Plictiseală, imaginaţie şi tehnologie

Aud multă lume că se plânge de copiii din ziua de azi (şi eu, inclusiv): că nu se mai joacă afară, că nu mai joacă jocurile de pe vremea noastră, că sunt prea pasionaţi de tehnologie, că nu mai au imaginaţie, că se bazează doar pe părinţi să se joace şi că joaca individuală e din ce în ce mai puţin creativă.

Tind să fiu de acord cu toate punctele de mai sus. Şi contra lor. Nu se mai joacă afară pentru că noi, părinţii, suntem prea paranoici, eu inclusiv, ca să-i lăsăm. Nu mai joacă jocurile de pe vremea noastră pentru că sunt maturizaţi, uneori forţat, prea devreme, şi li se pare penibil să joace batista parfumată sau ursuleţul doarme. Nu mai au imaginaţie pentru că nu-i lăsăm să se plictisească. Plictiseala e cea care naşte imaginaţia. Dacă le dăm în permanenţă un joc, o carte, un dvd, o cutie senzorială sau mai ştiu eu ce ca să nu se plictisească, imaginaţia şi contribuţia copilului în joc e aproape zero. Chestia asta cu plictiseala am citit-o undeva, nu mai ştiu unde. Zicea acolo că dacă nu laşi copilul să se plictisească în tren, la coadă la ceva, oriunde, nu ai cum să-i trezeşti imaginaţia de a-şi crea un joc cu care să se întreţină singur. Ştiţi voi, jocurile alea de învârtit la nesfârşit aceeaşi pietricică, sau de sărit într-un picior şotronul imaginar pe dale, sau întrebatul de chestii ciudate despre ceilalţi oameni (mami, de ce domnul are ochelari/barbă/cercel în nas/păr lung, eventual cu voce tare? 😀 )

Referitor la tehnologie, eu n-am nicio problemă. Nu sunt pasionată de ea, dar nici nu mă deranjează că cei mici sunt mai experţi în tehnologie decât noi, mi se pare perfect normal. Nu sunt nostalgică nici după pick-up, nici după casetofoane, nici după povestea de seară ascultată la un radio cu purici sau după scenetele de teatru cu păpuşi de pe canalul prins cu chiu cu vai din Republica Moldova (deşi povestea marionetei cu o inimă de piatră care le chinuia pe celelalte păpuşi mi-a rămas întipărită în minte). Mă bucur că cei mici au tablete şi smartphones şi dvd-uri şi laptopuri la care să se uite la desene, la documentare, la filmuleţe. La care să asculte muzică, să joace jocuri interactive şi să deseneze. Bunicii noştri făceau schimb de plăci de patefon, părinţii de plăci de pick-up, noi de casete audio. Copiii noştri îşi downloadează muzica de pe iTunes. Ce-i rău în asta? Evoluăm şi nu are rost să deplângem trecutul. Şi ei îşi vor aminti cu nostalgie momentele în care se strângeau toţi la colţul blocului să se uite pe tableta lui Gigel la ultimul episod din … (puneţi ce vreţi voi aici şi ştiu că exagerez pentru că niciun părinte normal la cap nu l-ar lăsa pe Gigel cu tableta afară, dar pricepeţi voi).

