Eliza la cinci ani (şi patru luni)

904744_642634625762488_1867354080_oAseară o pregăteam pe Eliza de culcare şi ea m-a rugat să aleg o carte pentru citit numai să nu fie aia cu iepurii (Peter Iepuraşul de Beatrix Potter), ocazie cu care m-am bosumflat pentru că mi-am dat seama că nu-i plac unele dintre cărţile care mie mi-au plăcut mult şi pe care m-am dat peste cap să i le iau. Băieţelul mâncător de cărţi, nu, (că e muşcată şi nu-i plac cărţile muşcate), Gruffalo, nu (că o sperie, deşi am citit altele şi mai sperioase), poezii clasice pentru copii, nu (nu-i plac poeziile). Prin urmare, am ales cartea despre secrete de la editura Gama şi înainte s-o deschid şi să-i citesc, am întrebat-o dacă ştie ce e ăla un secret. Mi-a zis că da, e ceva ce nu spui. Am întrebat-o dacă ştie ce e ăla un secret urât şi unul frumos, a zis că da. Am întrebat-o ce se face cu secretele urâte – a răspuns instantaneu că se spun adulţilor. Apoi i-am dat nişte exemple – dacă ştii că cineva mi-a luat un cadou, îmi spui? dacă un băieţel de la grădiniţă a lovit o fetiţă şi ţi-a spus să nu spui la nimeni, ce faci? Răspunsuri corecte în ambele cazuri. Cu ocazia asta mi-am dat seama că nici n-a trebuit să pun mâna pe carte pentru că Eliza ştia deja lucrurile acestea. Am citit cartea, am dezbătut pe tema secretelor iar înainte de culcare am chicotit împreună şi ne-am spus o mulţime de secrete frumoase.

Eliza la cinci ani ştie deja ce îi place şi ce nu. Testează şi decide (şi convinge şi pe alţii: hai, doar o gură şi dacă nu-ţi place, nu mănânci. Dar trebuie să încerci. Miha ştie, i s-a ţinut teoria deja). Îi place să mănânce noodles cu legume şi carne la wok şi supă cu găluşte. Oricât i-ar plăcea ceva nu mănâncă niciodată peste capacitatea ei (nici măcar dulce, dacă are ocazia să scape la dulciuri). Are cărţi preferate dar nu jucării preferate, acestea se schimbă în fiecare zi. Se poate juca zile în şir cu un pluş pentru ca mai apoi să-l uite pe undeva. Nu are suficientă răbdare la activităţile de creaţie. Sunt momente în care stă şi o oră concentrată la ceva (cum a fost la cartea de la Klutz cu amprentele) şi momente în care abandonează imediat o activitate. Face pozne, taie chestii doar pentru că are foarfeca la îndemână şi i se pare ei că respectivele chestii trebuie ajustate. Mocheta e plină de galben de la o cutie pe care a pictat-o cu guaşe (oribile culori, apropo, prefer, de departe tempera) – voia să facă o maşină pentru jucării. Când are impulsuri creative, o las să se desfăşoare cum vrea.

Eliza nu e genul de copil cu care să faci homeschooling – grădiniţa e locul ei preferat din lume. Suferă când trebuie să stea acasă sau când e vacanţă. Asta şi pentru că am avut noroc de educatoare şi de colectiv. Nu ştiu cum va fi la şcoală. Nu-mi arăt îngrijorarea faţă de ea pentru că nu vreau să prindă antipatie faţă de şcoală. Se adaptează foarte uşor în orice grup şi chiar dacă nu se integrează (uneori suferă din cauza asta), se distrează oricum pentru că acum ştie să se joace şi singură. E cam bossy şi încearcă să se impună şi să facă regulile într-un grup. Uneori reuşeşte chiar şi cu copii mai mari, alteori, aşa cum e normal, nu. Uneori mă simt stânjenită când corectează pe alţii la maniere (Nu-i frumos să o loveşti pe mama ta sau Nu se stă cu coatele pe masă/Nu se vorbeşte la masă – asta ultima fiind de la grădiniţă pentru că eu, recunosc, nu am astfel de reguli la masă).

Nu e genul de copil cu care să fac activităţi organizate. De ani de zile mă uit cu jind la blogurile altor mame şi văd ce activităţi minunate fac cu copiii lor şi îmi dau seama că eu n-aş putea face asta cu Eliza. Una la mână că muncesc enorm de mult şi nu am timp să pregătesc şi să bibilesc materiale şi doi la mână că prefer, în puţinul timp pe care îl am cu Eliza, să ne jucăm şi atât. Fără învăţare. Eu consider, oricum, că cea mai mare parte din informaţia pe care le-o dăm acum copiilor e, dacă nu inutilă, cel puţin menită să dispară din mintea lor în următorii ani. Cu toate astea am descoperit că Eliza ştie foarte multe lucruri. Că din desene animate, că din cărţile citite, că din locurile vizitate, că din discuţiile noastre, dar ştie. Într-o zi a venit la mine cu un dinozaur de jucărie (o chestie micuţă care se umflă dacă stă în apă) şi m-a întrebat dacă e un tyranossaurus rex. I-am zis că nu şi am căutat cărticica din colecţia Pixi să identificăm dinozaurul care s-a dovedit a fi un triceratops. Am mai răsfoit cartea câteva minute, apoi s-a întors la joaca ei. N-am făcut nicio lecţie organizată despre dinozauri, ea şi-a luat câtă informaţie a avut nevoie.

