Despre viaţă şi moarte cu cei mici

Aseară am avut cu Eliza discuţia aia. Nu, nu aia despre copii, că pe aia am purtat-o deja, ci discuţia despre moarte. Citeam o carte, Bunicii mei sunt speciali, era despre bătrâneţe şi Eliza m-a întrebat, din senin, ce se întâmplă cu oamenii după ce îmbătrânesc. I-am explicat că, în cele din urmă, mor. Nu ştiu dacă trebuia să spun asta, alt răspuns n-am ştiut ce să dau, şi ea s-a pus pe plâns. Am ţinut-o în braţe, am lăsat-o să plângă. Am întrebat-o după ce s-a potolit dacă vrea să-mi spună exact de ce plânge, a zis că nu. S-a dus să se spele pe dinţi, după care m-a întrebat ce se întâmplă cu oamenii după ce mor. I-am oferit varianta creştină – sufletul se duce la Dumnezeu şi corpul e îngropat în pământ. Dumnezeu îi iubeşte pe oameni, aşa că îi ia la El etc etc. A încuviinţat şi a zis că da, se îngroapă ca oamenii ăia de la ţară (ştia ce e ăla un cimitir, trecem zilnic pe lângă unul şi am fost şi la ţară la mormânt la bunicul meu). Am zis da. I-am zis să se culce şi să nu se mai gândească la asta, că durează mult, mult până mor oamenii. N-am vrut să abordez subiectul bolilor şi al accidentelor. Mi-a zis că oricum o să se gândească la asta.

Nu ştiu ce să fac acum. Să mai deschid subiectul ca să mă asigur că se linişteşte? Bănuiesc că s-a apucat să plângă la gândul că vom muri şi noi într-o bună zi, dar a refuzat să discute despre asta. Voi la ce vârste aţi discutat despre bătrâneţe şi moarte cu copiii voştri? Cum au reacţionat, ce resurse aţi folosit? E cazul să mai aprofundez problema sau nu? M-ar interesa foarte mult şi părerea unui ateu care n-a recurs la metoda cu Dumnezeu, ca să am şi o perspectivă altfel a situaţiei. Mie mi se pare atât de uşor de explicat varianta creştină, că nu ştiu cum i-aş explica altfel…

Mă ajutaţi cu nişte sfaturi şi cu experienţa voastră, vă rog?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  1. Buna, fetita mea are 5 ani, si undeva in vara a facut o criza de plans legata de subiectul asta, incepuse sa spuna ca ea ce face cand eu nu o sa mai fiu langa ea, este extrem de sensibila , cand vine vorba de moarte, m-a marcat foarte mult reactia ei. Cand ii citesc carti, daca intr- o carte moare cineva, eu ii schimb povestea si o adaptez asa incat sa nu mai pronunt cuvantul moarte, iar mai nou nu mai vorbim deloc despre asta, daca deschide subiectul asta imediat directionez discutia in alta parte. Nu stiu daca fac bine sau nu, dar eu simt ca nu ii face bine sa auda despre asta, si daca ar fi dupa mine as amana cat de mult pot aceasta discutie, mi se pare ca copii nostri se maturizeaza prea repede, ei stiu atat de multe la varsta asta. Noi, parintii le oferim atata acces la informatii, pentru ca vrem sa se descurce in viata, vrem sa stii cat mai multe, dar cred ca pe de alta parte toata naivitatea lor se pierde prea devreme.
    O zi buna
    Lorena

  2. Eu am aceste discutii cu Maria de jumatate de an. Este singura ei frica. MARE… Revine mereu la subiect, seara, inainte de culcare. Varianta care a linistit-o cat de cat a fost ca dupa ce sufletele noastrea ajung in in RAI, stau o vreme acolo, apoi decid sa revina pe Pamant… si tot asa… Cel mai mult cred ca o sperie despartirea pentru TOTDEAUNA de cei dragi (inclusiv de jucaria ei preferata)

