Despre cuvintele potrivite și consolare

N-aș vrea să încep săptămâna vorbind despre lucruri triste dar mă gândeam aşa că învăţăm atât de multe lucruri trecând prin viaţă, fie la şcoală, la cursuri, la serviciu, dar nu învăţăm niciodată cum să vorbim cu alţii în situaţii delicate. Nu ştim să consolăm un om bolnav sau suferind, oscilând între “n-are nevoie de noi acum” şi “nu ştiu ce să spun”. Ajungem să izolăm oamenii care suferă, de parcă ar fi ciumaţi, doar pentru că nu ştim ce să spunem. Şi, într-adevăr, ce spui unui om care a pierdut pe cineva drag, care trece printr-o boală grea, care se luptă cu boala copilului, a soţului, a soţiei, a mamei, a tatălui? M-am gândit deseori la asta şi m-am străduit, măcar discret, să le comunic acelor oameni că sunt aici dacă au nevoie. Nu ştiu dacă am reuşit mereu. De cele mai multe ori probabil că nu.

Îmi amintesc un moment din copilărie care m-a marcat. Nu ştiu ce vârstă aveam când unei prietene i-a murit tatăl. Mama îi ajuta familia cu gătitul pentru pomană şi m-a trimis până la ei după o oală sau o tavă, nu mai reţin exact. Până atunci nu fusesem la prietena mea să îi transmit condoleanţe sau să fiu alături de ea în vreun fel. Nu ştiam cum să mă comport în asemenea situaţii iar adulţii erau prea prinşi cu treburi ca să se gândească şi la noi, copiii, şi la reacţiile noastre. Am intrat la ea în casă şi m-a întrebat dacă nu vreau să aprind o lumânare (pe atunci încă se mai făcea priveghiul în casă). Am lăsat capul în jos şi am cerut tava după care venisem. N-am ştiu ce să îi spun, pur şi simplu, eram complet blocată. Nu am reuşit să mă detaşez de mine şi să mă gândesc la ea. Nu am aprins lumânarea şi am plecat cu tava respectivă. E un gest, sau mai degrabă absenţa unui gest, pe care îl regret şi acum, deşi au trecut peste douăzeci de ani de atunci.

Dar şi mai tare m-a lovit ideea asta în week-end când am fost la un târg organizat pentru a sprijini o femeie bolnavă de cancer. Era şi ea acolo. M-am oprit şi la taraba ei. Îmi venea s-o iau de mână, s-o întreb ce mai face, cum mai rezistă, dacă simte nevoia să vorbească cu cineva. N-am putut. Efectiv, mi s-au oprit cuvintele în gât. Am zâmbit şi am plecat şi m-am simţit ca ultimul om.

Mi se pare de cele mai multe ori că, şi dacă reuşim să îi spunem ceva acelui om, îi spunem ceva complet subiectiv, ceva care ne defineşte pe noi. Aşa a vrut Dumnezeu (pentru că noi suntem credincioşi), o să fie bine (pentru că noi sperăm să fie bine), sunt alături de tine, îmi pare rău, mă gândesc la tine…. Oare cum spunem ceva care să se raporteze la cealaltă persoană, există ceva care să poată transmite cu adevărat ceea ce simţim şi care să-l ajute cât de cât pe celălalt? Ştiu că atunci când un om suferă ceea ce simţim noi e cel mai puţin important, dar totuşi, cum facem să îi arătăm celuilalt că chiar ne pasă şi nu rostim vorbe goale?

18 thoughts on “Despre cuvintele potrivite și consolare

  1. Eu ma tem mereu sa nu jignesc. Incerc sa ma imaginez in situatia aia si nu pot, nu stiu cum as reactiona, nu stiu ce as simti. Ma gandesc ca poate persoana vrea sa nu fie deloc tratata diferit si ca ar trebui sa ma comport absolut normal, sa nu comentez nimic. Mi se intampla foarte des (lucrand la laborator) si tot nu stiu cum si ce sa zic. Si tot ca tine…ma intristez si ma simt vinovata.

    • Si eu ma tem mereu sa nu jignesc. Dar mi se pare ca daca ma comport normal e si mai rau. Pentru ca, pentru ei, nu mai exista “normal”. Ma gandesc mereu ca daca noua ne e greu, lor le e de o mie de ori mai greu.

