Părinţi severi

Părinţi severi e o emisiune la care mă mai uit ocazional pe Digi Life. De obicei mă enervez şi schimb canalul înainte să se termine emisiunea dar în perioada sărbătorilor am văzut o retrospectivă şi voiam să vă povestesc şi vouă. Despre ce este vorba: este un reality show în care doi adolescenţi britanici scăpaţi de sub control (beau, fumează, se droghează,  se comportă oribil cu părinţii, nu le pasă de şcoală etc) sunt luaţi din familiile lor şi duşi în familiile unor aşa-zişi “părinţi severi”. Acolo trebuie să respecte nişte reguli timp de o săptămână după care pleacă “schimbaţi” acasă la familiile lor. Un soi de super nanny cretin cu adolescenţi.

Per total, experienţa ar putea fi interesantă şi revelatoare pentru tineri (locurile în care merg sunt, de cele mai multe ori, exotice) dar modul în care este abordată mi se pare total greşit. Adică părinţii lor nu sunt în stare să le impune limite (pentru că de fapt asta e problema, niciunul dintre acei tineri nu are nişte limite şi nişte reguli în propria casă – părinţii recunosc cu o naivitate dezolantă că preferă să le dea orice vor numai să nu le mai suporte crizele) şi îi expediază să se descurce altcineva cu ei şi să-i returneze “reparaţi”. Pe de altă parte, părinţii severi la care sunt trimişi, majoritatea sunt fie ultra-religioşi, fie de-a dreptul tirani. Am văzut o emisiune în care au fost trimişi într-o familie chineză în care copiii erau trataţi ca nişte servitori. Liberul arbitru era ceva total nemaiauzit. De altfel, în toate aceste familii regula de bază este obedienţa. Să nu chestionezi deciziile părinţilor, ci să le urmezi orbeşte. Da, erau copii “buni”, “cuminţi”, adolescenţi care nu se revoltau, care luau note mari, făceau muncă de caritate, îşi serveau părinţii la masă, nu fumau, nu beau, nu aveau probleme cu nimeni şi cu nimic. Şi se lăudau cu asta – spuneau că vor să aibă reguli, că lor le e bine aşa. Nu contest. Ştiţi părerea mea – că e bine să aibă reguli, limite, că e bine ca relaţia dintre părinte şi copil să fie fie relaţie părinte-copil şi nu prieten-prieten. De altfel, am fost surprinsă că mulţi dintre adolescenţii năbădăioşi mărturiseau că s-au întors acasă la o relaţie “mamă-fiu, mamă-fiică” şi nu la una de prietenie şi că lucrurile au mers mult mai bine. Într-adevăr, păreau schimbaţi. Cred că şocul le-a prins bine. Nu i-a traumatizat că au ascultat nişte reguli sau au frecventat o Biserică, un azil de bătrâni, o şcoală la care li se verificau unghiile sau o familie în care nu era permis să porţi tricou cu decolteu. Ba chiar le-a prins bine să vadă că libertatea lor e ceva de care alţi copii nu se bucură. Unul dintre ei mărturisea că i-a făcut bine să se vadă filmat pentru că el nu-şi dădea seama cât de ridicol se comporta (de ţinut minte pentru viitor 😀 ). Dar nu mă pot abţine să nu mă gândesc la copiii aceia obedienţi ai căror părinţi erau ridicaţi în slăvi pentru atitudinea lor drastică faţă de educaţie. Copiii perfecţi la care visau părinţii celor pe care i-au trimis acolo. În retrospectiva pe care am văzut-o, adolescenţii intervievaţi spuneau că acum văd lucrurile mai lucid, că s-au maturizat, că au trecut de etapa bauturii, machiajului strident, că au descoperit că le place şcoala, că au descoperit ce frumos e să ajuţi pe alţii. Lucruri care fac parte din procesul de maturizare. E greu să fii adolescent, e cumplit. Adolescenţa e un soi de purgatoriu în urma căruia poţi ajunge în rai sau în iad la maturitate. Nu vreau ca fiica mea să ajungă ca adolescenţii trimişi în familiile severe. Dar nu vreau nici să fie obedientă. Să respecte mereu regulile, să-şi păstreze camera ca o sală de muzeu, să aibă doar prietenii pe care i-i permit eu, să-şi petreacă zilele între şcoală, casă, bibliotecă, muncă voluntară şi Biserică, să vadă rujul doar în magazine şi fusta scurtă doar la păpuşi. Vreau mai mult pentru ea. Vreau ca maturizarea să vină şi ca efect al greşelilor făcute, al regulilor încălcate, al concluziilor trase. Doar aşa mi se pare că poate ajunge un adult complet care va putea lua singur propriile decizii şi va putea să-şi asume şi consecinţele lor.

