(1) Despre Eurovision şi exodul mamelor

M-am bucurat când am aflat că Voltaj merge la Eurovision cu piesa De la capăt. Nu înţeleg frustrarea oamenilor care strigă “conspiraţie!” Se pare ca lumea nu a înţeles, încă, faptul că la Eurovision e fix ca în politică: nu câştigă cei mai buni, ci cei care au papagalul mai mare. Dacă vrem să câştigăm, ne trebuie o poveste, ştiţi voi, “mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte pomană.” Voltaj sunt numai buni să ne câştige un loc bun la Eurovision: au o poveste, Dunărea din film curge dinspre Viena (fix Viena unde se ţine concursul), românii plecaţi peste hotare vor lăcrima de dorul celor de acasă şi vor vota cu trei telefoane odată. Să nu ne amăgim că la Eurovision ajunge cea mai nouă, cea mai bună (deşi cine defineşte “bun” în contextul ăsta?), cea mai trendy melodie. La Eurovision ajunge şi aşa şi trebuie, melodia cu PR-ul cel mai bun. Eurovision nu e un concurs de muzică şi ne înşelăm foarte tare dacă credem asta. Eurovision e un concurs politic, câştigă dedesubturile fără chiloţi, femeia cu barbă şi cântecul lacrimogen (care mie îmi place foarte mult, apropo).

În contextul acesta, dar şi al lansării mult controversatului serial The Romanians are coming, am zis să pornesc azi o serie de trei articole (care erau programate pentru mai târziu) în care voi prezenta trei cărţi despre realitatea românilor plecaţi la muncă în străinătate şi, în special, a copiilor lăsaţi în urmă. La asta voi adăuga linkuri către diverse alte materiale video care v-ar putea interesa pe acest subiect. Cele trei cărţi sunt Cireşe amare de Liliana Nechita (Humanitas, 2014), Kinderland de Liliana Corobca (Cartea Româneasca, 2013), Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu de Dan Lungu (Polirom, 2014).

Voi începe cu Cireşe amare de Liliana Nechita, romanul epistolar în care s-a transformat materialul Exodul mamelor după publicarea în colaborare cu revista Avantaje în 2013. Cireşe amare este o carte cu adevărat zguduitoare pe un subiect despre care, până la ea, nu vorbea nimeni. Cartea prezintă realitatea crudă şi fără cosmetizare a românilor plecaţi la muncă (ilegal până la intrarea României în UE) în Italia. Nu se dă înapoi la a demasca umilinţele pe care le suportă zilnic românii acolo, umilinţe pe care familiile lor nu le vor afla niciodată. De altfel, mulţi nu ştiu în ce condiţii trăiesc şi muncesc taţii, mamele, bunicele, mătuşile lor acolo. Iar cei dragi plecaţi nu ne vor spune nimic pentru a nu ne îngrijora, aşa că intervine aici un fel de cerc vicios, în care oamenii au o percepţie greşită asupra ceea ce se întâmplă acolo. Liliana Nechita abordează multe unghiuri care lămuresc o mulţime de lucruri care nouă, celor din ţară, ni se pare de neînţeles: de ce oamenii ăia trimit pachete cu cafele şi ciocolată când sunt din astea şi la noi, de ce nu-şi mai găsesc locul odată ce se întorc înapoi, de ce aleg să rămână acolo uneori, de ce se agaţă de orice este românesc, indiferent că e o legătură de leuştean sau o pungă de pufuleţi, de ce vorbesc jumate în română, jumate în italiană etc. Însă cea mai profundă analiză este cea în sufletul lor şi felul în care Liliana Nechita prezintă ceea ce simt muncitorii plecaţi în Italia este unic, cu atât mai unic cu cât primul suflet pe care-l pune sub lupă este chiar al ei.

