Borcănelul cu (sute de) comori

Clara este colega mea de serviciu. Este o tânără cum rar mi-a fost dat să întâlnesc, talentată, bună la suflet, optimistă până la naivitate, copilăroasă, iubitoare de lucruri frumoase. Cu un aer boem, inocent, înaltă, îmbrăcată chic şi cu un aer de prospeţime în aspect, gânduri şi vorbe, vorbitoare de suedeză şi slovacă şi pasionată de violoncel şi ilustraţii pentru cărţile pentru copii (temă pe care şi-a făcut şi lucrarea de diplomă, de altfel), Clara e un pic diferită de cei mai mulţi tineri pe care îi văd zilnic pe stradă şi tocmai de aceea mi-a devenit foarte dragă de când îmi este colegă şi uneori o simt de parcă ar fi fata mea (sau poate văd în ea un simbol a cum mi-aş dori să ajungă Eliza la vârsta ei). Nu mai ştiu de la ce pornise discuţia (a, ba da, de la borcanul cu fericire de la Farmec pe care tocmai îl primisem, dar despre care vă povestesc altă dată), dar Clara mi-a povestit despre borcanul ei cu amintiri, în care pune tot felul de suveniruri din călătoriile întreprinse împreună cu partenerul ei: bilete la muzeu, bilete la teatru şi film, cartele de transport etc. Le ştie povestea fiecăruia şi abia aşteaptă s-o spună şi altora. Pentru că mi-a plăcut ideea, am rugat-o să ne povestească despre el. Iată ce mi-a spus:

IMG_20150303_205803

“Nu știu alții cum sunt, deși aș putea să dau câteva exemple. Ba chiar am să vă dau, ca să-mi fie clar și mie cât de old fashioned sunt 🙂 Dacă Dea și Bubu (nume fictive, sa ne înțelegem) își scrijelesc numele pe copaci sau pe ușile vagonului 4 din trenul către Costinești, sau dacă Vali și Caty zâmbesc la foc automat în cele 200 de selfi-uri pe care și le fac în drum spre Londra și înapoi….bravo lor. Eu și el păstrăm ca pensionarii câteva dintre cele mai valoroase amintiri într-un happy travel jar grăsuț, simpatic și îndesat cu entuziasm. Deși nu l-am deşertat niciodată (păstrez momentul asta magic pentru pensie), îmi amintesc cam ce conține:

– biletele de intrare în Muzeul de Istorie din Malö.

– tichetele de tren către Veneția.

– biletele pentru intrarea în cetatea Dubrovnik.

– biletele de la piesa mea preferata de teatru.

– cartelele de transport în Copenhaga.

– nșpe bilete de film.

– bilete de acces in Colosseum.

– mini pliante de la atelierul de tâmplărie Pinocchio.

-etc.

Într-un cuvânt, sau într-un borcan, maculatură.

Pentru mine însă, și cine știe daca nu și pentru viitorii mei nepoți, neprețuite comori. Dovezi palpabile ca am râs, am descoperit, ne-am minunat, am trăit și am cutreierat lumea.

Poate nu reușesc să las un borcan cu bani în urma mea (deși peste zeci și zeci de ani, cine știe cât o să valoreze borcănelul ăsta) dar spre deosebire de Bubu & Dea, care nu vor mai găsi cu siguranță gardul sau vagonul în care și-au încrestat iubirea, poate voi reuși să ajung la vârsta ciorapilor de lână și a pastilelor de tensiune și să îmi luminez ziua cu hârtiuțele astea înghesuite aici.

Poate voi reuși chiar să captez interesul strănepoatei, deschizând cu grijă comoara noastră… “

Mulţumesc, Clara dragă pentru cuvintele tale iar pe voi vă invit să vă faceţi propriul borcănaş plin de comori nepreţuite pentru sufletul vostru, fie că îl faceţi împreună cu copilul/copiii sau cu partenerul/partenera de viaţă. Strângeţi “maculatură” pentru zilele în care veţi avea de spus poveşti şi poate veţi rămâne fără subiecte. Atunci veţi scoate un bileţel şi veţi începe aşa: “cândva, tare de mult, pe vremea când….”

4 Comment

  1. vavaly says: Reply

    cat de frumos… si cat de frumos ca astfel de oameni sunt langa noi iar oameni ca tine vorbesc despre ei :).

  2. Gazei i-am facut cate un album foto pentru viecare an de viata. Acolo nu sunt doar poze cu amintiri din vacantele la bunicii.ro, intalniri cu alti baietei romani aici in Germania ci si muuuulte nimicuri. Bilete la primul film vazut la cinema, bilet pt vasul care ne-a dus pe insula Mainau, bilete de tren, rezervarea la bilete de avion. Decupaje din ziare in care apare el. Si eu stiu imediat unde le-am primit, cu cine am fost impreuna in acel moment, ce s-a intamplat, cum a fost cerul si apa lacului. Si gaza recunoaste si ea cu amanunt acele momente din trecut care ii arata si in acest fel cine este si cum traieste. Despre 2014 daca e sa se limiteze in a-l descrie, a zis: anul in care tata a plecat, Germania a fost campioana mondiala si eu mi-am trecut testul la inot si am devenit Calut de mare. Sper ca si lui sa ii tina candva aceste amintiri de cald. La inimioara.

  3. Amalia S says: Reply

    Buna, este vorba cumva de Clara care a studiat violoncel la Ploiesti? Stiu ca dupa aceea a trecut la suedeza si slovaca. Daca ea este, as vrea sa adaug ca ani de zile a fost omul meu de baza la cor, in partida de soprane, are o voce extraordinar de frumoasa. Multe salutari calduroase din partea measi…ce mica-i lumea:)

    1. Da, chiar ea 🙂 I-am transmis salutarile tale.

Leave a Reply