Durerile noastre, ale tuturor

Mi-a fost greu să revin pe blog. În vremuri ca acestea, când există lucruri cu adevărat importante asupra cărora să ne concentrăm, mi-e greu să scriu despre nimicurile mele. Mi-e greu să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic, mi-e greu să ignor biroul gol de la mine de pe etaj şi discuţiile şoptite de pe la colţuri. Pe de o parte, îmi vine să plâng când văd unele nume pe un ecran, când aud “ea chiar era un om bun”, când mai citesc încă un status pe facebook cu un bilanţ nou al victimelor din incendiul de la Colectiv şi mai nou al victimelor din Paris, Beirut, Siria. Pe de altă parte, îmi revine în cap obsesiv ideea: ce drept ai tu să îi plângi? Nu erau morţii tăi! Îmi vine să strig: ba da, erau şi morţii mei un pic, iar durerea pierderii lor e a noastră, a tuturor.

Am văzut zilele astea o grămadă de statusuri, de articole, de cuvinte aruncate aiurea, cu găleata. De share-uri şi de vorbe scrise mai mult pentru trafic decât pentru altceva. Am văzut un val de dat în stambă şi de durere falsă care şi-a pus poalele în cap pe facebook şi pe bloguri. O grămadă de lume adunată, virtual, ca la bâlci, disecând, analizând şi dându-şi cu părerea. Datul cu părerea e un sport naţional la noi. Toată lumea le ştie pe toate.

Am văzut şi multe exemple de solidaritate umană, însă, exemple care mi-au retrezit încrederea în omenire. Am văzut încă o dată că lucrez într-o companie care e alături de tine la nevoie, că sunt colegă cu oameni care se dau jos de pe piedestalul lor şi oferă un umăr, o lacrimă, o mână de ajutor. Am asistat la o mobilizare generală a forţelor şi, deşi credinţa mi-a fost pusă la încercare, am reuşit să mă redresez şi să nu mi-o pierd cu totul.

Am trecut prin stări extreme: de la “nu o mai las pe Eliza nicăieri, de acum nu mai mergem la niciun concert, la nicio piesă de teatru, la niciun meci” la “nu putem să ne ascundem în casă, dacă e să se întâmple se va întâmpla”. De la “eu nu mai pot merge la birou să lucrez la etajul 18 şi nici să vin acasă la etajul 8 pentru că în caz de cutremur sau incendiu nu mai am scăpare” până la “poţi muri şi pe stradă picând într-o groapă.”

După asta, am decis să iubesc mai mult şi să urăsc mai puţin. Să trăiesc aşa cum ştiu eu să trăiesc. Să-mi fac bucuriile mici şi chiar şi pe cele mari, să vizitez locurile pe care vreau să le vizitez, să sun oamenii pe care vreau să-i sun, să le spun oamenilor din jurul meu că îi preţuiesc. Nu mai vreau să ajung în faţa unui mormânt acoperit de coroane să spun “ştii, chiar erai un tip simpatic şi toate fetele leşinau după tine. De ce n-ai rămas cu noi să ne bucuri mai mult cu zâmbetul tău?” Am decis să-mi trăiesc viaţa mai departe, să-mi văd de nimicurile mele, să mă bucur de ele. Am decis să dedic perioada următoare unuia dintre lucrurile mele preferate în viaţă: să fac bucurii altora. Într-o cutie mare, printre falduri de hârtie de mătase, stă deja prima surpriză pentru un om deosebit. Am decis să nu mai aştept, să încep de acum, să nu mai spun “când vor fi bani/dacă se va putea/dacă va fi momentul” şi nici să nu mă mai întreb “dar oare voi deranja/dar oare se va supăra/dar oare nu e deplasat gestul meu?” În acest scop voi folosi şi banii/produsele care vor mai apărea din posibile campanii pe blog în perioada următoare şi acesta este singurul motiv pentru care le mai accept, pentru că altminteri nu mi-aş mai asuma angajamentul pentru nimic. Şi vă invit şi pe voi să faceţi la fel, să depuneţi vreun fel de muncă suplimentară care să-i ajute pe alţii. Şi nu pentru că e Crăciunul sau sezonul cadourilor sau momentul în care ne prefacem cu toţii că suntem mai buni. Ci pentru că acum, azi e momentul potrivit.

Vom povesti iar despre cărţi, despre activităţi de iarnă şi despre bucurii. Despre un nou proiect de-al meu, despre motivele pentru care m-am lăsat de traduceri şi am refuzat invitaţiile la evenimente, despre atelierul deosebit pe care îl voi ţine la Gaudeamus, despre calendarul de Advent pe care îl pregătesc pentru Eliza, despre un proiect caritabil şi despre magia care se află în fiecare dintre noi şi care trebuie doar lăsată să iasă la iveală.

Sunt bine, atât cât se poate. Voi?