  3. Hai ca o sa-mi ia ceva sa scriu:): Sunt atee, astfel ca am ales ca Nora sa fie dusa la biserica doar de catre altii, iar eu sa o lamuresc cat pot eu de obiectiv. Fata a primit de la fratele meu, de Pasti, un iepuras pitic. Catelul socrilor mei, care nu cunoaste reguli si trebuie suportat de toata lumea ca asa a fost el crescut, l-a saltat efectiv din micuta poiata improvizata la noi in curte si l-a omorat instantaneu. A fost horror, cel putin eu si frate-meu am capiat de nervi. Nora apucase sa-l tina in brate fix 2 minute. Am ingropat a doua zi iepurasul, cu ea de fata, si am plantat deasupra un rasad de panselute. Inainte, am inceput sa-i explic dupa cum urmeaza: ,,Mami, eu nu stiu sigur, dar cred ca…..,, Am apelat la Regele Leu, ca sa rezoneze cumva cu ea ce aveam sa-i spun: i-am reamintit de ciclul vietii, despre cum viata si moartea vin una in continuarea celeilalte, nu se poate fara. Unele animale le omoara sau le vaneaza pe altele si le mananca, oamenii se imbolnavesc uneori grav sau au accidente, mai mor si de batranete… Dar cand oamenii sau animalele mor, nu inseamna decat ca ei se odihnesc, se culca si nu se mai trezesc, nu mai simt nici durere, nici suparare, nici frig sau foame, se linistesc pentru totdeauna. Copiii trebuie sa stie si ca exista mai multe pareri despre subiect, sa nu fie luati pe nepregatite. Cum lor le place oricum sa creada in lucruri magice, mistice, si pentru ei nu este greu sa-si inchipuie sufletele celor dragi zburdand fericite in Gradina Raiului, varianta aceasta nu mi se pare nicicum gresita. Consider ca este putin derutanta, totusi. Cunosc o fetita care vorbeste asa de lejer despre moarte, ca ma trec fiori. Moartea este, totusi, the finish line. Nu se stie ce vine dupa. Un copil trebuie sa stie ca viata lui conteaza nespus de mult si ceea ce face el in viata la fel, iar moartea conteaza mai putin, nu trebuie sa se ingrijoreze in privinta ei. Acum, inchipuie-ti ca moartea nu va fi niciodata tratata cu calm si seninatate si nici nu e cazul. E ceva serios si trist, un adevar pentru fiecare dintre noi.

  4. Citind articolul tau mi-am adus aminte de o alta discutie. Cumnata mea are o fetita de 3 ani (stam cu totii in aceeasi casa) si vorbise cu o verisoara de a ei care ii spusese ca ei ii spusese fiicei ei despre menstruatie inca de pe la 3 ani. Cumnata-mea-minte-creata se gandeste sa-i povesteasca si ea aleia mici. M-a luat si pe mine ca suport moral. Si a inceput cu ‘in fiecare luna….curge sange…bla bla bla” Nepoata-mea s-a uitat si la una si la alta si a intrebat-o pe maica-sa “mami si tie iti curge sange?” dupa primirea raspunsului afirmativ ma intreaba si pe mine “Ina si tie iti curge sange”. I-am raspuns ca da si ea a plecat la joaca. A doua zi stia TOT BLOCUL ca mamei si Inei le curge sange!!! 🙂
    Ca nu a fost varsta potrivita la care sa ai astfel de discutii, s-a lamurit in final si cumnata mea (eu i-am zis din capul locului ca este o idee proasta). Dar cand oare ii poti vorbi unui copil pentru prima oara despre moarte??

  5. Mai…. nush ce sa zic… eu am vb cu Ioan de cateva ori pe tema aceasta, din diverse motive pe care nu vreau sa le expun aici si nici nu cred ca pot pt ca sigur m-apuca plansul. Cert e ca am luat-o pe toate partile, dar numai din punct de vedere al credintei in Dumnezeu :). Ultima data cand am vorbit despre asta, a fost datorita unei povestioare. ideea era ca tre sa privim moartea ca pe o vacanta :P. acum…e destul de greu sa pricepi lucrurile astea, sub orice forma ti s-ar spune, Sper sa gasesc carticica din care am citit povestea si sa-ti fac o copie (noi citim f multe povestiri cu talc si pilde, de aceea mi-e greu sa-ti spun acum cum se numeste cartea sau povestea respectiva. Promit insa, ca at cand o voi gasi, sa-ti fac o copie 😉 )