Cu toate astea, deplâng lipsa imaginaţiei şi a creativităţii copiilor. E efectul progresului, ştiu. În copilărie, construiam cu fetiţele cuptoare din pământ şi pietre, făceam şi focul (ştiu, total interzis!), găteam în oliţele noastre mici diverse plante, seminţe şi fructe culese din natură. Coseam bluze în formă de T păpuşilor şi ne chinuiam să le băgăm pe cap. Făceam cântare dintr-o piatră pe care sprijineam în echilibru o scândurică şi vindeam “castraveţi” (fructele unor copaci sălbatici cărora nici acum nu le ştiu denumirea). Prietena mea pasionată de geografie dădea nume creative tuturor “insulelor” apărute în faţa blocului după ploaie. Făceam concursuri, ne desenam singure diplomele şi ni le acordam, ne dăruiam una alteia cărţi din biblioteca noastră (cărţi de copii, nu ale părinţilor – mai am şi acum cartea dăruită de una dintre prietenele mele din copilărie, cu dedicaţie pe prima pagină). Învăţam singure ce înseamnă competitivitatea fair-play, ce înseamnă să pierzi dar şi să câştigi. Inventam, cream, gândeam toată ziua. Nu ne spuneau părinţii: acum joacă-te cu asta, acum fă aşa, acum desenează cu creta, uite ce distractiv e, acum hai să facem împreună haine la păpuşi, ţi le cos eu la maşină că arată mai bine, acum mai colorează puţin şi vezi să nu depăşeşti, acum mergem la playdate la X ca să vă distraţi împreună şi să învăţaţi să fiţi buni prieteni şi să împărţiţi. Nu simţeam lipsa părinţilor în jocul nostru şi probabil că ne-ar fi incomodat prezenţa lor pentru că ar fi distrus intimitatea care se crea în jocurile noastre. Noi părinţii din ziua de azi am devenit obsedaţi de copii şi de joaca lor, vrem să fim acolo mereu şi ne impunem prezenţa în joaca lor cu gândul că aşa vor fi mai fericiţi. Şi dacă nu facem asta, eventual ne simţim vinovaţi că nu facem asta pentru că, aşa cum spun toate ghidurile de crescut copii fericiţi, trebuie să ai casa vraişte, laptele dat în foc şi timp ioc pentru tine pentru ca cel mic să crească fără traume şi mega-fericit, cu cele mai grozave amintiri din copilărie.

Eu pricep să ne jucăm cu ei acasă, deşi nu ar trebui tot timpul – recunosc că mie cel mai tare îmi place să stau ascunsă după uşă şi s-o ascult pe Eliza în joaca ei cu roluri. Când îşi îngroaşă vocea să fie prinţul şi îşi subţiază vocea să fie prinţesa. Şi când în Cenuşăreasa mai apare şi un peşte disputat de cei doi. Să mă uit la ea când pictează singură şi vine şi-mi arată ce-a pictat sau că a copiat literele de pe birou pe o coală albă de hârtie.

Dar nu pricep de ce ai duce copilul în parc sau la locul de joacă şi te-ai juca tot tu cu el. Unde mai e componenta de socializare, de învăţare, unde învaţă toate acele lucruri pe care noi le învăţam stând pe pătură în spatele blocului? Când se mai plictisesc copiii din ziua de azi sau întrebarea e, se mai plictisesc copiii din ziua de azi? Sau, aşa cum am auzit la invitata unei zile de naştere la care am fost: “mai bine luam tableta ca să stea locului?” (în condiţiile în care se juca de-a piraţii cu Eliza, într-un mediu sigur, supravegheat, fără să deranjeze pe nimeni şi se distra de minune)

24 Comment

  1. in cazul asta ar trebui sa vii la noi: de cand ploua afara nu fac altceva decat sa se joace in noroi ca purcelusii, sa ia apa adunata in cupele/remorcile de la tractorasele lor cu diverse recipiente si sa o transfere cine stie pe unde….
    azi ma uitam la ei de la fereastra cum au facut un labirint din toate jucariile mari jucandu-se de-a …sofatul 😀
    nu mai aveai pe unde sa treci, dar ei erau mandri nevoie mare de ceea ce facusera 🙂
    e drept ca acum o bat la cap pe bunica materna sa le citeasca o poveste, negociaza cat sa citeasca Daria si cand bunica (“norocul” meu ca sunt inca in carantina 😛 )

    1. Da, dar tu ai marele noroc de a sta la curte. Asa cum zicea si Olivia, daca nu ai casa si vecini cu copii, mare lucru nu prea poti face cu privire la a-i lasa sa zburde liberi.