  2. Am o colega care a facut un studiu calitativ despre persoanele care au avut un cancer la un moment dat. Lucrul pe care il regretau cel mai mult (si care reiesea din interviuri) era faptul ca cei din jur ori nu le (mao) vorbeau deloc, ori le vorbeau despre vreme, politica, orice altceva, il loc sa le puna intrebarea banala si foarte simpla: “ce (mai) faci, cum te (mai) simti ? ”

    Eu cred ca ieri, simplul fapt ca ai fost ACOLO a contat enorm. Asa cum mai conteaza si faptul ca iti pui toate intrebarile astea.

    • Da, si eu cred ca oamenii care sufera se simt singuri. Nu ii ocolim pentru ca suntem rai ci pentru ca nu vrem sa ii facem sa sufere mai mult prin cuvintele, prin faptele noastre sau prin fericirea noastra. Nu-ti vine sa ii spui unei mame care si-a pierdut copilul ca tu esti insarcinata si atunci eviti. Sau unei tinere vaduve ca te mariti sau ca pleci in luna de miere. Si lucrurile astea se perpetueaza pana intervine o distantare prea mare ca sa mai poata fi acoperita.

  3. Laura…cred ca este cum ai procedat tu cu mine in toamna cand ai aflat ca trec prin momente grele….spui din inima ceea ce simti si il lasi pe celalalt sa decida cand sa se deschida
    Cand esti intr-o situatie grea, orice cuvant prietenos, orice gest de prietenie conteaza enorm. Stiu ce deprimata eram eu si cat de disperata ma simteam, iar cuvintele tale si ale mai multor prietene m-au ajutat sa fiu pe linia de plutire si sa imi gasesc sau mai bine spus regasesc drumul.

  4. Nu vred ca exista cuvinte vindecatoare, care sa faca minuni instant, cum nu cred ca cineva asteapta anumite cuvinte sa i se spuna. In p-lus, suntem atat de diferiti ca oameni, aceleasi cuvinte pot motiva enorm pe cineva, cum la fel de bine pot darama complet pe altul. Pentru mine a contat sa te stiu pe tine si pe multi altii cu inima alaturi de mine. Iar pentru asta iti multumesc!

  5. Asa e, suntem priceputi sa fim impreuna la bine, in zile fericite ne curg urarile si mesajele dar nu stim sa fim impreuna in zilele grele. Sa-ti spun ce mi-as fi dorit eu? Imbratisari tacute, timp acordat in care sa pot vorbi daca as fi vrut, atentia completa a celuilalt: fara jena, fara sa intoarca privirea la pomenirea numelui dragei mele plecate, rasfoirea impreuna a unui album de poze cu draga mea, o floare la mormantul ei si apoi un telefon catre mine… Ziua ei de nastere e cea mai tacuta zi din an. Nimeni nu suna sa ma intrebe daca mai pot de dor – e tacere totala. Pare ca nimanui nu ii pasa. In cativa ani scursi de cand a plecat am invatat sa nu mai povestesc cu nimeni despre ea ca tulbur …
    In durere, pe termen lung, ramai de cele mai multe ori singur. Pentru ca cei mai multi dintre noi nu stim ce sa spunem sau sa facem chiar daca ne pasa.
    Articolul tau imi spune mult. Multumesc.

