cum este.

    Am crescut cu complexe si nici la aproape cei treizeci de ani ai mei n-am scapat de ele. Inca imi amintesc cum mi-a zis fetita aceea la gradinita ca sunt urata si n-o sa se joace niciodata cu mine sau cum m-au ocolit colegii baieti si mi-au spus pe numele de familie si in clasa a 8-a. Poate ca pare o copilarie din partea mea ca inca amintesc de momentele acelea dar stiu ca si-au pus foarte bine amprenta asupra mea.

    Nu ai cum sa iti feresti copilul de toate astea, cred ca in el sta puterea sa se impuna si sa faca fata lumii care din punctul asta de vedere e perfect la fel ca acum 25 de ani.

    1. Stiu ca nu am cum sa evit si tocmai asta ma ingrozeste. Ceea ce sper sa reusesc este sa creez o cale de comunicare intre mine si Eliza – aminteste-ti ca noi nu le povesteam parintilor astfel de lucruri si chiar daca le-am fi povestit, nu ne-ar fi bagat in seama.

  17. Mie imi este groaza de astfel de situatii. Singura varianta pe care o vad eu este sa-i insuflu incredere de sine mai multa decat normal si sa “copie” exemplu meu: pe principiu ca se transmite orice emotie/complex pe care l-as avea eu.
    De ferit nu ai cum sa o feresti la nesfarsit si nu poti controla educatia altor copii dar o poti controla pe a Elizei. Parerea mea este ca trebuie sa ai tu mai multa incredere in tine ca ea sa te urmeze!

    1. Mda, mai greu la partea cu increderea in mine 🙂 Odata ce am crescut cu niste complexe care ma afecteaza si acum, e cam greu sa le indepartez.

  18. Noi suntem in clasa I si regulile scolii ne-au scutit de toata bataia de cap. Copiii au uniforme si reguli ce pot sa poarte si ce nu. Al meu e baiat si are o clasa predominant de fete. Fetele au voie sa vina cu cercei si atat! Copiii sunt asa cum ii modelam noi ca societate, nu numai ca parinti. Bineinteles ca si al meu are tot felul de ifose, ca ii vede pe altii care i se par smecheri si are tendinta sa imite. Dar nu l-am auzit niciodata sa se planga ca este respins sau ca a respins el pe cineva. Dar baietii sunt mai putin atenti la amanunte decat fetele. Si cred ca si mai putin rautaciosi. Bate mingea cu oricine, partener de joaca sa aiba! Daca tu, ca parinte, ii spui sa nu se joace cu cutare ca e de nu stiu ce etnie sau ti pare saracacios, atunci copilul va imprumuta foarte repede convingerile tale. Daca o fata vede ca maica-sa petrece 5 ore in fata oglinzii fardandu-se si admirandu-se, asta va face si ea! Copiii nu au preconceptii, noi suntem modelele. Al meu are damblaua sa se dea cu deodorant pentru ca asa il vede pe taica-sau si ii place cum miroase, desi pe mine nu ma incanta deloc chestia asta la varsta lui! Si eu m-am tachinat cu colegii cand eram mica, imi spuneau “ochelarista” si imi poceau numele. Si ce! Asta faceam si eu cu altii, asa ne distram. Nu ma plangeam parintilor. Copiii trebuie sa invete sa-si rezolve singuri conflictele. Ei trec mai usor decat ne-am inchipui peste lucruri care noua ni se par inadmisibile.

    1. Nu sunt de acord cu distratul pe seama altora, chestia asta e un fenomen care afecteaza mii de copii, in alte tari sunt si programe scolare speciale de impiedicat acest fenomen de hartuire si poreclire. Poate copilul care da porecla se distreaza, insa cel care o primeste, nu prea. Nu cred ca trebuie sa mergem pe principiul “lasa ca se descurca”, ci sa ne invatam copiii ca nu e ok sa fii la niciun capat al hartuirii si al poreclirii (fenomenul de bullying cum e numit in SUA).