  6. Da, vine o vreme cand trebuie sa intrebe despre moarte si sa planga la ideea ca niciodata, niciodata nu ne vor mai vedea pentru ca vor muri. Ei. La asta se gandeste baietelul meu…a inceput timid sa atinga subiectul abia pe la 6 ani, acum are 7. Acum e mult mai ingrozit decat la inceput. Noi am insistat pe partea ca moare omul la batranete deci mai e muuult timp pana atunci si nu trebuie sa se sperie. Desigur, nu merge prea bine, adica nu ii trece frica de moarte. Pentru el moartea inseamna despartire si i-am spus ca se spune ca sufletele ajung in rai, dar el nu crede in rai si nici in Dumnezeu…desi noi nu am facut nimic special sa descurajam sau incurajam o astfel de credinta.
    Nu cred ca e bine nici sa deschidem noi subiectul, dar nici sa-l descurajam cand vine de la copii. Eu ii las sa planga, ii mangai, (si fetita la aproape 5 ani a inceput sa intrebe ce se intampla daca mori) le spun ca va mai fi mult timp pana va muri cineva din familia noastra ca suntem atat de tineri cu totii…slabe incurajari, dar pana la urma, noua nu ne e frica de moarte? Si nu ne ferim sa ne gandim prea mult la ea?

  7. Eu insist mereu pe faptul ca mai sunt foarte multi ani pana atunci. Incerc sa nu intru in detalii prea multe si nici nu insist pe ideea de Rai (desi credem in Dumnezeu) din cauza ca, asa cum spunea si Renata, trebuie totusi sa stie ca e serioasa treaba. Poate pentru ca deja de pe la 4 ani a luat contact cu ideea de moarte pentru una din bunici nu mai este, acum nu o apasa asa de tare. Dar sunt sigura ca e un subiect care va reveni mereu si nu stiu daca sunt sau voi fi pregatita cu raspunsurile corecte mai ales ca ele difera in functie de copil.

  8. Eu cred ca mai tin minte si acum prima data cand am priceput oarecum semnificatia cuvantului “moarte”. Stiu ca am plans mult. Pe de alta parte copilul meu ,mult prea mic pantru asta, vine de la cresa cu expresii de genul “masina asta nu merge, e moarta”, adica … intelegeti voi. Nu stiu, ma sperie ca va trebui sa am aceasta conversatie mai tarziu ,insa cred ca modelul crestin e cel mai usor de acceptat, ideea ca e cineva acolo sus care are grija de noi si va avea grija de copilul meu dupa ce eu nu voi mai fi, ca exista un suflet care nu moare….Asta nu inseamna ca e usor de explicat …e foarte greu si probabil ca o sa am lacrimi in ochi si atunci.

  9. Cea mai mare frica a omului este moartea ! A sa, a celor pe care ii iubeste si fara de care nu crede ca poate trai. Si pentru ca mi-a fost dat sa traiesc despartirea, o sa-ti spun ca singurul lucru care ma mangaie si imi da putere sa ma ridic din pat e credinta ca ma voi reintalni candva cu cei plecati. Ciclul vietii e frumos de descris, doar ca atunci cand tu pierzi pe cineva drag intervine durerea pe care nu o poti alina spunandu-ti ca moartea face parte din viata, pentru ca oricum persoana care a plecat e unica pentru tine si nu poate fi inlocuita de nicio alta persoana. Argumentele rationale nu pot mangaia atunci cand te doare ceva sau te sperie ceva. Speranta si credinta ca despartirea e temporara te ajuta sa depasesti mai usor zilele care urmeaza. Eu te incurajez sa continui sa-i spui Elizei ca in fiecare din noi exista acel ceva NEMURITOR, numit suflet. Corpul nostru poate ca moare dar sufletele celor ce se iubesc vor fi pentru totdeauna impreuna.