      1. nu,Laura
        sa stii ca se joaca singuri si isi imagineaza o multime de jocuri singuri ori impreuna si atunci cand suntem la apartament unde nu am putut duce prea multe jucarii/carti etc
        cred ca depinde de modul in care ii lasi sa exploreze, nu sa stai mereu sa le spui ce sa faca
        la mine problema mare in toti acesti ani a fost sa-i invat pe parintii mei sa-i lase in pace;asa cum nu se jucau cu mine cand eram copil si imi cream singura jocurile,as fi preferat sa-i lase si pe ei,nu sa le dea indicatii cum sa puna nisip, cum sa pedaleze
        acum e diferit, mama mea a inteles si ii lasa sa se joace,se implica in jocurile lor cand ei vor: se joaca de-a benzinaria, de-a tara-tara vrem ostasi :)))
        dar foarte mult se joaca cu ceilalti prieteni ai lor, ne intalnim la fiecare in curte, pe rand si acolo isi fac de cap cat vor,noi mamele nu intervenim,ii lasam sa isi faca singuri regulile si sa se adapteze la mediul unde se afla

  2. Olivia says: Reply

    Fain ai scris.
    Copiii nu mai socializeaza si nu se mai joaca singuri din cauza parintilor care sunt lipiti de ei. Noi stateam in fata blocului singuri de la 4-5 ani, cate 20 de copii, cat era ziua de lunga. Acum oamenii ies cu copiii in parc pe fuga si stau cu gura pe ei la fiecare miscare. Pentru tara tara vrem ostasi iti trebuie timp, la fel si pentru organizat supermarket cu gargarite si papadii. Si nu-i nicio solutie la problema asta, decat daca ai casa cu curte si vecini cu copii.

  3. fanny says: Reply

    foarte adevarat ce spui tu aici. dar ce sa facem daca ne este frica sa ii lasam singuri pe afara, mai ales cand auzim atatea la stiri. mai avem o scapare cand mergem la tara, la bunici, acolo ii mai lasam si singuri cu alti copii pe ulita intr-o lume doar a lor:)
    .

    1. Fanny, eu nu zic sa-i lasam singuri afara, eu zic sa-i lasam in pace sa se joace. Ne ducem cu ei doar sa-i supraveghem, nu sa le dam indicatii de cum sa se joace.

  4. Se întâmpla uneori să mă plictisesc când eram copil și mă duceam la mama să mă vaicăr. Ea avea de obicei treabă și nu prea îmi încuraja mârâielile astea de copil răsfățat, așa că îmi dădea întotdeauna acelasi sfat împotriva plictiselii: ia-te cu mâinile de fund și sari până îți trece. Plecam bosumflat și uitam în câteva clipe pentru că găseam singur ceva interesant de făcut.
    Ai dreptate, nu tehnologia e problema, ci modul în care o utilizăm. Există două feluri de tehnologie, după părerea mea: cea care ne potențează inteligența și cea care ne-o amputează. La fel e și în lumea tehnologiilor pentru copii – sunt jocuri care îi amuză și îi învață să fie creativi și altele care încurajează doar violența gratuită sau alte laturi negative. Alegerea făcută de părinți tinde să urmeze însă alte criterii, mai cu seamă acela al măsurii în care jocul, tehnologia etc reușește să-l ocupe pe copil, dându-i timp adultului să se relaxeze. Părinții de azi par adesea sufocați de proprii copii.
    Paradoxal, trei sferturi din pozele puse pe Facebook (de pildă) sunt ale propriilor progenituri. Deși îi sufocă, sunt realizarea lor supremă, cea pentru care vor să fie admirați, cea care le justifică existența.

    1. Si eu imi amintesc expresia cu mainile de fund :-))) O uitasem total. Nici nu se punea problema sa se joace cu noi si, de fapt, nici nu aveam cu adevarat nevoie de ei.

  5. renata says: Reply

    ha, ha, si mie-mi spunea mama sa ma iau cu mainile de fund, uitasem expresia asta! mai imi spunea si ca nu-i loc de plictiseala, numai oamenii plictisitori se plictisesc. nu m-am mai plictisit de atunci.
    mi-a placut mult articolul si sunt cat se poate de acord.
    sunt convinsa ca parintii mei nu si-au pus atatea probleme crescandu-ne pe mine si fratele meu. uneori, mi se pare periculos de-a dreptul cum am uitat noi, generatiile actuale, sa ne crestem copii instinctual si intuitiv. ma intreb daca este nevoie intr-adevar nevoie de manuale de crestere a copilului si de atatea ateliere de creativitate si spontaneitate (auzi!). cred ca nu, dar ne mai agatam de ele din teama de a nu da gres.