  6. Sunt oameni care se pricep si la asta :). Calugari, psihologi (de meserie sau prin natura), personal medical (atati cati or fi dintre ei care reusesc sa reactioneze cu empatie). Cat e antrenament, cat intuitie, ei reusesc sa fie alaturi de cei suferinzi. Si din cate inteleg eu, sustinerea asta nu presupune sa dai sperante, sa te simti vinovat si sa incerci neaparat sa traiesti aceleasi sentimente ca cel cu care vrei sa empatizezi etc…cat sa oferi ceva. Si cand nu este nici o solutie la problema lor, iar suferinta e mare, clar ca ti se opresc cuvintelel in gat…Primul pas este poate sa intrebi cu ce ai putea ajuta. Pe unii cu prezenta, sa stai langa ei un pic, sa revii si in alta zi, poate au nevoie de cineva, sa nu se simta singuri sau chiar sa aiba cu cine vorbi…?. Altii cu ceva practic…Oamenii care sufera de depresie sau , de ex, sunt in doliu, in orice caz o problema care le schimba total viata si nu pot nici sa se mai dea jos din pat…cu siguranta au nevoie de multe lucruri.
    (citisem undeva despre un studiu facut pe oameni bolnavi grav; s-au adus credinciosi care sa se roage pt ei un anumit numar de zile/luni. jumate dintre bolnavi nu au stiut ca cineva se roaga pt ei zilnic, pt celalt grup s-au rugat zilnic credinciosii in prezenta bolnavilor, in speranta ca daca ei constientizeaza asta, li se ridica moralul, iar speranta ii va ajuta sa se insanatoseasca. Din pacate, nu s-au inregistrat imbunatatiri: la grupul de bolnavi care nu au stiut, nu s au observat schimbari in bine; la celalalt insa, efectul a fost clar negativ. Oamenii cu siguranta au sperat mai tare stiind si vazand pe cineva langa ei zilnic care se roaga pt sanatatea lor, dar s au si panicat si organismul lor a cedat mai usor…)
    Cred ca reusesti sa ajuti daca poti renunta la orice sentiment de vinovatie, de inutilitate, orice sentiment negativ, accepti in primul rand situatiile asa cum sunt si te concentrezi numai ep sentimentul ca ai vrea sa ajuti cu ceva…si atunci s ar putea sa gasesti mai usor o cale de comunicare. Daca insa te panichezi din start ca persoana respectiva sufera si ca situatia e grava si ca esti complet inutila, evident sentimentele astea nu te ajuta..

  7. Oricum, o tema f interesanta, si complimente ca te gandesti la asta. Asta e de fapt primul pas. Faptul ca iti pui problema, ca faci ancheta propriilor sentimente, de acolo pleaca totul, de la a te cunoaste pe tine, a te deschide, a gasi in tine raspunsurile…
    O prietena face chiar acum niste cursuri pentru a deveni trainer pentru personalul medical exact pe tema asta: empatia fata de pacienti. te tin la curent daca aflu ceva util :)

    • Multumesc, chiar m-ar ajuta niste informatii mai specializate. Imi amintesc ca urmaream mai demult un serial, era despre personalul unei morgi, si aveau o angajata care era “grief counsellor” – consilier pentru cei care sufera. Ma intreb daca noi avem asa ceva in vreo institutie.

  8. Tind sa cred ca deocamdata empatia institutionalizata e doar prin filme :D..E un concept relativ nou ca si popularitate. (exista ceva preocupare la nivelula asta, insa nu va deveni ceva standard asa repede nicaieri)
    Tine in special de o latura caritabila. Iar institutiile trebuie sa scoata de undeva bani in plus pentru a specializa personal pe tema asta si a-i plati pt serviciile astea. In plus, dincolo de specializare si informatii, e nevoie de oamenii potriviti. Nu e de ajuns sa urmezi o procedura. Ce spui tu, de exemplu, despre evitarea subiectivitatii…e extrem de dificil si trebuie facute si niste distinctii, nu e asa de black n white din pacate. Obiectiv de fapt nu are sens sa fii pentru a empatiza. Trebuie sa iti fie inima acolo, trebuie sa fii subiectiv.
    Distinctia insa este ca actiunea ta trebuie sa fie lipsita de ego. Ca sa reusesti sa ajuti si sa empatizezi trebuie sa reusesti sa iti parasesti ego ul. Daca de exemplu te simti vinovat ca nu poti ajuta, sau te intristeaza si te blocheaza si preferi sa stai deoparte cand te fapt ai vrea sa poti ajuta, e posibil sa vina(si) dintr-un sentiment de slabiciune, dintr o nevoie a ego ului sa fie de ajutor, dar care nu poate risca sa dea gres, te face sa te panichezi, sa cauti “cuvintele perfecte”, solutia perfecta. Or, asta nu ajuta de fapt. E de ajuns sa vrei sa ajuti, si daca o anumita incercare nu e de folos, poti incerca alta, poti invata din asta, si nu trebuie sa raportezi situatia asta la tine, prin prisma esecului sau succesului de a ajuta, de a spune cuvintele necesare…
    Dar poti fi subiectiv si poti oferi din propria experienta. Daca asta nu ajuta, poti incerca altceva. De exemplu daca esti ateu, dar persoana pe care vrei sa o ajuti e credincioasa si stii ca un gand pozitiv pt ea este sa spui ca dzeu are poate un plan, dincolo de suferinta asta…poti spune asta, calcand peste propriile credinti si peste etica si chair peste dilema: oare care este ajutorul perfect, care sunt cuvintele?
    Cel putin asta pricep eu din aceeasi dilema cu care m-am confruntat si eu. Pe tema cum sa faci faci fatza suferintei, cum sa empatizezi cu suferinta altora sunt multe spuse de catre psih/filozofi, etc. Eu am gasit ecou in cartile si conferintele lui Eckhart Tolle….(are un website de ex unde daca iti faci un cont doar cu o adresa de email, poti asculta o parte din conferintele lui pe astfel de teme)