  10. Si noi am abordat subiectul cu cei mari (unul de 7 si celalalt de 5 ani) si a fost relativ bine. Ei stiu ca trebuie sa traiasca cat mai frumos, sa fie buni, sa nu supere pe nimeni ca apoi, dupa moarte sa fie impreuna cu ingerii cei buni si cu Dumnezeu. Ei stiu ca Dumnezeu poate orice, ca nu exista om mai bun, mai iubitor decat El si dorinta oricarui crestin este sa fie in vesnicie cu El. Pentru asta, de fapt, si traim ca la sfarsitul vietii sa fim cu totii impreuna cu El. Noi mergem in fiecare duminica la biserica si ei cunosc semnificatia marilor sarbatori, de exemplu, la Craciun, ei stiu ca primesc daruri pentru ca si Hristos, prunc fiind, a primit daruri,iar la Pasti le-am explicat ca daca nu ar fi murit, Hristos nu ar fi putut invia.

  11. Cu fetita mea am avut primele discutii pe tema aceasta cand avea vreo 3 ani si a constientizat ca nu are bunica materna, pentru ca aceasta a murit inainte sa se nasca ea. Am asigurat-o, ca raspuns la intrebarile ei, ca nici eu, nici ea nu o sa murim decat cand o sa fim batrane, si ca mai e foarte mult timp pana atunci. Tot reapare ingrijorarea asta in timp, iar asigurarile mele si incercarile de a o linisti nu par a avea mare efect pe moment. De curand am mai avut o pierdere in familie, dar acum, la aproape 4 ani, subiectul pare sa-i trezeasca mai mult tristete decat panica. Cu siguranta preocuparile in legatura cu moartea vor mai aparea si in viitor si vor fi resimtite diferit la varste diferite. Eu i-am explicat ca sufletul nu moare, ci doar corpul. In legatura cu corpul a facut ea singura legatura cu scheletii de mamuti de la Antipa, si din moment ce era curioasa sa afle detalii, nu mi s-a parut nimic gresit sa i le dau. Cred cu tarie ca in fiecare situatie este mai bine sa ii dai copilului explicatiile necesare (bineinteles, imbracate intr-o lumina cat mai pozitiva si intr-o maniera cat mai adecvata pentru varsta copilului) decat sa mentii si sa creezi un mister, avand in vedere imaginatia bogata a celor mici si nevoia lor constanta sa-i asiguram ca totul e ok. Explicatiile pe care le primesc din partea noastra le sporesc si increderea in noi si in ei insisi.
    Referitor la suflet… in primul rand i-am explicat ce inseamna sufletul: partea vie din noi, partea pe care o simti atunci cand esti suparat sau cand esti fericit. Altfel nu m-am priceput sa ii explic unui copil de 3 ani. Cat despre ce se intampla cu sufletul dupa moarte, i-am spus ca se duce la Dumnezeu, dar ideea de D-zeu pe care i-am descris-o dintotdeauna nu a fost neaparat cea umanizata a Dumnezeului crestin, desi ii place sa intram in biserici si sa vorbim despre icoane, despre D-zeu si despre Isus. I-am spus ca D-zeu este energia vietii si ca el traieste in tot ce e viu, asa ca sufletul cand se duce la D-zeu nu moare. Am facut si analogia cu Lion King, pe care l-a vazut, si i-am mai spus ca atunci cand o sa mor eu sufletul meu va continua sa traiasca in inima ei.
    Din pacate nu avem cum sa ii ferim de durerea pe care le-o cauzeaza gandul mortii, care de fapt e frica de despartire. Dar putem sa ne consolam (noi insine, ca parinti ce sufera impreuna cu ei) ca asta face parte din dezvoltarea lor sanatoasa, si sa le fim alaturi ca sa ii iubim si sa gasim liniste si pt noi si pt ei. Cred ca de fapt lucrul asta e mai important decat ce anume alegem sa le spunem.