    1. Sunt de acord cu tine ca ne-am uitat instinctul. Ne bazam pe orice altceva in cresterea copiilor nostri, numai pe instinct, nu.

  6. Liviana says: Reply

    Cred ca problemele acestea sunt mai accentuate la copiii singuri la parinti. Eu am 2 baieti si de multe ori ii vad construind impreuna din cuburi si lego diferite constructii la care adauga masini, trenuri etc. Uneoeri nu le ajung 2 camere ca sa le insire pe toate pe jos. 🙂 Cand unul din ei lipseste de acasa, celalat se plictiseste si ma solicita mai des. Ai mei nu sunt lipsiti de imaginative si asta ma bucura mult. Cel mic m-a surprins zilele trecute facand din lego un aeroplan (nu avea instructiuni). Cel mare face desene f incarcate cu elemente si compuneri originale la romana. Cu tehnologia nu exageram, prefer sa-i trimit afara la joaca decat la PC. as zice ca parintii au datoria sa faca alegerile cele mai bune si sa ia in considerare nevoile reale ale copiilor lor.

    1. Sunt de acord ca problemele sunt mai accentuate la copiii singuri la parinti dar nu e o regula. Ai noroc ca baietii tai se inteleg si nu se bat precum copiii altei prietene care mai bine s-ar juca fiecare in coltul lui. Depinde mult si de influenta parintilor si, asa cum spui tu, de alegerile pe care le fac pentru copiii lor, atat timp cat aceste alegeri nu sunt strict ale lor si iau in calcul si nevoile/dorintele copiilor.

      1. Liviana says: Reply

        Eh, acum nu sa crezi ca exista armonie 100%. Si ei se cearta (nu prea se bat, doar se mai ating :d) pe piese, dar cand au ceva de creat, o fac impreuna, se cauta unul pe altul. Si in general cand e rostul de joaca, partenerul implicit e fratele lui. Impreuna, ideile le vin mai repede. Parca asa era treaba aia cu “team synergy”, nu?

  7. Raluca says: Reply

    Laura, in mare sunt de acord cu tine, insa nu pot spune cu mana pe inima ca acei copii cu care parintii s-au jucat (si aici vorbesc de joaca, nu de abandonat in fata tv-ului sau a tabletei) sunt plictisiti si nu stiu sa se joace singuri. Cand S. era mai mic, ma jucam cu el, acum isi inventeaza 1001 jocuri si fara mine (chiar acum a descoperit un joc de lemn, incomplet si dezaxat, pe care intentionam sa il arunc, si a facut din el corabia cu remorca a soricelului pirat). Pe de alta parte, am lucrat la un moment dat cu copiii de la o fundatie pentru sprijinul femeilor si copiilor afectati de violenta domestica, si acolo veneau in primul rand copii de care parintii nu prea s-au ocupat. La un moment dat, am primit bani de carti si jucarii si le-am dat o minunatie de jucarii (pentru ei, care nu cunoscusera asa ceva), sa se joace. Stateau efectiv si se uitau la ele. Nu stiau sa se joace. A trebuit sa ma pun pe jos langa ei si sa ii invat. Nu pot uita privirea fetitei care se uita la bucataria de jucarie si nu stia ce sa faca cu ea. O implicare “cumpatata” in joaca copilului cred ca ii face bine. Sunt sigura ca Eliza stie sa faca dialoguri intre papusi si pentru ca te-ai jucat cu ea asa la un moment dat. Ai mei nu s-au jucat niciodata cu mine, si e drept, imi gaseam de lucru. Dar uitandu-ma in urma la cat timp am pierdut, efectiv, cand ar fi putut cineva sa ma invete, chiar si in joaca, ceva folositor, mi-as fi dorit acum sa fi avut macar din cand in cand un partener de joaca adult. Masura e de aur in toate.