      1. Spunsieu says: Reply

        Hartuirea inseamna cu totul altceva, este terorizarea unui individ de catre un grup, cu rea intentie. Este facuta tocmai pentru a umili si declasa un alt individ. Si apare la varste mai mari, in nici un caz la 4-5-6 ani. Un copil atat de mic nu poate fi acuzat de rautate premeditata. Cand am inceput clasa I ni s-a explicat la prima sedinta ca daca odraslele ne povestesc acasa ca i-a imbrancit vreun coleg, sa nu luam chiar in serios toata treaba. Si a fost cel mai de bun-simt sfat pe care l-am auzit. Pentru ca la varsta asta copiii se cearta, iar a doua zi sunt prieteni. Intre copiii care abia se cunosc exista din start concurenta, se stabilesc ierarhii. E o chestie care tine mai mult de natura noastra de “animal” si prea putin de civilizatie. Exista cel mai destept din clasa si cel mai puternic, astea sunt calificativele pe care si le dau reciproc. Baietii se imbrancesc pentru ca stabilesc cat e de puternic fiecare. Degeaba il educi tu acasa ca nu-i frumos sa lovesti, aflat in grup va face asa cum ii dicteaza instinctul. Va primi o lovitura si la randul lui o va intoarce. Altfel celalalt il va percepe ca pe unul slab care e bun sa incaseze. Asa ca lucrurile astea trebuie luate mai usurel, mai cu intelegere. Tu trebuie sa ai grija sa nu-si mentina comportamentul pe masura ce creste. Daca la fiecare scatoalca sau jignire pe care o incaseaza iti faci griji, pana termina scoala inseamna sa innebunesti! Si ii imprimi si lui senzatia ca trebuie sa-si faca griji. Sunt lucruri carora poate el/ea nici nu le da atentie. Dar ii atragi tu atentia pentru ca tie ti se par in neregula.

  19. Într-adevăr, toate aceste lucruri pe care le fac ceilalți copii nu le putem controla. Dar putem controla reacția noastră. Prin exercițiu, se poate. Și de ce este atât de importantă reacția și atitudinea noastră?! Pentru că fără să vrem și fără să ne dăm seama, de la cele mai fragede vârste, le-o imprimăm copiilor noștri. Și atunci ei vor reacționa cum am fi făcut-o noi în locul lor. De aceea, cred ca îi putem ajuta cel mai bine schimbându-ne pe noi. Și chiar dacă acest lucru este foarte greu, nu este imposibil. (Asta apropo de complexele cu care ai crescut și de care spui că nu ai scăpat nici acum – se transmit într-o foarte mare măsură, deci prioritar ar fi să scapi tu de ele, lucru care se poate!, pentru ca nici ea să nu fie afectată de părerea celorlalți despre ea).
    Dacă îmi dați voie, vă recomand câteva resurse utile (deși ele ajută mai mult într-un mod indirect):
    Maica Siluana: http://www.sfintiiarhangheli.ro/
    Cateva carti care pot ajuta: http://codependenta.wordpress.com/2009/07/30/labirintul-codependentei-si-iesirea-din-labirint/
    Vă îmbrățișez.

  20. […] să fie cea mai frumoasă fetiţă abordează în cea mai mare măsură temerile mele din articolul Cum facem faţă ca părinţi, şi anume integrarea, frumosul din perspectiva distorsionată a copiilor (distorsionată de mass […]

  21. Raluca says: Reply

    Este foarte greu sa ii explici unui copil de ce valorile altora nu sunt etalon. Si este si mai greu sa ii si faci sa inteleaga si sa interiorizeze asta.
    Ce pot spune ca in cazul relatiei cu baietelul meu functioneaza foarte bine sunt povestile de seara. Si uneori cand simt ca trebuie, apelez la povestile terapeutice. Iar Vladimir Collin imi place in mod deosebit. Are o povestioara care se numeste Poveste ursului cafeniu – pe scurt – un ursulet care e cafeniu si care traieste la Polul Nord unde toti ursuletii sunt albi. Mi se pare o poveste superba pe care copii o iubesc si care ii ajuta sa inteleaga ca inseamna a fi diferit si ca nu e nimic rau in a fi diferit.

  22. „Doamne, dă-mi seninătatea,
    Să accept ceea ce nu pot schimba, (părerile, valorile, comportamentul etc. celorlalți)
    Curaj să schimb ceea ce pot (propria mea persoană)
    Și înțelepciunea să le deosebesc!”
    Fie voia Ta și nu a mea! Amin.

Leave a Reply