  12. Eu am crescut printre babe, priveghiuri si inmormantari. Mortul pus in casa, in camera cea buna, timp de doua zile, nu existau capele sau nu se concepea sa duci mortul prin straini. Nu mi s-a parut deloc traumatizant. Nu mi-a fost niciodata frica de moarte. Mi s-a parut ridicol cand prietenele mele de 30 de ani se speriau de morti si nu-si puteau veghea bunica/ruda decat acompaniate de zece oameni. Degeaba incercam sa le explic ca mortul e inofensiv, nu se ridica asa, ca in filme, nu le face rau, nu e contagios..
    Aici cred ca greseste societatea moderna, copilul nu trebuie ferit de un lucru normal, trebuie sa i se explice tot, cat mai devreme.
    Socrul meu a murit acum doi ani. Baietelul meu cel mare mai avea putin si implinea patru ani. Ne-a vazut durerea, a inteles, pentru ca i-am explicat ca tataia a murit, era foarte bolnav si nu l-au mai putut face bine doctorii. Dar ca acum e tot timpul cu noi, cu sufletul, s-a dus sus la Doamne-Doamne, sta pe un norisor pufos si ne vegheaza in permanenta si ne apara de rele. E adevarat ca ceva timp dupa asta imi tot repeta ca nu vrea sa mor si eu. Il linisteam ca asta nu o sa se intample prea curand, o sa avem o viata luuunga, o sa am timp sa ii cresc si lui copiii si nepotii. Si ca trebuie sa avem grija de noi, sa ne ferim de epricole si sa mancam sanatos.

  13. mie nu mi-a fost teamă de moarte nici mică; acum, mare, chiar nu mi-e teamă. însă sora mea era zilnic în lacrimi pentru acest lucru. de la o vârstă mică. fiul meu m-a întrebat despre moarte, când mama a avut cancer și o vedea cum arăta după chimioterapie (ca un schelet mergător, fără păr, sprâncene și gene). i-am spus că viața este un dar pe care îl primim și, după cum jucăriile lui se strică, se poate strica și viața noastră. *deci cum plâng după jucării voi plânge și când moare cineva drag?* cam așa 🙂 .
    specialiștii spun că, dacă cel mic e mulțumit cu răspunsul, nu trebuie să dai mai mult decât cere. atunci acest lucru l-a mulțumit.
    a venit însă o zi când m-a întrebat dacă și el va muri.
    i-am spus că moartea e un somn. un somn în care nu ai habar ce se întâmplă cu tine.
    *tu știi ce faci în timpul nopții?* desigur, nu știa.
    *dar când te trezești, ți se pare că a trecut mult timp de la culcare?* *nu, numai puțin de tot.*
    *atunci să știi că așa e moartea – somn liniștit, în care nu ai nici măcar un coșmar, așa cum mai ai tu câteodată. deci chiar nu ai nicio tresărire. și când deschizi ochii, nici măcar nu ai simțit cum a zburat timpul!*
    deci o să mă mai trezesc?
    da, cu siguranță.
    atunci i-am spus crezul creștin, în care zice că Fiul lui Dumnezeu va reveni și toți cei morți (ce dorm) se vor trezi. și vor trăi împreună cu El o veșnicie căci moartea nu va mai fi.
    a fost pentru el o revelație, a fost foarte mulțumit.
    mie mi se pare că e foarte simplă o astfel de idee și nu implică nicio spaimă, niciun tremur.
    mă rog, cel puțin la noi a mers! 🙂