  9. De cele mai multe ori nu stim ce sa spunem in asemena situatii..Totusi, eu am cunoscut o familie care aveau un copil cu nevoi speciale, si care statea tot timpul in pat. Nu l-au inchis in ultima camera ci l-au pus in sufragerie, in mijlocul camerei, astfel incat sa fie in centrul atentiei…cine venea in vizita putea sa intre sa-l vada, ceilalti frati se jucau cu el., mancau toti impreuna in camera,..nu era izolat..de multe ori noi asta facem cu cei bolnavi de langa noi..ii izolam sa nu-i vada nimeni..ca si cum, deja ar fi morti….

  10. Nici eu nu prea stiam ce sa spun. Am invatat ca, daca moare un copil trebuie sa spun “Imi pare foarte rau” si daca mamica aceea vrea sa vorbeasca despre copil sa spun ca ESTE foarte frumoasa, dulce, adorabila. Niciodata nu trece durerea aia. Poate inveti sa traiesti cu ea, dar de trecut nu trece. Am invatat ca atunci când un parinte posteaza poza cu copilul lui trecut dincolo, sa dau like (pentru ca asta asteapta) si sa recunosc ca trecerea copilului prin lume a avut sens. De curând am cunoscut o bunicuta (pe FB). A avut o fetita nascuta in acelasi an cu mine, care a murit pe la 4 ani (tot o trisomie rara, cred ca T16). Dupa douazeci si ceva de ani inca simtea nevoia sa vorbeasca despre fetita aceea. E foarte greu sa inveti ce sa spui si ce sa faci, dar e foarte important sa ai modele. Tot ce am invatat in ultimul timp, am invatat de la alte mame care au stiut ce sa spuna. Noi nu am fost facuti sa ne simtim prost când s-a nascut Cati decat de foarte putine ori, slava Domnului, dar ceea ce ne-a facut sa ne simtim prost a fost momentul in care cineva nu a vrut sa se uite la Cati si sa o trateze ca pe un copil. Si am mai invatat sa nu ma plang decat intre cei 4 pereti ai casei mele, cu cei ai casei mele (si uneori nici cu ei). Asta ne face sa ne simtim normali.

  11. Laura, ma bucur ca ai scris articolul acesta si citesc cu mare interes comentariile. In articol parca m-ai descris pe mine, si eu sunt blocata si incurcata in astfel de situatii si mi-e ciuda, as vrea sa invat ce e de facut. O vreme nu spuneam nimic, incercam sa tratez persoanele aflate la greu cat mai normal cu putinta (asa citisem pe undeva), insa simteam ca nu e bine, parca jucam un rol. Daca eu simteam asta, trebuie ca pentru celalalt era de 1000 de ori mai “rol” si mai fals. Apoi am incercat sa imi exprim cumva sentimentele, dar parca “imi pare foarte rau” suna gol. Si clar nu era suficient. La un fel de bazar la care am fost, la fel ca in postarea ta, cu persoana pentru care se strangeau fondurile acolo, mi-am impus sa merg la ea si sa ii spun cateva cuvinte, m-am tot gandit ce si am ales sa o intreb ce mai face si cum merge tratamentul. Ea mi-a raspuns politicos, insa o prietena de-a ei de langa a exclamat “oh, saraca, toti o intrebati acelasi lucru, a spus deja de 10 ori…” – iar am fost incurcata. Oare sunt carti de citit si cursuri despre cum sa te imbunatatesti la capitolul acesta? Si eu ma simt cumplit de vinovata cand “contribui” si eu la izolarea celor in suferinta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>