În Ajun de Sfântul Gheorghe – discuții cu bunica

Stau cu bunica pe prispă. Îmi povestește ce tradiții sunt azi, în Ajun de Sfântul Gheorghe. Sunt atâtea tradiții în folclorul românesc că ne-ar lua o viață să le aflăm. De astea nu auzisem niciodată şi pot pune pariu că nici voi n-aţi auzit: nu se doarme azi că se ia somnul mieilor și ești somnoros toată vara, se seamănă busuioc – dacă e semănat azi, răsare “în cruce”, cu frunze bogate. Semănat în altă zi, răsare ca cimbrul, cu frunze mici. Se face brazdă la poartă şi se pune răchită să fie pământul roditor şi rodul bogat.

Azi iau vrăjitoarele mana la vaci, spune bunica. În special poveştile cu vrăjitoare au fost interesante. Povestea bunica: “tata meu semăna fasole şi niciodată nu ieşea. Vreo doi ani la rând n-a avut tata fasole. da’ vecina avea fasole să-i curgă pe jos. Şi tata a pândit-o să vadă ce face şi a văzut-o  cum a semănat şi apoi a luat o poală de ţărână de la ea şi a dat-o la tata şi zicea: ţărâna la tine, fasolea la mine. Şi-a fugărit-o tata şi dacă o prindea o bătea. Şi a făcut şi el fasole în anul ăla.”

Sau: “Am luat într-un an nişte brânză de la o femeie să fac Pască. Mi-o dat-o în Joia Mare şi am pus-o în rolă. În Vinerea Seacă am scos-o s-o pregătesc şi era plină de viermi cu capul roşu. Aia era brânză luată. Trei ani la rând n-am mai mâncat brânză, ş-acu parcă mi-aduc aminte de viermii ăia.”

“Era tata meu tânăr, de vreo 15-16 ani şi se dusese cu caii la păscut. Pe atunci se păşteau caii noaptea. Şi s-o pus cu capul pe un muşuroi şi o adormit. Şi când s-o trezit o văzut o babă la pielea goală, călare pe o coadă de mătură. Şi umbla pe acolo şi zicea: “Na, Joiană, dă lapte în doniţa mea.” Şi tata s-o spăriet dar după aia i-o părut rău că n-o pus mâna pe o joardă s-o bată, dar era tânăr şi tare s-o spăriet”.

În special concluziile despre cum au murit vrăjitoarele sunt interesante dar pe alea nu vi le mai spun. N-a murit niciuna bine, atât vă dezvălui 😀

Păcat că n-o pot întregistra să vedeţi ce frumos povesteşte cu accentul ei moldovenesc. Eu nu pot să-l reproduc în scris. Îmi spune bunica că mai degrabă îşi aduce aminte tot din copilăria ei decât ce-a mâncat ieri. Are multe poveşti de spus, timp să fie să le ascultăm. Sper s-o ţină Dumnezeu sănătoasă, sunt obişnuită cu ea activă şi sprintenă.

Când îmi povesteşte că a zăcut o lună şi a dat cu var stând în genunchi, parcă mă doare sufletul. Inima ei de gospodină moldoveancă n-a lăsat-o să facă Paştele cu casa nelipită (cu lut – e casă bătrânească din chirpici) şi nevăruită proaspăt. Unchiul meu a vrut să-i facă casă nouă, ea n-a vrut. Vrea să moară în casa pe care a ridicat-o ea, cu mâinile goale. Şi nu e o exagerare. Bunicul era mai domn, nu muncea pământul, nu ţinea gospodărie. Făcea naveta la serviciu la oraş.

Bunica a frământat lutul şi a făcut cărămidă dintotdeauna. Aşa a ridicat casa, aşa a crescut copiii. Acum ar trebui să se odihnească dar nu poate, n-are stare. Cam aşa-s şi eu. Mă întreb dacă expresia “m-oi odihni pe lumea cealaltă” de la ea oi fi auzit-o… Nici nu mai ştiu. Copiilor noştri oare cine o să le spună poveşti cu vrăjitoare care iau mana la vaci?