    1. Raluca, parerea mea e ca cel mai mult copiii invata prin imitatie. Daca fetita respectiva nu stia sa se joace cu bucataria de jucarie era, probabil, ca ori nu-si urmarise niciodata mama facand mancare, ori atmosfera in care traise fusese atat de violenta si urata ca nu mai remarcase nimic dincolo de ea. Da-i oricarui copil provenit dintr-o familie obisnuita o bucatarie de jucarie si va sti ce sa faca cu ea, chiar si unul mai micut. Ai dreptate cand spui ca trebuie sa ne jucam cu copiii nostri intr-o anumita masura. Problema apare atunci cand depasim masura: cand copiii se joaca doar ce vrem noi, cand vrem noi si cu ce vrem noi, cand le cumparam cadouri care ne plac noua, nu lor, cand joaca lor devine controlata si, cum ai zis tu, ‘folositoare’. De ce trebuie sa fie joaca folositoare si nu poate fi doar joaca? Si de ce simti tu ca n-ai invatat nimic folositor jucandu-te? Sunt sigura ca ai invatat sa te descurci singura, sa cooperezi, sa colaborezi, sa te bucuri de joc. Ce ai fi vrut mai mult de atat?

      1. Raluca says: Reply

        Probabil ca as fi vrut ca ai mei sa isi ia timp sa ma invete ceva. Orice. Si sa ma invete sa fiu buna la chestia aia, pentru ca asa, sunt cam lautarista. Si in felul acela as fi invatat si eu sa ma port mai bine cu copilul meu (pentru ca imi dau seama ca am preluat de la ai mei comportamente de care nu sunt mandra, si pe care as fi jurat ca nu le voi folosi niciodata cu al meu). As fi invatat ceva mai multe despre relatii si despre orice ar fi ales ei sa ma invete. Aici nu vorbesc de perioadele in care eu ma jucam cu alti copii si ei ar fi venit sa se bage in joaca noastra, ci de nenumaratele ore in care ma jucam singura. Mi-ar fi prins bine ca adult, sa stiu, de pilda, cate ceva despre bucatareala. Dar maica-mea nu m-a invatat nimic, nici macar in joaca. Eu iti spun sincer ca nu prea am timp sa ma joc cu S. pretend play sau o chestie din asta gratuita 🙂 Daca am un pic de timp de petrecut cu el, prefer sa ne jucam educativ, pentru ca el nu mai merge la gradi la anul si acum sunt 100% responsabila de educatia lui. Insa am observat un lucru: daca ma joc 20 de minute cu el pretend play si facem impreuna un scenariu nou cu personajele lui, S. va avea idei pentru cateva ore bune de pretend play dupa aceea. Nu ma pot plange de el, se joaca foarte frumos si singur, dar e in mod vadit mai fericit cand si un adult (nu prea apuc sa il vad in compania copiilor, pentru ca iese pe afara cu tatal lui) intra in jocul lui. Dar, cum spuneam si inainte, masura e totul, pentru ca si mie mi se pare anormal ca un adult sa sufoce joaca copilului, fie bagandu-se prea mult, fie temperand-o excesiv.

  8. Ei, cum spunea Olivia pe noi ne-a binecuvantat D-zeu cu vecini cu multi copii mici. Al 15 -lea copil, cred, e pe vine cam peste 5 luni. Aseara era 9.30 si fata mea refuza sa vina in casa pe motiv ca mai are niste pasi de facut la jocul “Imparate, imparate / cat e ceasul?”. Cu teama am lasat-o in fata blocului in urma cu cca 2 ani si vad ca s-a adaptat.Isi ia zilnic o traista cu diverse jucarele, plus un pres pe care il intinde fie pe treptele blocului, fie aiurea pe trotuar si se incinge joaca.Ba, mai sunt si 4 caini pe langa ele, care ne-ar enerva in mod normal dar cu care copiii se joaca. Stiu, ar putea fi periculosi ar putea sa le dea microbi.Ei bine, niciodata, niciunul dintre copii nu a patit nimic si in general cainii sunt blanzi Si daca nu cu jucarii si nici cu caini si nici intre ei ( ca se mai si cearta) atunci culeg melci cand ploua. Melcii sunt deliciul lor. Ca aici http://uncopilsioghinda.wordpress.com/2013/04/22/a-fatat-melcul/ sau ca aici cand nu mai vor sa stea in fata blocului. http://uncopilsioghinda.wordpress.com/2013/04/21/ghindexpresul-de-duminicade-ce-sarim-gardul-in-gradinita/ .