  14. Noi a trebuit sa ii vorbim lui S. despre moarte chiar mai devreme, dar discutiile tot de el au fost deschise. Noi folosim, evident, perspectiva crestina, unde moartea nu e finalul, urmeaza o viata si mai frumoasa- ii descriu cerul asa cum este el descris in Biblie, un loc real unde nu mai exista durere, boala, suferinta, etc. Unde se poate juca cu orice, poate zbura, poate umbla pe ape, poate crea orice va voi el Moarea este doar o usa prin care sufletul intra in alta lume, despartirea nu e decat pentru o vreme, ne intalnim din nou acolo. In cer ne asteapta Dumnezeu, pe care S. Il percepe ca pe prietenul nostru, CEl care ne iubeste. All in all, ii zugravesc moartea ca pe ceva natural si nu foarte deosebit. Se intampla tuturor, dar dupa urmeaza ceva mai bun, pentru cel care asculta de Dumnezeu. Nu stim ce se va intampla cu Cati in viitor (nu i-am spus lui S. ca are o speranta de viata redusa), si vreau ca el sa ramana cu aceasta imagine, a Cerului ca un loc fericit, minunat. Discutam despre asta de cate ori simte el nevoia, daca incepe sa planga (uneori se mai sperie si incepe sa planga, in reasigur ca moartea nu e cine stie ce bau bau, ca nu trebuie sa ii fie frica de ea, ca va fi mai bine dincolo dar ca viata e un dar de la Dumneze pe care trebuie sa-l traim frumos si din plin). Sincer, pe mine acum nu ma mai sperie moartea, si tare mi-as fi dorit sa poarte cineva discutia asta cu mine cand eram mica, eram terifiata ca vor muri parintii mei, cand eram in vacante la bunici aveam cosmaruri.

  15. Citind articolul mi-am adus aminte de o perioada din copilarie, atunci cand am constientizat ca oamenii mor. Aveam la fel, crize de plans in care ii spuneam mamei ca eu nu vreau sa mor, si plangeam impreuna muult timp. Nu imi amintesc totusi cum am trecut peste subiectul asta. Socul initial a fost foarte mare, insa cand esti mic, 2 ani inseamna o perioada atat de mare incat nici nu o poti cuprinde cu gandul, asa ca am decis ca 90 de ani inseamna atat de mult incat nu merita sa ma gandesc 🙂

  16. Personal as merge pe un raspuns care sa reflecte credintele si sentimentele mele legate de moarte, dar adaptat varstei si intelegerii copilului. Inca nu am fost pusa in situatie, dar ma gandesc ca de fapt indiferent ce le spunem copiilor ei simt atitudinea noastra fata de moarte. Si sentimentele noastre legate de asta. Si ca de fapt ei pun intrebari ca sa ajunga la acel miez al nostru. Oricum, cea mai frumoasa interpretare a mortii pe care am auzit-o apartine cantaretei Lhasa si ne poate ajuta pe noi adultii sa privim altfel moartea. http://www.youtube.com/watch?v=D9WtuuoaBgQ

  17. pe mine ce ma sperie cel mai tare la discutia asta – pe care am avut-o si eu cu copiii mei, si a iesit cam ca a voastra, respectiv cu plinsete – e ca nu le pot zice ca doar oamenii batrini ajung sa moara. fiindca i-as minti. presupun ca varianta religioasa e folositoare la virsta asta fiindca da un pic de happy end -raiul, ingerasii etc. – la o chestie pe care, oricum ai lua-o si ai intoarce-o, e negativa. am cumparat si eu o carte cu povesti terapeutice, dar parca n-as mai deschide discutia neprovocata…

  18. Buna Laura – ai fost minunata si nu cred ca puteai sa faci ceva mai frumos decat ai facut, adica sa ai incredere in ea si sa ii spui adevarul. Si sa ii spui ce crezi tu, partea crestina. Eu am vazut ca o data ce copiii deschid capitolul ‘moarte’, nu il inchid asa repede, dupa prima discutie. La noi e deschis de cativa ani buni. Plansul ajuta mult, asa ca daca o apuca plansul pe Eliza, e minunat. Joaca de-a moartea in care te impusca si tu ‘tre sa mori’ e un joc minunat in acre copiii experimenteaza cu ideea de moarte. Orice joc in care se pomeneste cuvantul ‘mort/moarta/batran/moarte’ si tot range-ul asta e perfect pentru ca ea isi integreaza moartea in viata ei.

