Mica balerină

Mica balerină, apărută la noi în 1961, este o biografie romanţată a balerinei Galina Ulanova, una dintre cele mai mari balerine ale secolului 20 şi una dintre bijuteriile teatrului Balşoi din Moscova. De altfel, ruşii (a se citi Stalin) o iubeau atât de mult încât abia la 46 de ani i s-a permis să plece în turneu în străinătate, de teamă să nu o piardă.

Cartea este, din punctul meu de vedere, minunată, dar mă tem că este fix genul de carte pe care parentingul modern ar dezavua-o, catalogând-o drept “gunoi de propagandă comunistă care afectează minţile sensibile ale copiilor noştri”. Eu am de gând să i-o pun în braţe Elizei undeva în vacanţa dinspre clasa a patra spre a cincea când va avea deja bagajul de cunoştinţe necesar pentru a înţelege cu adevărat câtă muncă, efort şi sacrificiu stă uneori în spatele unui zâmbet reuşit de pe scenă.

Micuţa Galina are o copilărie de vis, tipic rusească pentru anii dinainte de revoluţia bolşevică din 1917: iarna în Petrograd, la patinaj şi săniuş, vara într-o zonă rurală idilică, unde Galina se juca numai cu băieţii şi visa să se facă marinar. Cu toate activităţile ei băieţeşti, părinţii (mama balerină, tatăl actor) îşi dau seama că fetiţa are înclinaţii artistice astfel că, forţaţi de perioada tulbure din perioada revoluţiei, de faptul că le-a murit dădaca, de sărăcie şi de disperare, îşi dau fata la internatul unei şcoli de arte, pentru a deveni balerină. Cartea prezintă atât greutăţile prin care trece Galina la internat (frig, foame, răutăţi din partea colegilor, persecuţii ale profesorilor, oboseală, boală, dor de părinţi, singurătate) cât şi părţile frumoase, ba chiar punând accent pe acestea: prietenia Galinei cu Tania, solidaritatea fetelor, vacanţele frumoase la ţară la o vilă confiscată de comunişti, spectacolele în care Galina avea rolul principal, ascensiunea ei, pasiunea pentru literatură, artă şi teatru.

mica balerina

De asemenea, cartea abordează câteva teme pe care uneori ne e greu să le explicăm copiilor, cum ar fi timpul şi moartea. Mi-au plăcut în mod special fragmentele în care Galina încearcă să înţeleagă ce-i acela timp, de ce se plânge lumea că nu-l are (“n-am timp”), de ce unii l-au avut şi alţii, nu (“ei, pe vremea mea, eu n-am avut nimic”), de ce se schimbă timpul (altele-s vremurile acum), de ce timpul sălăşluieşte în ceasornic şi cum ştie orologiul mare din hol când e timpul de culcare şi când e vremea de prânz. Episodul cu moartea dădacei este destul de sumbru dar tocmai prezentarea asta firească şi simplă din carte va face ca momentul lecturii să nu fie unul apăsător. De altfel, nu mai ştiu unde am citit recent că noi părinţii ne ferim copiii de tot ce este firesc în viaţă, de teamă că se vor speria (în special de naştere şi de moarte), dar în bagajul lor înnăscut de cunoştinţe deja există sâmburii acestor informaţii aşa că cu cât mai mult îi vom feri, cu atât mai mult rău le facem.

Şi, în ton cu vremea de-afară, un pasaj care mi-a atras atenţia:

“De ce mai e pe lumea asta şi iarnă?
Galia punea întrebarea asta când mamei, când dădacei. Nimeni însă nu-i răspunde. Vor pleca, în curând, la oraş. Ploaia şi zăpada vor bate în geamuri, iar dinspre Neva va porni vântul vuind şi fluierând prin hornuri. De ce vine în fiecare an iarna? Zilele senine de iarnă pe care le iubea atât de mult, cu zăpadă sclipind în soare, cu săniile şi patinele lor, nu erau în stare să alunge din amintire zilele de bucurie de la Belîie Strughi.
O înspăimânta mai ales nemişcarea iernii. Vara curg într-una şuvoaie de apă, vârfurile copacilor se leagănă sub adierea vântului cald, fluturii şi libelulele parcă zboară în ritmul unei muzici neauzite. Totul e mişcare care te bucură şi-ţi deşteaptă şi ţie dorinţa de mişcare, de fugă şi zbor.
Liniştea iernii e nemişcată însă şi nimeni nu ştie de ce vine iarna şi de ce trece vara.”

Foarte mult mi-au plăcut şi capitolele despre profesorii de la şcoala de arte unde învăţa Galina: fetele aveau un joc, pentru a se amuza, se adunau într-un loc secret şi încercau să-şi imagineze viaţa privată a celor mai antipatici profesori. De obicei, exagerau cu grozăviile şi descrierile lugubre, astfel că atunci când Galia a început să facă meditaţii cu unul dintre profesorii “cei mai răi”, descoperă un om plin de căldură, pasionat de vioară, cu o fiică talentată la desen. Cred că, uneori, dacă am face eforturi mai mari să cunoaştem oamenii din spatele catedrei şi nu doar profesorii, am descoperi nişte oameni cu adevărat minunaţi şi relaţia elev-profesor ar fi mult mai reuşită. Iarăşi foarte frumos este capitolul în care se povesteşte despre prima oră de literatură rusă cu un profesor nou. Elevele sunt întrebate care e autorul lor rus preferat şi fiecare răspunde, după preferinţe Tolstoi, Dostoievski, Lermontov, Puşkin, prilejuindu-ne, astfel, o trecere în revistă a celor mai mari scriitori ruşi, cu câteva detalii despre operele lor. Felul în care elevele îşi argumentează preferinţele este emoţionant. De altfel, toate erau pasionate de literatură, de muzică, de teatru, de pictură, abordând arta sub toate aspectele şi nu doar dansând balet.

Cartea are şi câteva ilustraţii simple, alb-negru, trasate din câteva linii, dar care reuşesc să transmită la fel de bine ca textul emoţiile descrise în carte. Dacă vă veţi împiedica de această carte într-un anticariat, vă recomand din toată inima s-o luaţi. Treceţi peste partea de propagandă (pe care copiii oricum n-o vor înţelege) şi citiţi doar povestea. În fond, nu e cu nimic diferită de Oliver Twist sau de Prinţ şi cerşetor în ceea ce priveşte greutăţile prin care trec aceşti copii şi dacă pe primele le oferim copiilor noştri spre lectură, nu văd de ce nu am face la fel şi cu această splendidă carte rusească, scrisă cu atâta duioşie şi tradusă cu atâta măiestrie încât pe mine mine m-a impresionat peste măsură.

1 Comment

  1. Ioana says: Reply

    Ce interesant suna! Multumim pentru recomandare!

Leave a Reply