Ştiţi emisiunea? Ce părere aveţi? Ce aşteptări aveţi de la copiii voştri când vor fi adolescenţi?

5 Comment

  1. nu am vazut emisiunea pana acum,dar o voi urmari
    adolescenta este perioada de care ma tem eu, ma tem de cum vor creste Daria si Andrei si de ce s-ar putea intampla
    eu sper sa fie bine si continui sa am cu ei o relatie mama-copii,dar si prieteni pentru ca vreau sa se simta in siguranta cu mine si sa imi povesteasca cand au probleme, griji, nevoi , sa se deschida linistiti si sa stie ca sunt acolo sa ii sprijin si sa ii ajut
    eu nu am avut parte de multe reguli, dar nici de multa iubire “aratata”
    zilele trecute vorbeam cu soacra mea tocmai despre cum si-a crescut ea copiii si mi-am dat seama ca nu imi aduc aminte de nicio imbratisare sau un “te iubesc” de la parintii mei de cand eram copil…deloc
    fac tot posibilul sa le arat copiilor mei cat ii iubesc (fara sa ii sufoc), sa ii indrum si sa fiu prezenta in viata lor cand au nevoie de mine
    asa sper sa fie relatia noastra si in viitor

  2. Cristina O. says: Reply

    am avut si noi o emisiune asemanatoare, parca pe Prima. Am vazut ceva in cei doi ani cat am stat acasa cu Diana.Pana la urma, tot ce vedem la tv este facut ptr bani, nu? In ceea ce priveste adolescenta, este perioada de care ma tem ptr Diana, mai ales ca etapa asta parca intra din ce in ce mai devreme in viata noastra. II explic fetei mele, destul de des, ca eu sunt prietena ei – cea mai buna – si pare foarte incantata, dar cand ii atrag atentia pentru ceva zice ca eu nu sunt prietena ei NICIODATA. Stiu, e un copil de doar 3 ani si 5 luni, dar totusi “proceseaza”. Pe viitor, as vrea sa avem comunicare (verbala) si sa luam impreuna decizii atat in ceea ce o priveste, cat si in ceea ce ma priveste.

    1. Adina S says: Reply

      Si mama imi spunea ca vrea sa fim ca doua prietene, ori eu nu simteam asta deloc. Ea voia sa ii spun tot ce fac, sa stie tot si simteam ca pune presiune pe mine. Mai degraba ca e politist. Cristina, e doar parerea mea, dar mai bine ii zici fetitei tale ca esti mereu aproape pentru ea, oricand are nevoie. Iti spun asta pt. ca eu imi aduc aminte asa de mult cum tot spunea mama ca vrea ea sa fim prietene, incat ma indepartam. Plus pupat excesiv. Of…

  3. Adina S says: Reply

    Laura, nu stiu emisiunea, nu ma uit la tv, dar mi-e frica de adolescenta si incerc cumva sa lucrez la asta de pe acum, emotional, fetita mea sa fie sufficient de puternica, sa stie sa aleaga, si cum ai spus si tu, sa invete din greseli.

  4. violeta.argatu says: Reply

    Buna!
    Nici eu nu stiu emisiunea, si nici nu cred ca o perioada de o saptamana poate schimba f mult situatia.
    Este fff greu ca o persoana sa se schimbe (in bine) cu adevarat- spun din propria experienta. Tre “ani de munca” si cred eu, in primul rand, ceva care sa-l “stimuleze” – o durere/suferinta care sa-l faca sa se gandeasca mai mult la el, sa caute raspunsuri, etc. Ori, cum bine vedeti si voi, in ziua de azi, raul este din ce in ce mai des considerat ca fiind bun, si binele ca fiind rau. e un talmes balmes TOTAL din pacate.

    In ceea ce ne priveste pe noi, incercam sa tinem aproape de Dumnezeu,sa-l punem acolo unde ii este locul, dar asta nu inseamna ca nu este posibil ca Ioan, de exemplu, (care acum merge cu mare, mare placere la Biserica, participa la Sf Liturghie) sa nu fie vazut pe la vreo 14-15 ani la “pacanele” :D- Doamne fereste! Stii cum se spune..”Viata e 10% cum ti-o faci si 90% cum ti se da”…Astept de la copiii mei sa constientizeze candva ca au venit pe lume ca s-o faca mai buna, si nu ca sa participe la inrautatirea ei…

    Cred ca e fff complicata treaba atat pt parinti, cat si pt copii-,mai ales pt ei. Oricum, tot din experienta proprie va spun acum ca severitatea nu rezolva prea multe. Tot rabdarea, dragostea, bunatatea fac minuni. (asta nu inseamna ca tre sa-i lasam in voia lor, insa toate tre aplicate cu masura) 🙂

Leave a Reply