Recunoaşte literele mari de tipar (şi le şi scrie) şi mai nou şi unele sunete care alcătuiesc cuvintele. Ştie câteva operaţii matematice, nici nu insist pe mai multe. Nu prea se pricepe la desenat, nu desenează detalii, preferă desenele cu linii mari, foarte simple. Colorează rar, niciodată nu i-au plăcut cărţile de colorat. Preferă pictatul. Adoră să picteze obiecte (figurine de ipsos, obiecte de lemn, cutii, păpuşi 😀 )

Ştie că e frumoasă şi că nu hainele o fac frumoasă. Le spune şi altora că Dumnezeu a făcut-o frumoasă şi că nu contează cu ce te îmbraci, că hainele te fac să arăţi mai elegantă, mai cochetă, dar niciodată frumoasă. Ştie că pupicii se dau doar de drag şi niciodată ca să primeşti ceva. Uneori, după ce îi dau ceva sau îi permit ceva, mă pupă şi o întreb în joacă: mă pupi pentru că ţi-am dat? Nu, răspunde ea, te pup pentru că eşti mămica mea. Citisem undeva o chestie: să verifici ce percepţie are copilul despre dragostea faţă de tine întrebându-l de ce te iubeşte. Dacă îţi răspunde că te iubeşte pentru că îi aduci jucării sau faci diverse chestii cu el sau îl laşi la calculator, mai trebuie să lucrezi la stilul tău de parenting. Singurul răspuns valabil e “pentru că eşti mama mea”. Asta e dragostea necondiţionată. Bineînţeles că asta nu o împiedică să mă întrebe (ca aseară) când îi mai face Miha vreun cadou, că doar o iubeşte. Şi am întrebat-o dacă asta înseamnă pentru ea dragostea dintre oameni, dacă se rezumă la cadouri. Mi-a zis că nu, dar că uneori înseamnă şi cadouri. O fi ştiind ea ceva 🙂 Oricum nu pune preţ deloc pe valoarea cadourilor. Cele mai importante cadouri au fost, uneori, cele mai ieftine şi urâte jucării, nu cele scumpe şi pe care le consider eu frumoase. Copiii au altă viziune a frumuseţii.

În sufletul meu mă bucur pentru fiecare rebeliune a ei chiar dacă asta înseamnă mai mulţi nervi pentru mine. Ştiu că nu va fi niciodată un copil obedient aşa cum am fost eu. Mi-e teamă pentru când o să intre la şcoală pentru că nu mă interesează notele şi concursurile şi nu ştiu cum o să fac să mă asigur că totuşi se ocupă aşa cum trebuie de teme şi de lecţii. Îmi spune tot, chiar dacă uneori cu câteva zile întârziere. Dacă face o boacănă, în 90% din cazuri vine şi îmi spune: mami, vreau să-ţi spun un adevăr (indiferent că are de mărturisit o prostie sau o chestie mai importantă). Cere voie să ia o ciocolăţică din frigider chiar dacă acestea sunt la nivelul ei. Nu fură niciodată dulciuri sau orice altceva. Dacă nu-i dau voie (după ora 5 nu mai are voie dulciuri) se bosumflă puţin dar nu încearcă să ia pe ascuns. E un copil cinstit din foarte multe puncte de vedere, un copil cu capul pe umeri, poate puţin lipsit de empatie uneori dar încă foarte-foarte copil, pasionat de jocul de-a căţelul (eu trebuie să arunc ceva şi să spun aport şi ea să-mi aducă acel ceva în gură) şi care încă nu ştie că realitatea poate fi foarte dură uneori. Simt că n-o să-i mai pot proteja inocenţa multă vreme şi asta mă cam doare. Vreau s-o ţin în braţe şi să nu-i mai dau drumul până la maturitate!