978-973-50-4580-7

Liliana vorbeşte mult şi de drama mamei care îşi lasă în urmă copiii, dramă despre care vom vorbi mai în detaliu în următoarele articole. Aici mi-a fost greu să empatizez cu ea, deoarece copiii lăsaţi de ea în urmă erau mari, fata cea mare era gravidă, fata cea mică avea 19 ani, deci erau la o vârstă la care, teoretic, s-ar fi putut susţine singuri. Am empatizat cu ea mult mai mult atunci când a fost în postura de român dezrădăcinat de ţară şi pus în postura de a-şi câştiga pâinea deoarece ţara aia de care îi e dor nu i-a oferit nicio şansă să supravieţuiască aici.

Demn de menţionat este faptul că autoarea nu e orice muncitoare analfabetă, ci o femeie educată, iubitoare de frumos şi cultură (emoţionat e momentul în care povesteşte cum şi-a dorit să vadă sculptura Pieta şi, ajunsă în gara din Roma, între două trenuri, a dat fuga la Basilica Sfântul Petru pentru a admira această operă de artă). Tocmai din acest motiv, mesajul pe care îl transmite este puternic şi profund iar cartea mi-a amintit, într-un fel sau altul de Arta conversaţiei de Ileana Vulpescu – chiar dacă în cea din urmă personajul principal este o doctoriţă şi nu o muncitoare imigrantă în Italia, ambele femei au aceeaşi vână puternică, acelaşi cult pentru munca cinstită, aceeaşi înclinaţie de a iubi arta şi frumosul în ciuda stigmatului sărăciei. Ambele îşi deapănă viaţa trecută şi prezentă, una sub formă de istorisiri în miez de noapte, alta sub formă de epistole, în episoade amalgamate cu multe personaje şi întâmplări, cel mai adesea triste. Cireşe amare este, însă, ceva mai uşor de citit, iar filozofia ei, adresată omului mai simplu, este mai uşor de urmărit. Şi, mai presus de toate, vom empatiza cu personajul ei, gândindu-ne la toate rudele noastre plecate la muncă în Italia pentru a oferi celor dragi un trai mai bun. Nimeni nu s-a dus acolo la muncă cinstită pentru a se îmbogăţi. Toţi au plecat cu lacrimi în ochi şi cu dor de casă pentru a supravieţui. Iar de aici, tăvălugul în care au fost antrenaţi a devenit inevitabil. Citiţi Cireşe amare ca să nu mai staţi cu ochii închişi în faţa acestei realităţi. Dacă nu aveţi pe cineva plecat, o să vă bucuraţi. Dacă aveţi, o să puneţi mâna pe telefon şi o să-i sunaţi ca să aflaţi, cu adevărat, cum o duc.

“Rareori mă înşel acum când întâlnesc români. Stăm alături în staţii de autobuz sau în alte locuri publice. Nimeni nu vorbeşte şi ştiu că am în faţa mea o româncă. Are o tristeţe anume în ochi, priveşte pământul cu gândurile aiurea. Încerc să te fac să înţelegi, acea femeie priveşte de fapt înăuntrul ei. Nu o interesează nimic din afară (probabil şi-a captat fiii cu privirea, cum am făcut eu la plecare, şi acum îi admiră. Corpul ei e aici, o ustură palmele de muncă, dar gândul e liber.”

“De ce trebuie să plece mamele de lângă copii, de ce trebuie să se despartă familii, de ce ajung bărbaţii români să se simtă neputincioşi şi inferiori în faţa soţiei care trimite bani din Italia? Doar şi ei trudesc din greu de dimineaţă până seară! De ce ajung bătrânele românce pe aici în loc să se odihnească şi să pregătească dulceaţă pentru nepoţi?”

“…în lumea asta e ruşinos să nu ai. Nu contează ce, pentru unii e ruşinos să n-ai covoare, pentru alţii e ruşinos să n-ai mâncare. E ruşinos să fii sărac. Nu contează motivul pentru care nu ai, dar a nu avea e o ruşine, un stigmat. Devii un paria, un nepricopsit. Un izolat. Oamenii nu se adună în jurul unui om aflat la necaz, ci se îndepărtează şi râd de la distanţă.”

