Eliminarea emoţiilor negative prin plâns

V-am mai povestit că am învăţat de ceva vreme că plânsul copiilor este bun, aşa că am tot lăsat-o pe Eliza să plângă la mine în braţe, ori de câte ori simţea nevoia. Rezultatul pe termen lung este un copil mult mai echilibrat cu care mă pot înţelege chiar şi în momentele dificile. Din păcate nu este întotdeauna posibil să laşi copilul să plângă pentru că intervin alte persoane cu omniprezentele “ia o bombonică”, “eşti urâtă dacă plângi”, “hai nu mai plânge” etc etc, sigur cunoaşteţi scenariul. Ce vreau eu să subliniez azi e că, după ceva vreme de aplicat metoda asta, Eliza a început să ştie singură că plânsul o ajută şi caută motive să-l declanşeze. Ba mai mult, dacă se pune pe plâns spontan iar eu nu reacţionez din prima s-o iau în braţe, vine şi mă trage sau se tot împinge în mine, aşteptând s-o iau în braţe. Pot spune cu mâna pe inimă că este unul dintre extrem de puţinele sfaturi de parenting care au funcţionat pe termen lung şi de asta îl readuc acum în discuţie.

Ca să înţelegeţi mai bine ce vreau să spun, o să vă povestesc un episod care s-a petrecut azi. Eliza a avut o zi lungă, s-a trezit de dimineaţă şi a mers la grădiniţă unde a stat îmbrăcată într-o rochie în care nu se simţea confortabil, a mai avut şi peticul pentru strabism la ochi şi, cine ştie, poate şi o zi grea la grădiniţă. Când am luat-o, am remarcat că ceva e în neregulă. Am întrebat-o de mai multe ori dacă se simte bine, dacă a supărat-o cineva şi de fiecare dată a zis că nu. Când am dus-o pe hol la schimbat, am luat-o în braţe. S-a ghemuit la mine în braţe şi era foarte bucuroasă că, în agitaţia aia de pe holul grădiniţei, ea stătea la mine în braţe. S-a schimbat şi am dus-o acasă, i-am arătat surprizele pregătite pentru ea, s-a învârtit prin casă, a mâncat. O vedeam că e neliniştită şi agitată, instinctul îmi spunea că ceva nu era în regulă. La un moment dat s-a dus şi a luat o cutie de pe raftul cu jocuri şi a azvârlit-o pe canapea şi jocul a picat pe partea cealaltă. S-a uitat la mine, cred că aştepta să ţip la ea ca să-i dau motiv să facă o criză. Eu, însă, i-am spus pe un ton calm să ia jocul şi să meargă să se joace în camera ei pentru că am ceva de terminat (lucrez de acasă şi aveam ceva urgent de terminat). Eliza a luat jocul fără să spună nimic şi, în pragul uşii, s-a întors spre mine şi mi-a spus, pe un ton răstit: “Ce-i cu vocea asta? Aşa se vorbeşte cu un copil?”. Eu am rămas perplexă pentru că habar nu aveam la ce se referă. Chiar nu ţipasem la ea. S-a dus în camera ei şi eu am aşteptat din sufragerie să văd dacă începe să plângă. Eram sigură că acesta fusese declanşatorul. Am auzit-o suspinând, m-am dus la ea, am luat-o în braţe şi am lăsat-o să plângă până s-a potolit. A fost interesant de analizat şi anatomia plânsului ei: la început suspina încet, apoi am strâns-o mai tare în braţe şi a început să plângă mai tare şi apoi plânsul s-a domolit pic cu pic până s-a oprit.