  9. Maria says: Reply

    Asa e si nu e asa.
    Noi ca parinti avem doua directii (exista exceptii, e drept, dar sunt putine): ori mergem pe modelul prezentat de parintii nostrii, pri mergem impotriva lui. Personal merg impotriva modelului, adica sunt langa copiii mei ori de cate ori am ocazia. Am amintiri foarte clare, bine intiparite si dureroase referitoare la cat de ocupati erau parintii mei si cat de putin timp aveau pentru mine, asa ca incerc sa nu merg pe acelasi drum.
    Incerc sa gasesc un echilibru pentru a nu ajunge in extrema cealalta: sa sufoc personalitatea copiilor mei. Nici nu cred ca as putea (sa-i sufoc, zic) pentru ca nu stiu sa ma joc (la mine n-a functionat “lasa-l sa se plictiseasca ca sa inventeze un joc”, eu m-am izolat intre carti), incerc insa, sa intru in jocul lor dupa regulile lor.

  10. Raluca Suica says: Reply

    Vai, Laura, aproape mi-au dat lacrimile amintindu-mi despre copilaria noastra, despre mancarea pe care o gateam din noroi si medicamente, despre castravetii pe care ii vindeam la aprozar, despre spectacolele pe care le dadeam si fiecare avea rolul lui si ,Doamne, ce pregatiri mai erau.. Iar caietul cu insulitele mele a fost pastrat ca pe o mare comoara..
    Jucam in fiecare seara altceva, faceam intreceri, eram gimnasta la bara de scuturat covoare.. Stateam singuri in casa pana la 15.30 si inventam si in casa jocuri cu duiumul. Eu personal nu m-am simtit traumatizata de faptul ca ai mei erau ocupati si nu aveau cand sa se joace cu noi…Dar eram vreo 11 copii la bloc..

  11. Mami de huni says: Reply

    Eu sunt de acord in parte cu ce spui Laura, dar asa cum spunea Ralu’ calea de mijloc e cheia.
    Si ma identific total cu ce spune Maria,nu stiu daca e de bine, dar cu siguranta e normal: incercam sa le oferim ceea ce noi n-am avut si sa facem pentru ei contrariul a ceea ce stim noi ca e rau sau ca a fost rau pentru noi, in trecut.
    in cazul nostru, aproape tot timpul liber pe care il am il dedic lor in exclusivitate, cel putin in timpul saptamanii. pentru ca e atat de putin oricum…
    in weekend se joaca si singuri foarte frumos, si in parc si acasa, am si eu noroc de doi 🙂