Poza nu e reclamă. E un print screen după o poză făcută acum vreun an în nu ştiu ce aplicaţie de pe facebook care, din păcate, nu mai e valabilă acum 🙂

10 Comment

  1. Esti o mamica minunata, de aceea si Eliza este un copil minunat. Eu inca cred ca orice copil este oglinda mediului in care creste.
    P.S. Maria inca adora jocul ,,de-a catelul”; nu credeam ca o mai joaca si alti copii cu parintii lor… 🙂

  2. Mihaela Matei says: Reply

    Buna, Laura,
    te felicit pentru faptul ca reusesti sa o cresti asa de frumos singura! Nu stiu cand si cum mai gasesti energie.
    Fiica mea are 4 ani si 4 luni, din noiembrie anul trecut a inceput gradinita la privat pentru ca la stat nu reuseam sa ajungem sa o luam in timp util. Ea a fost foarte atasata de mine, am stat doi ani acasa apoi a crescut cu bunica; am aceeasi senzatie ca nu va fi un copil obedient, e foarte greu sa ii impui/sa o obisnuiesti cu reguli…avem probleme cu ora de somn, pentru ca la pranz la gradi doarme 3 ore, seara adoarme pe la miezul noptii, iar eu fac totul in maxima viteza. Urmaresc foarte multe bloguri si am uneori senzatia de neputinta, ma intreb cum alti parinti, alti copii pot avea atata rabdare. Si Sarah mea picteaza, facem art attack-uri ;-)), ii place sa modeleze cu plastilina, acum vopsim borcane cu acrilice – doar ca ma vrea permanent langa ea, adica orice activitate presupune si implicarea mea activa. Stie poate prea multe pentru varsta ei, acum incerc sa o conving sa faca exercitii de prescriere, sa uneasca punctulete, aseara am facut asta cam o ora, dar de cele mai multe ori nu ma asculta.
    Nu stiu de la ce varsta copii se mai joaca si singuri, pentru ca de multe ori mi-e teama ca prin implicarea mea in jocuri ii ucid creativitatea, ma intreba zilele astea ce putem face distractiv, dar neaparat sa vin eu cu o idee(ea fiind morocanoasa si asteptand sa vin cu idei care nu-i erau pe plac). Eram de varsta ei si ma jucam cu niste sticlute minuscule cu capacel din cauciuc(ceva de medicamente) si construiam castele din cuburi de lemn, stiu ca vremurile s-au schimbat, cartile care mie imi placeau nu ii plac neaparat si ei si poate ca e prea devreme pentru unele dintre ele!
    Oricum sper ca zbaterea noastra zilnica de mame, sotii, pe alocuri si de femei sa nu ramana fara rezultate pe viitor. Imi doresc sa ii arat si sa ii ofer din toate pana cand ea singura isi va da seama ce ii place.

    1. Elena Ionescu says: Reply

      cred ca erau sticlute de penicilina…si eu le adoram, pt capacele de cauciuc…si ne jucam de-a drii – eu si verisoara mea, mama ei era asistenta, aveam material destul.

  3. Elena Ionescu says: Reply

    Foarte frumos articolul…mi-a mers la suflet. Si eu am o fata de 4 ani si 7 luni, si nu reusesc sa fac mare lucru cu ea, pt ca mai am doi baieti mai mici, unul de 2 ani si 8 luni si unul de 8 luni…regret mult asta, insa macar sunt prezenta, daca nu-i aveam pe ei, eram la serviciu…avantaje si dezavantaje…incercam sa le umplem timpul liber cum putem , lipsa unor activitati dirijate fiind compensata de joaca dintre ei))))…cel mai mult mi-a placut cat de bine o cunosti pe fiica ta…eu incerc sa nu ma gandesc prea mult la ca as putea face si nu fac, intotdeauna vor exista copii mai destepti/bogati/frumosi/bine imbracati etc sau mai putin, si nu am ce face.

  4. andru says: Reply

    Am citit cu drag! 🙂

  5. Am citit cu interes, si ceea ce spui este foarte adevarat. Nu trebuie sa privesti cu jind la nimeni, pentru ca ceea ce se vede, poate fi asa ,,de la montaj”. Fiecare copil are propriul lui ritm iar faptul ca fetita ta este asa cum este , nu poate decat sa te faca fericita. Ori daca mai esti si sanatoasa, ce anume ti-ai mai dori?

  6. Nati says: Reply

    Ce frumos ai scris despre Eliza!

  7. gilda says: Reply

    E frumos si de admirat si important sa poti face homeschooling, dar probabil ca majoritatea mamelor isi cresc copiii la fel ca tine, impartindu-se intre servici, casa si scoala sau gradinita copilului. Da , timpul e foarte putin, dar conteaza calitatea mai mult decat cantitatea. Ceea ce invata acum Eliza de la tine e cel putin la fel de important ca a recunoaste la auditie nu stiu ce piesa clasica. Eliza isi va aminti cand va fi adult discutiile si jocurile voastre , mai degraba decat ,sa zicem,clasificarea nu stiu caror specii de animale. Isi va aminti dragostea cu care a fost inconjurata si va darui aceeasi dragoste la randul ei.

  8. Eu vreau doar sa iti spun ca ai un copil unic si minunat!
    Iti multumim pentru tot ceea ce ne-ai impartasit despre voi!

  9. Adina Scintei says: Reply

    Ai scris frumos despre Eliza, am citit cu mare drag. sa fiti sanatoase, asta conteaza cel mai mult!

Leave a Reply