Cred că îmbătrânesc. Am început să simt tot mai acut lipsa tradiţiilor, uitarea lor. Nu zic să ieşim toţi la poartă să dăm brazdă pentru răchită dar dispar şi obiceiuri mai mari, mai semnificative. Dispar cozonacii şi ouăle roşii de Paşte, dispar colindătorii şi caprele de Anul Nou, dispar sălciile din porţi de Florii – acu’ suntem mai ecologi decât Papa, nu mai rupem copacii.

Satele întinerite sau pustiite nu mai respectă decât pe alocuri tradiţiile. Mă tem că în curând le vom uita şi nici măcar din bătrâni nu le vom mai auzi povestite pentru că nu va mai avea cine să ni le mai spună. Eu vreau să schimb ceva în sensul ăsta dar despre asta în altă postare când voi avea mai mult timp de stat la poveşti.

5 Replies to “În Ajun de Sfântul Gheorghe – discuții cu bunica”

  1. Laura draga, sa o tina Dumnezeu sanatoasa pe bunica ta multa vreme iar tu, cu urmatoarea ocazie, sa o inregistrezi. Eu sunt tare necajita ca nu am facut asta iar acum bunica-mea nu mai poate povesti si avea si ea la povesti de spus…Una din favoritele mele e cum l-a urmat ea pe bunicul meu pe front, calatorind PE tren. Si multe altele. Asa ca, scrie, inregistreaza, filmeaza povestile astea pentru ca vor ramane marturie despre vietile bunicilor nostri, vieti care nu mai au nimic in comun cu cele ale copiilor si despre care ar fi fain sa afle si ei. Cat despre traditii…e pacat ca nu tinem de ele, nu de toate, dar macar de unele. Chiar ma gandeam si eu zilele astea cum nici macar Sarbatoarea Pastelui nu mai e prilej sa ne gandim la traditi si valori ca suntem mereu pe fuga.

  2. Nedelea Mihaela says: Reply

    Hristos a inviat!
    Da, frumos spus, cine are bunici sa-i pretuiasca. Cei care nu-i mai avem ne bucuram de povestile altora.

  3. violeta.argatu says: Reply

    Superrrrrrrrrrrrrrr!!!

  4. Elena Ionescu says: Reply

    Laura, iar ai atins un subiect drag si dureros inimii mele…si eu am crescut la tara, impreuna cu verisoara mea, intr-o casuta din chirpici, lipta si varuita in fiecare vara…..acum, bunica mea mai are putin de trait, acum am adus-o la oras, nu mai poate(((((….chiar a stat la noi 2 saptamani, cu mama in camera si au fost zile cand n-am trecut s-o vad, ocupata cu copiii(((((….insa de povestit nu ne-a povestit nimic, niciodata….mama ce-mi mai spune…..acum e la matusa la bloc….si casa de la tara se va vinde, e departe si nu vrea nimeni sa stea acolo…si ma doare numai gandul….a fost cea mai frumoasa copilarie….odata cu batranii si cu casele mor si traditiile…si o sa murim si noi putin, odata cu ei….

  5. Buna!

    Multa sanatate Bunicii! Esti o fericita ca ai asa o comoara!
    Eu am intrat sa spun si eu de un obicei invatat de la Bunica mea, care este acum sus la Doamne Doamne, dar care m-a invata sa cant la slujbe cand merg la Biserica. Sa nu stau pur si simplu, asa sa-mi fuga gandul in alta parte, ci sa cant si eu. Si de atunci asa fac si intra-adevar ma leg mai bine de ceea ce se intampla la Biserica. Si cel mai mult ajunsese sa imi placa cantarea din noaptea de inviere.
    Si eu merg de sarbatori tot in Moldova, intr-un orasel mic si frumos. Si acolo in piata din fata catedralei canta toata lumea dupa ce iesea preotul cu lumanarile aprinse.
    Anul trecut am lipsit intrucat am avut bebe mic si am stat in Bucuresti.
    Insa anul acesta, am revenit, si bucuria mi-a fost un pic umbrita de faptul ca, in doar doi an, traditia a disparut…oamenii nu mai cantau Hristos a Inviat. Stateau doar cu luminile aprise si priveau la corul de copii de pe scarile catedralei cum canta. Eu si ai mei am cantat (riscand capete intoarse cu priviri nedumerite spre noi). Dar m-a durut ca o astfel de traditie dispare, incet, dar sigur.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.