  19. eu am procedat fix la fel cu hunii. la ei prima criza a fost cam acum 1 an, cand s-au suparat si s-au pus pe plans pentru ca si mami o sa imbatraneasca. s-au linistit mai mult singuri, cand au decis ca mami o sa locuiasca tot cu ei, chiar daca imbatraneste :). apoi, cu moartea, a fost mai usor sa inteleaga ideea, am fost de cateva ori cu ei la mormantul mamei. le-am povestit, au inteles ca oamenii sunt ingropati, au acceptat si varianta crestina (tot pe aia le-am oferit-o si eu). acum cred ca sunt ok si impacati cu ideea, mai ales ca mai e mult pana atunci… sau cel putin asa cred ei. aseara de ex. ne jucam de-a printii si printesele si la un momentat, au vrut ca toate cele 3 personaje sa moara. si eram ingropati in pamant. si apoi eram la Doamne-Doamne, ‘nu de adevaratatelea, mami!’, dar e evident ca au acceptat senini ideea…
    eu zic sa nu abordezi tu subiectul neaparat, cu siguranta o sa o faca ea, daca inca nu s-a lamurit/linistit.

  20. ah da, si fix cum spunea Otilia mai sus, joaca de-a moartea a ajutat. n-am constientizat pe moment cum ajuta, dar ei si-au dorit sa ne omoram intre ei (noi jucam aproape in fiecare seara jocuri de rol) si eu am acceptat. e mai usor cu baietii la capitolul asta, stiu….

  21. Este un subiect foarte delicat si cum nu toti copii sunt la fel si reactiile lor difera foarte mult. Eu am incercat sa-i prezint moartea Cezarei ca pe ceva firesc, daca pot spune asa. Prima oara am vorbit despre moarte legat de tatal meu, care a murit cand eu aveam 10 ani. Necunoscandu-l niciodata a acceptat foarte usor explicatia ca era bolnav si a murit, trupul s-a dus in mormant si sufletul in cer. Am incercat sa-i explic ca eu simt ca tatal meu e cu mine mereu, dar era si este cam mica pentru a intelege ce simt eu. (cred ca nici eu nu inteleg prea bine …. )
    In iarna a murit Oacki, broscuta noastra testoasa, A plans putin, apoi a concluzionat ca Oacki e in cer cu bunicul.
    In iunie a murit socrul meu, lucru care ne-a luat prin surprindere desi era bolnav. I-am explicat ce s-a intamplat si ea a cerut sa-l vada. Am mers impreuna in camera, l-a vazut, si-a luat ramas bun. Cred ca a fost curiozitate. Dupa inmormantare, la care ea nu a fost, revenind in casa bunicilor s-a dus direct in camera respectiva si a inceput sa planga. Am incercat sa-i mangai durerea, am fost la mormant. Incerc sa-i explic ca ei traiesc in amintirea noastra, povestind despre ei, aducandu-ne aminte cu drag de ei. Mormantul e un loc unde mergem sa aprindem lumanari, sa aducem un omagiu, dar ei sunt peste tot, in cer, alaturi de Doamne-Doamne.
    Toata vara a vorbit foarte des despre moartea socrului, cu cine se intalnea ii spunea – serioasa, dar senina – ca bunicul ei era bolnav si a murit. Dar nu rare au fost momentele cand completa: tatal meu nu va muri niciodata.

  22. Eu cred ca este gresit sa spunem copiilor ca doar oamenii batrani mor…cand o sa auda la tv de copii care au murit, sau o sa vada poze in cimitir, etc, cum o sa ii mai explici…cata incredere o sa mai aiba in ce ii zici, nu se complica situatia asa?varianta crestina daca i-o spunem n-o sa aiba nimic de pierdut(daca crezi, iar D-zeu nu exista mori si gata…dar daca nu crezi si dupa ce mori stai in fata D-zeului pe care l-ai negat toata viata ta, ce o sa faci?????)
    Eu le spun copiilor mei adevarul, ca putem muri in orice moment, si e important cum ne comportam, ca sa ajungem in Rai…ar fi multe de spus, dar mai bne va dau niste link-uri, pentru ca dupa ce intelegem noi putem sa adaptam(nu sa schimbam) informata pentru copiii nostri:
    http://audio.resursecrestine.ro/carti/42915/ep-01-exista-viata-dupa-moarte
    http://audio.resursecrestine.ro/carti/42917/ep-02-exista-viata-dupa-moarte