  12. ancuta says: Reply

    Mda. Aici, in Olanda, unde locuiesc, in suburbia Amsterdamului, e un rai pentru copii. Un lac imens, cu plaja si loc de joaca amenjat. Geografia e fix plata si toata lumea , orice copil si orice aldult, are celputin o bicicleta. se plimba cu bicileta oriunde, Nu merg, sunt ori pe bicla ori in masina. Plus inca macar un sport in timupl liber. Prietenii nostri, in acelasi oras, stau vis a vis de plaja, au o casa superba si nu una, ci mai multe curti. au iepuri si pisic, au trambulina de aceea mare, role, si multe altele de facut in timpul liber. Au trei copii, 2 baieti intre 11-13 ani. Ce crezi ca fac cand nu au de facut teme (temele aici se fac la scoala in mare parte)? Jocuri pe calculator. Parintii sunt cam exasperati. Dar nu au ce face. Asta i modul de viata acum. Copiii sunt sportivi. Au diplomele toate: inot, navigarea unei barci cu panze, si joaca hochei in fiecare sambata. Alti copii au echitatie in fiecare sambata. Altii, alte sporturi. Mai sunt si tot felul de workshopuri interesante , unele chiar de cariera, pt cei mici si cei mai mari. Astea sunt de cateva ori pe an si toti parintii ii inscriu la ele. Si totusi, parintii nus itu cum si ce sa faca sa i indemne sa mearga la joaca. Peste drum au o familie cu care s prieteni, si ei au 3 copii. Si ei fac sporturi in weekend. In weekend copiii nu se pot intalni de regula fiindca sambata merg la un sport, duminica e in familie neaparat , de mers undeva, de regula, Dar dupa-amiaza in timpul saptamnii au aprox 3-4 ore, plus inca 1 dupa cina si ce mai fura cand ar trebui sa fie deja adormiti. Joaca jocuri pe calculator in tot timpul asta. Parintii de care vb nu sunt de acord si nu au incurajt asta, Le-au cumparat ce i drept tot echipamentul, fiindca orice copil are acum, si nu poti evita. Insa mai mult de atat, au incercat sa le stimuleze orice alt hobby. Inclusvi sa meraga peste drum pe plaja sa se joace cu alti copii, sau alti copii sa vina la ei( in cele trei curti , plinme de jucarii, animale si trambulina.) Situatia e atat de “sumbra” insa incat parintii astia se plang ca unul dintre baieti e mai putin sociabil, si in loc sa mearga peste drum la vecini sa joace jocuri dpe calculator cu cellalti, prefera sa stea acasa in dormitorul lui si sa le joace singur…in fiecare zi…Copiii au joaca si hobbyurile atat de programate acum (in weeknd , sambata de regula, un intrument muzical sau /si un sport), incat timpul lor liber e de fapt numai dupa scoala si atunci nimeni nu are un cuvant asupra ce anume sa faca cu el. Nu ca chiar ar trebui sa si spuna parintii un cuvant. Dar nici nu au cum. E un standard deja sa aleaga ce sa faca, (ceea ce e bine), dar aleg, evident, jcourile pe calculator. Eventual , ingtr o retea virtuala, dar nu peste drum in dormitorul prietenului de la vecini. Ciudat ,..cumva…dar asta e realitatea. Acum vreo juma’ de an sau mai mult a fost in Olanda un mare incident via social media. O fata a transmis pe FB ca si asteapta amicii sa- si serbeze ziua de nastere. Nu am timp acum sa caut cifrele, dar o mare de adolscenti betzi sau in mare chef de “chef” s -a urcta in tren si s- au dus la adresa respectiva…cvea legat de privacy settings pe FB, parca…in orice caz,,,o mare de adolescenti socializati pe FB s- au dus acolo si au facut un mare scandal. Au distrus proprietate publica, a venit politia, au fost si incendiii, au fost raniti. Au fost apoi mari dezbateri pe tv si in presa despre aspectul psihologic, comportamental etc al efectului virtual socializing ….S- au estimat tot felul de lucrui si s- a incercat o vedere in viitor…tronata de FB:)…E cumva infiorator cand se intmampla sa si tre sa dai vina pe FB…un fel de “revolutie”sau vandalism total fara rost. Inimaginabil sa ti poti explica de ce tinerii , generatia viitoare , poate intr- o singura seraa sa puna o tzara la picoare, fara nici un motiv decat ca petrec pre amult timp pe internet…asta ca sa diagnotichezi asa la rece…Si asta intr un mediu atat de prietenos dezvoltarii , fara traume , cum zici tu, a copiilor mega despteti. Dar asta s -a intamplat. (Dupa care politia a stat calare pe FB si au trimis “mascatii”de cateva ori la anumite locatii – lucru care a perturbat iar linistea publica in diferite locuri din tara — nu te puteai misca in zina repectiva, erai blocat acolo – pt a preveni alte astfel de incidente care apareau pe FB. Olandeza mea e prea de baza pt a putea urmari concluziile si analizele de finete la tv, dar e ciudat. Si oarecum normal. E woodstockul virtual? Adik ceva absolut normal sa apara?
    Copiii olandezi raman in statistici printre cei mai fericiti din lume, si pot confirma si eu , caci lucrez si eu cu copii aici. deci, ne alarmam orecum inutil oare , deoarece e doar un comportament abnromal dar normal sa se intample uneori..?Ma depaseste fiindca nu am copii…Dar cert e ca dupa varsta de 7 ani, copiii aici au responmsabilitati cu privire la hobiuri. Totul e planuit si invata de toate. Tirania dezvoltarii personale:) Gata, am scris cam mult 🙂 …In final, am vrut sa ti intaresc parerea…au nevoie copiii si de ceva plictiseala…fara a-i lasa se plictiseasca prea mult insa. Eu una am suferit de atata plicseala incat imaginatia mea a murit in fasa…Greu sa cresti copii, cand vrei sa-i cresti f bine…Multe, multe discutii avem cu parintii unde eu merg sa ma “joc”cu copiii lor …Cert e ca unii sunt foarte receptivi la feedbackul din partea noastra, a educatorilor, cu privire la comportmentul si reactiile copiilor lor, alti parinti insa nici nu vor sa auda. (ma refer acum la copii de 2-3 ani). Unii dunt atat de imbatati de experienta de parinte , frustrati de viata personala, incat disturg orice sansa pt copii sa se dezvolte cat mai pozitiv catre societate. II sufoca cu afectiune, (pana intr acolo incat orice eforturi colosale ale noastre de a i invata pe copii sa socializeze sunt zero in momentul in care paintele intra pe usa si zbiara un salut de 5 minute catre copil cu imbratisari si lacrimi de revedere ….confirmandu i copilului ca a fost intradevar o tragedie sa fie plecat de la sanul mamei si printre necunoscuti ,,,si ca de altfel, daca il plesneste pe cel de langa el e ok, caci mama e prea fericita sa vada simptomele de dragoste dependenta in ochii copilului ca sa mai aiba loc si de a-i corecta comportamentul antisocial fata de alt copil care acum plange dupa o plesneala gratuita…Dupa un an de lucrat cu copiii astia, ei si-au dezvoltat si mai bine aptitudinile aproape dobandite acasa, unele bune, altele rele…asa ca nu pot decat sa recomand…moderatie, diversitate in toate, si cat mai multa intelepciune si sange rece …Uite, ca de fapt mai aveam de scris. Iasta-ma Laura inca o data pt apetitul la scris:). Mi-a placut mult articolul tau!

