Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm este primul volum din seria Andilandi scrisă de Sânziana Popescu, serie care continuă cu Aventurile Gemenilor dincolo de Poiana Vie şi cu Drumul Anei prin Valea Plângerii.
Am citit pentru prima oară cartea Sînzianei acum mulţi, mulţi ani, pe site-ul Liternet. Am rămas impresionată încă de atunci de felul în care autoarea inventaria, într-un singur volum, o mulţime de mituri şi figuri mitologice româneşti: iele, sînziene, zmei, strigoi, blajini, uriaşi, căpcâni, balauri, solomonari, Sfânta Vineri etc.
Am citit totul atunci ca pe o poveste frumoasă, mi-a rămas în minte pentru că era ceva deosebit în peisajul literar românesc pentru copii, dar n-am intrat în profunzimea ei şi unele subtilităţi mi-au scăpat.
Recitind acum primul volum ca să pot continua firul cu celelalte două, o mulţime de implicaţii ale poveştii mi s-au dezvăluit într-o lumină nouă.
Vlad este un copil de zece ani, trimis de părinţi la bunici, în satul Hoghiz din Ardeal, deoarece mama lui este însărcinată şi urmează să nască. Simţindu-se abandonat într-o casă fără electricitate (şi deci fără jocuri pe calculator), la marginea unei păduri despre care se spune că duce în Celălalt Tărâm, într-un sat unde copiii nu-l plac şi nu se joacă cu el şi singura distracţie o constituie poveştile lui Nea Vasile de la şezători, Vlad cade în capcana geloziei, temându-se că nu va mai fi iubit de către părinţi odată cu sosirea celui de-al doilea copil.
Când părinţii ajung la Hoghiz, Vlad descoperă că are nu un singur frăţior, ci şi o surioară, mama sa dând naştere la gemeni. Deoarece este un copil “încercat”, Vlad ajunge să vadă fiinţe supranaturale, mai întâi pe strigoiul Iona şi apoi pe ursitoarele venite să menească gemenilor, pe care le urmăreşte şi cărora le cere o favoare.
Ursitoarele îi spun că îi vor îndeplini orice dorinţă dacă duce pasărea măiastră, pe Andilandi, în siguranţă la Sînziene. Dorinţa cea mai mare a lui Vlad e să rămână acolo, alegând astfel (ca toţi copiii dinaintea lui) calea cea mai uşoară, şi anume să fugă de probleme în loc să le înfrunte.
Vlad acceptă provocarea de a fi “cărăuş” fără să ştie că pasărea este râvnită de mulţi locuitori ai Celuilalt Tărâm şi că drumul îi va fi înţesat de pericole. Ca în orice basm, apare şi personajul însoţitor, prietenul credincios al eroului, în cazul de faţă Calul Năzdrăvan.
Ei pornesc la drum şi înfruntă nenumărate piedici puse la cale în special de “Doamne”, nişte zâne rele care vor pasărea ca să rămână veşnic tinere, dar se întâlneşte şi cu personaje pozitive care îl ajută să îşi schimbe optica asupra noii situaţii şi asupra vieţii în general.
Zmeii, căpcânii, rusalcele, balaurii, solomonarul reprezintă fiecare o altă faţă a răutăţii umane (dar şi a felului în care se comportă uneori copiii) şi, mi s-a părut mie, fac trimitere şi către şase dintre cele şapte păcate capitale: mândria (Doamnele care vor să fie mereu tinere şi frumoase), avariţia (zmeii şi balaurii obsedaţi de aur), invidia (strigoiul invidios pe oamenii vii), îmbuibarea, mânia, lenea (zmeii şi căpcânii). Vlad învaţă de la ei cum să nu se lase cuprins de aceste păcate care i-ar putea urâţi sufletul şi viaţa.
De la personajele pozitive, Vlad învaţă despre prietenie, despre bucuria de a împărţi, despre ce înseamnă să fii un frate bun, despre fericire (“nu ştii s-o apreciezi când o ai, dar întotdeauna îţi aminteşti cu plăcere de clipele în care ai avut-o”) dar, mai ales şi mai ales, despre iubire.
De la Blajini, Vlad află că “iubirea… nu poate fi nici mai multă, nici mai puţină! Ori e, ori nu-i. Iar atunci când este, fireşte că e de ajuns pentru toată lumea…. Când iubirea unui părinte pentru copiii lui există, ea e aceeaşi pentru fiecare dintre ei şi, desigur, suficientă pentru toţi“.
De la uriaşul Tata Moşu’ Vlad învaţă o lecţie foarte importantă:
Sunt clipe de mare cumpănă în viaţa unui om când acesta trebuie să învețe să ia singur o hotărâre. Să crezi însă că nimeni nu se gândește ori nu se roagă pentru binele tău, că nimănui nu-i pasă, apoi asta dragul moșului, iartă-mă că ți-o spun așa pe șleau, da’ nu-i lucru bun. Asemenea gânduri n-ar trebui să-şi găsească niciodată locul în mintea unui pui. Şi dacă, dintr-o pricină sau alta, aşa ceva se întâmplă totuşi, atunci puiul acela trebuie să înveţe cum să le alunge.”
Mama Uriaşă îl dojeneşte cu blândeţe pe Vlad:
Niciodată n-am înţeles de ce voi, oamenii mici, vă faceţi asemenea socoteli năstruşnice! De când vă naşteţi şi până muriţi cântăriţi întruna dacă sunteţi iubiţi ori ba. Şi cât de mult anume. (…) Cel mai nimerit ar fi să vă gândiţi dacă sunteţi voi în stare să iubiţi la rându-vă! Iubirea nu-i un târg, ci e cel mai de preţ dar pe care-l poţi face cuiva, fără să aştepţi nimic în schimb.”
Este greu de evaluat cărei categorii de vârstă i se adresează acest roman. Pe vremea mea, eu l-aş fi devorat oricând de la 9-10 ani în sus. Nu mai ştiu, însă, care este capacitatea de concentrare şi de înţelegere a copiilor din ziua de azi. Nu ştiu când sunt gata să citească o carte care să le ofere o provocare şi să nu le dea totul pe tavă, o carte care să le pună rotiţele minţii în mişcare, să le îmbogăţească vocabularul şi cunoştinţele despre superstiţiile, tradiţiile şi folclorul poporului român.
Am citit recent două asemenea cărţi, pe aceasta şi încă una despre care vă voi vorbi altă dată. Două cărţi minunate, captivante, care prind între paginile lor câte ceva din chintesenţa poporului român. Din punctul meu de vedere, seria Andilandi bate oricând seria Harry Potter. Dar ce şanse are scriitoarea Sînziana Popescu în faţa marketingului agresiv făcut de o franciză ca Harry Potter?
Ce şanse are sărmanul Vlad în faţa vrăjitorului de la Hogwarts? Rămâne de aflat, cred, dacă vom pune un copil să le citească în paralel pe cele două. Din punct de vedere lingvistic, este adevărat că Andilandi este o carte mai dificilă dar tot cred că nu ar trebui să pună probleme unui copil de 11-12 ani. Ca frumuseţe şi poveste, însă, este de neegalat!