“Ar fi mai uşor să trimiţi doar bani, oricum în ultimul timp preţurile sunt cam aceleaşi. Dar n-ai mai împacheta tu. N-ar mai fi amprenta personală. Când am făcut primul pachet, nu te mint, am intrat într-un supermarket şi, mergând printre rafturi, m-am răsucit ca şi cum aş fi vrut să întreb:
– Ce zici, mamă, vrei cornuri?
Am început să plâng în magazin pentru că nu era nimeni lângă mine. Pachetele astea sunt o punte între noi şi cei de acasă. Mai bună decât banii. Vorba aia, e de la mama! Singura părere de rău e că nu vezi bucuria pe feţele lor. Nu vezi mâinile febrile care desfac cutia şi felul cum încep să guste din bunătăţi.

Aşa trece timpul, între un pachet şi altul, la un moment dat rostul tău e să ştii ce le lipseşte şi ce-ai mai putea trimite ca să le facă viaţa mai uşoară. Să-ţi pui amprenta. Vei şti astfel că-şi prinde părul cu bentiţa pe care ai trimis-o, că în fiecare dimineaţă bea ciocolată caldă trimisă de tine, că de câte ori foloseşte crema de mâini se gândeşte la tine… Pachetele nu sunt pentru ei, ci pentru noi, să ne facem simţită prezenţa în spaţiul de acasă. Ca şi cum, uite, mama e puţin plecată, dar te înconjoară prin toate obiectele pe care le trimite cu dragoste.”

Pe aceeaşi temă, vă recomand filmul Mama Illegal, un film care urmăreşte drama a trei femei plecate la muncă în străinătate (două în Austria, una în Italia), “un documentar al străinilor aflaţi la mila stăpânilor şi cu durerea în suflet de fiecare dată când aud cuvântul familie.” Găsiţi filmul în mai multe părţi pe YouTube.

5 Comment

  1. ca orice altă realitate crudă a vieții și aceasta, a depărtării părinților de copii, este o singură față… pentru că eu am sute de familii prietene (poate chiar mii 🙂 ) care și-au luat copiii acolo și chiar le-au făcut vieți mai bune…
    poate că odată vor scrie o carte și copiii care au fost fericiți că le-au plecat părinții și le-au dat un rost, într-un context în care aici nu ar fi avut ocazia de a înflori…

    1. Daca i-au luat acolo, cu atat mai bine. In cartile astea se vorbeste mai mult de copiii ramasi in urma, ai caror parinti nu au intentia sa ii ia cu ei, din pacate.

  2. La noi, în această zonă, sunt mii de copiii „abandonați” de părinții ce au plecat la muncă. Întrebarea este: cum vor gestiona acești copiii această situație, în momentul în care vor deveni ei adulți? Traumele trăite în această perioadă de formare, mai pot fi vreodată vindecate? Cât despre copii ce au fost luat acolo, nici povestea lor nu este chiar atât de fericită pe cât s-ar putea crede. Până la urmă, cred că totul se reduce la capacitatea adultului de a-și gesționa viața. Și din păcate, mulți dintre noi nu prea găsim soluția cea mai bună. 🙁

  3. violeta.argatu says: Reply

    Multumesc! 🙂

  4. […] Acest articol face parte dintr-o serie de trei articole care povestesc/vor povesti despre cărţi care abordează tema dramei familiilor despărţite de faptul că unul sau ambii părinţi sunt plecaţi în străinătate la muncă. Dacă vă interesează să aprofundaţi subiectul, Salvaţi Copiii are o campanie iniţiată în acest sens, iar Mini Art Show are un spectacol foarte emoţionant despre o fetiţă care îşi aşteaptă părinţii plecaţi, temporar, în străinătate (nu ştiu unde se mai joacă momentan, dar ar fi bine să vă ţineţi la curent cu evenimentele lor). Primul articol din serie poate fi citit aici. […]

Leave a Reply