    1. Multumesc, Anca, pentru comentariul lung si bine argumentat, mai ales ca vine din alta societate in care credeam ca totul e ca pe roze!

  13. Irina says: Reply

    si eu imi amintesc cu drag de copilaria noastra, exact cum spui si tu, nu statea nimeni de noi sa ne invete sa ne jucam, si totusi ne jucam de dimineata pana seara. Si fetele mele, desi sunt trei, imi spun adeseori ca se plictisesc, ca n-au ce face, etc.. si eu nu pot sa inteleg, cum sa te plictisesti la varsta asta, si cu surori langa tine?acum ne-am mutat la casa si situatia s-a mai imbunatatit, se joaca mult afara, au nisip, piscina si spatiu sa se desfasoare, dar oricum…mai e mult pana departe :).
    In ceea ce priveste jocurile pe calculator,sau la desene eu le dau voie extrem de rar, le consider pierdere de timp, nu le ajuta cu nimic in dezvoltare.Imi mai spun ca alti copii au voie, etc., dar le-am zis clar ca nu ma intereseaza ce fac alti copii- sa puna mana pe-o carte, pe-un bloc de desen,sau pe altceva util, , nu pe jocuri sau tv :). Cu o exceptie- de obicei sambata avem seara de film in familie, si ne uitam la ceva potrivit si pentru ele, si comentam impreuna.

  14. Mp says: Reply

    Adevarat cu jocurile, fata mea nici nu se mai joaca, mai mult asculta Katy Perry 😛

Leave a Reply