Povestea domniţei Marina şi a basarabeanului necunoscut

18960827N-am mai scris de mult despre cărţile pe care le citesc, m-am obişnuit să aştern câteva cuvinte în Goodreads unde îmi ţin şi evidenţa cărţilor citite şi cam atât. Îmi doream de multă vreme să citesc Povestea domniţei Marina şi a basarabeanului necunoscut, am găsit-o mai de mult pe site la Polirom şi am cumpărat-o recent când am avut o reducere de 50% pe elefant. Am terminat-o repede pentru că voiam să o dau cadou cuiva şi chiar dacă sunt în plin proces de citire a cărţilor pentru premiul Augustin Frăţilă, am făcut o pauză ca să lecturez acest roman care îmbină poveşti din comunism, din prezentul apropiat (acţiunea se petrece în anul referendumului pentru demiterea “marinarului”) şi poveşti dintr-o Basarabie îndepărtată în timp, dinainte de primul război mondial. Nu ştiu dacă e întâmplător sau nu dar e a doua carte citită în decurs de o săptămână în care este evocată Basarabia/Republica Moldova (una trecută şi una prezentă), ţară care pentru mine reprezintă doar bomboane Bucuria, lapte condensat şi cărţi faine pentru copii aduse de o prietenă de-a mea de câte ori merge acasă, la mama ei. Deşi am locuit peste 20 de ani la o azvârlitură de băţ, eu n-am reuşit niciodată să trec în Republica Moldova, lucru pe care îl regret foarte mult. Dar despre patria lui Spiridon Vangheli şi a lui Grigore Vieru vorbim altă dată, acum să revenim la cartea Tatianei Niculescu Bran.

Marina Olaru este o agentă imobiliară aflată în perioada de preaviz (firma se închide), cu o situaţie familială tristă (divorţată, tatăl decedat, fratele înstrăinat plecat de 20 de ani din ţară, mama panicată de sfârşitul lumii prezis de maiaşi, fostă comunistă dedicată, turnătoare la securitate, actualmente bisericoasă şi “cu frică de Dumnezeu”) şi una financiară precară, care speră să obţină un ultim comision găsindu-i un apartament unui bărbat care intră la întâmplare în agenţia din care e pe picior de plecare. Ilie Hagiu intră în agenţia Vision şi îi spune Marinei că îşi caută un apartament/o casă “pentru o familie ceva mai mare”, o locuinţă care să-i stârnească amintirile. Treptat, pe măsură ce Marina îi caută locuinţa respectivă (şi încearcă să creeze în ea sentimentul de acasă, cu un samovar rusesc cu ceai, miros de cozonaci şi muzica lui Cantemir), el începe să-i povestească trecutul, presărat cu istorioare idilice despre copilăria petrecută la Comrat (episodul despre prepararea, frământarea şi coacerea cozonacilor de Paşti este absolut delicios), episoade tragice din istoria familiei, precum şi drama basarabenilor nevoiţi să se refugieze în România după ocupaţia rusă. În paralel, Marina îşi deapănă în minte propria poveste a unei copilării şi adolescenţe marcate de cruzimea şi indiferenţa părinţilor ei, membri de partid respectaţi care le ofereau copiilor orice-şi doreau, inclusiv casete cu Pink Floyd aduse pe sub mână, muzică de care devine obsedat fratele ei, Matei, care ajunge să se identifice cu personajul principal din filmul The Wall. Plecat în Anglia pe urmele unui miraj, Matei se înstrăinează de familie, refuzând să răspundă la emailurile pe care i le scrie, cu perseverenţă, mama lui, emailuri în care aceasta îşi destăinuie o parte din vinele trecutului.

Finalul lasă multe întrebări fără răspuns, sunt multe fire epice care ar fi meritat aprofundate dar cred că tocmai povestea nespusă face din această carte o lectură captivantă.

Ca o curiozitate, o parte din acţiune gravitează în jurul unei ceainării de pe strada Popa Rusu, o casă cu o curte plină de vişini şi smochini pe care eu o ştiu foarte bine, este ceainăria La Metoc despre care am scris mai demult aici. Nu ştiu dacă ceainăria are interiorul descris de autoare (ştiu doar holul care duce spre toaletă şi este descris întocmai) sau dacă deţine un samovar rusesc vechi, donat de un client, dar, ştiind locul, mi-a făcut cu atât mai multă plăcere să citesc cartea:

“Marina cunoştea strada Popa Rusu şi ceainăria adăpostită într-o fostă casă parohială, printre vişini şi smochini bătrâni. Serveau biscuiţi de casă şi nenumărate soiuri de ceai. La un moment dat, chiar se interesase de preţul casei, pentru un investitor şi aflase că, de fapt, proprietatea aparţinea Mănăstirii Pasărea şi fusese închiriată unui credincios, ca să deschidă o ceainărie. […] Marina trăgea cu coada ochiului spre casa din care intra şi ieşea fata care servea ceaiul. Aducea cu casa din fotografia de familie. Mai mult o atmosferă decât o asemănare de linii şi forme. Părea o casă ţărănească din secolul al XIX-lea, poate şi mai veche, pe care stăpânii o ascunseseră printre vişini, în inima capitalei. Cândva, grădina fusese plină de vişini, cireşi şi smochini. Vişinii şi un smochin bătrân şi întortocheat supravieţuiau şi continuau să dea roade. Dulceaţa şi şerbetul se mai preparau încă din fructele lor, după tipic mănăstiresc.

În casă, în surdină, se auzea din nou muzica lui Cantemir. Cum treceai pragul, simţeai arome diferite de ceaiuri. […] Dincolo de rafturile cu ceaiuri, în dreapta şi în stânga se făceau două încăperi cu podele de lemn şi perne cu ciucuri, îmbrăcate în catifea, aşezate pe jos, în faţa unor măsuţe dreptunghiulare, cu picioare scurte […] Înapoi pe culoar, şi apoi la dreapta, un lavabou de porţelan aşezat sub un rezervor de apă, din tablă subţire şi o uşă pictată de o mână de copil, cu norişori albi pe fond albastru, indicau toaleta.”

2 Comment

  1. Ioana says: Reply

    Si mie mi-a placut foarte mult cartea si am ramas si eu cu descrierea ceainariei mult iubite si felul cum zambeam cand mi-am dat seama ca o stiu, chiar o stiu, am fost acolo si e exact asa… Si mai tin minte cum Ilie era preocupat de ce carte citea tatal lui inainte sa-si conceapa fiul. Nu stiu de ce ma urmareste tocmai asta 🙂

  2. violeta.argatu says: Reply

    As citi-o si eu.Poate-l rog pe Mos sa faca un efort si s-o puna in sac :). daca iti pica vreodata-n mana, citeste “20 de ani in Siberia” de Anita Nandris Cudla. Eu am citit-o acum vreo 15 ani- am gasit-o sub salteaua bunicilor. Au trecut anii, cartea s-a pierdut, insa de vreo doi ani o am in biblioteca- mi-a cumparat-o cineva de la un anticariat. Daca te hotarasti si vrei s-o citesti, ti-o pot imprumuta :). Eu n-am avut curaj s-o recitesc…sunt multe amintiri care ma leaga de ea si parca nu pot acum…
    p.s: am reusit si eu sa dezactivez autocorrectul :). ma chinui de asta vara cu telefonul asa…am tot cautat prin setari, dar sa caut pe google cum sa dezactivez nu m-am gandit. acusica rezolvai :). Multumesc!

Leave a Reply