Nu ştiu nici acum care a fost exact problema. După repriza de plâns, Eliza s-a purtat exemplar, a fost la o petrecere de copii unde s-a purtat foarte frumos, a venit acasă, a făcut duş fără nazuri şi s-a băgat în pat. Ce vreau să vă spun este să nu subestimaţi semnalele pe care vi le dau copiii voştri. Gândiţi-vă la voi că uneori aveţi o zi proastă, poate aţi ratat autobuzul de dimineaţă, apoi vi s-a dus firul la ciorap, apoi aţi vărsat cafeaua pe tastatură şi a ţipat şeful la voi şi cineva v-a furat sandvişul din frigider. Şi apoi veniţi acasă şi o chestie absolut banală, cum ar fi un pahar lăsat acolo unde nu trebuie declanşează o adevărată criză de nervi. Uneori vă simţiţi mai uşuraţi dacă vă descărcaţi (nu pe cineva, ci în prezenţa cuiva), alteori poate vă simţiţi pur şi simplu epuizaţi. Acelaşi lucru e valabil şi în cazul copiilor. Nu sunt nici pe departe expert în materie de parenting, dar dacă ai voştri copii vă dau semnale că vor să plângă, uneori e mai bine să-i lăsaţi să plângă, să se descarce şi s-o ia apoi de la capăt cu forţe proaspete. Din tot ce am citit până acum, am aflat că acelaşi lucru e valabil şi pentru crizele de furie în care cei mici nu plâng efectiv, ci doar se tăvălesc pe jos, se lovesc, se dau cu capul de pereţi etc. Tot ce trebuie să faceţi e să fiţi acolo, să vă asiguraţi că nu-şi face rău şi în rest să lăsaţi criza să se desfăşoare până la capăt.

6 Comment

  1. merita incercat

  2. violeta.argatu says: Reply

    Sa stii ca ai mare dreptate! Am observat si eu treaba cu plansul la Ioan, si ca mai toti parintii care ajung la un moment dat sa se sature de smiorcaieli, de multe ori ii interziceam sa planga… ajunsese intr-o faza in care se abtinea sa planga, dar se vedea pe fata lui ca ar fi vrut sa planga… nu pot sa spun ca nu se mai intampla si acum sa fac lucrul asta (ana de mica a fost plangacioasa si o fire destul de dificila ceea ce inseamna ca nu prea mai suport usor smiorcaielile si plansul ei sau al lui Ioan), dar am invatat ca efectiv exista o cauza pt care ei plang sau vor sa fie luati in brate-acest lucru se observa la Ana ff bine-de fiecare data cand o supara/deranjeaza ceva (si nu ceva-ul acela nu este un moft sau o toana) cere in brate. Din motive pe care le-ai enumerat si tu, inainte nu o luam in brate, si rau faceam… o lasam sa planga pana ajungea sa planga in hohote, dar de linistit tot nu se linistea.

    Acum incerc destul de des sa las tot deoparte si s-o iau/sa-i iau in brate atunci cand au nevoie. si ce e mai frumos, este ca in momentele acelea ma simt pur si simplu fantastic. Atunci realizez ce inseamna de fapt sa fii parinte. Nu sunt o mama buna, de multe ori reactionez aiurea (zic eu ca am motive), dar imi cer iertare in fata lor de fiecare data cand calc pe bec si o luam de la capat. Am cumparat zilele trecut o carte extraordinara “Scrisori catre parinti”. Daca aveti ocazia, cumparati-o! Citind doar una dintre scrisorile unor copii care au fost tratati asa cum nu trebuie in copilarie, o sa intelegeti si mai bine cat de important este sa-ti tii copilul in brate, sa-i lasi lacrimile sa curga, sa i le stergi, sa-i fii alaturi.Tot ceea ce noi aplicam astazi asupra copiilor nostri, pune amprenta dur nu numai pe ei, ci si pe copiii lor…pt ca, copilul de azi, va fi parinte “maine”, iar el, la randul lui, va aplica ceea ce parintii lui au aplicat at cand el era copil. Garantat :).

  3. Roxana says: Reply

    Eu am incercat metoda si da, functioneaza!

  4. Cate am de zis aici…dar trebuie sa plec la servici, aşa ca o las pe mai tarziu.

  5. daniela says: Reply

    buna ziua,

    Spuneti-ne va rog cine este autorul cartii ” Scrisori pentru parinti”

  6. eu am avut o prietenă – pe la 14 ani! – care nu știa că plânsul este prietenul nostru. nu știa. ai ei se purtaseră frumos cu ea și nu erau neînțelegeri, probleme, așa că atunci când a ajuns la adolescență și au început necazurile în dragoste, nu știa cum să se manifeste pentru a se liniști…
    așa că își tăia *puțin* venele, lăsa să curgă niște sânge, să scape de tensiunea interioară și apoi se lega cu niște bandaje…
    am fost stupefiată când mi-a povestit… eu, cu problemele pe care le aveam, plângând continuu, nu aveam nicio tentativă de acest fel, nici nu-mi trecea prin cap să mă manifest în acest mod – pentru că aveam ca prietene lacrimile…

Leave a Reply