11 Comment

  1. Laura, și eu sufar mult pentru durerea altora. Am suferit o data pentru pierderea copilasului unei prietene, ca efectiv nu mai puteam sa-mi privesc propriii copii, gandindu-ma la durerea celei mame.
    Și nu vreau să nu mai sufăr pentru altii, este un sentiment care nu trebuie să dispară din noi.
    Dar sunt sigură că cei ce nu mai sunt printre noi, nu ne-ar vrea dărâmati, ar vrea să avem puterea de a merge înainte așa cum putem cu dorul asta care doare in piept, cu amintiri frumoase despre ei, să mergem inainte pentru cei ce au rămas aici .
    Recunosc că mă simteam groaznic să scriu și eu altceva sau să mai scriu ceva. Dar dacă aș citi doar știri despre ceea ce se intamplă, as ramane efectiv paralizata.
    Copiii întreabă : va fi război, se va intampla și la noi? De ce să trăiască cu groaza asta? cand va fi să se intample, se va intampla, dar să ne bucurăm acum de zilele ce le avem în fata , cate vor mai fi ele.
    Eu aștept cu drag surprizele , bucuriile ce le vei aduce aici- avem nevoie de ele. Toti avem nevoie unii de alții.
    Ne-a fost dor de tine!

  2. Anca says: Reply

    Sunt si gandurile mele, Laura! Ce am trait in ultimele saptamani chiar a fost groaznic, desi am fost departe de evenimente. Mi-am facut griji pentru lipsa ta de pe blog, dar acum ma bucur ca esti bine!

  3. Cand am inceput sa citesc, am zis sa-ti scriu o idee . Dar m-am razgandit de teama ca nu stiu cum o sa-ti pice…
    Cand am ajuns la final, m-am hotarat sa-ti scriu ideea.

    Stii…… din ceva rau, intotdeauna iese ceva bun. Daca privesti in urma, ai sa realizezi ca nu e doar o idee.

    Ma bucur pt ca ai revenit, sufletul meu are nevoie de nimicurile tale. 🙂

  4. Nedelea Mihaela says: Reply

    Ma bucur enorm ca esti bine! Chiar imi facusem griji pt. tine/voi.
    Bine ai revenit! Abia astept sa iti recitesc articolele de fiecare data cand imi deschid e-mailul!

  5. Diana says: Reply

    Bine ai revenit! Cred ca e important sa faci exact ceea ce te face sa te simti bine, sa fii TU, sa fii multumita de tine, sa ai satisfactii, sa zambesti inainte de culcare. Tot ce ne vei “da” , va fi bine primit!

  6. Andreea says: Reply

    Si eu sunt bine, cam la fel ca tine. Am incercat sa ma abtin sa plang, pentru ca da, nu sunt mortii mei dar noaptea ma coplesesc toate gandurile: ca pot muri la o banala piesa de teatru sau ca sora-mea poate muri intr-un atentat absurd si eu nu o sa o mai vad niciodata, ca vin rusii peste noi si vine razboiul si vai de capul meu cate altele imi mai trec prin minte.
    La nivel logic si teoretic, stiu ca frica paralizeaza asa ca ma agat de orice lucru banal care ma poate face sa zambesc si sa prind curaj.
    Stiu ca moartea face parte din viata, ironic asa…si ca zilnic moare copilul cuiva si ca eu, la nivel individual, nu pot face nimic in legatura cu asta. Dar pot face multe in propria mea viata. Imi pot schimba eu atitudinea, ma pot schimba pe mine acum, azi, fara amanare, asa cum spui si tu.
    Mult succes cu proiectele tale, Laura!

  7. Andreea L. says: Reply

    Si eu ma bucur ca ai inceput sa scrii, iar.. viata marunta a celor mici e cea mai buna terapie a durerii …

  8. Roxana says: Reply

    Laura,
    Ma bucur tare mult ca scrii iar. Am deschis in fiecare zi pagina ta…
    Si eu sunt intr-o panica teribila…Irina vine si ma ia in brate si ma mai linistesc…m-a vazut de multe ori plangand…acum nu ne mai uitam deloc la stiri. Ne jucam in fiecare seara cu porcusorii nostri de Guineea,pe care I-am achizitionat de curand…nu ma uitam des la stiri,dar era suficient sa mut canalul sau sa deschid computerul..
    Ma bucur sa citesc tot ce scrii!!

  9. renata says: Reply

    Bine ai revenit, Laura!
    Eu, spre deosebire de tine, nu am perceput atata ipocrizie in valul de status-uri si share-uri si rictusuri si poze indoliate, ci chiar o durere surda, exprimata asa cum s-a putut, de fiecare. Ma gandesc cum a trebuit sa ne justificam lacrimile in fata Norei zile la rand, atat eu, cat si tatal ei, si mamaie, si tataie, contorizand neputincios victimele si simtindu-ne uneori vinovati ca radem la cate-o glumita. Tu ai ales sa te retragi temporar si sa te reculegi, filtrandu-ti inca o data prioritatile. Altii si-au urlat indignarea si frica pe strada sau pe Fb. Iar fiecare dintre reactiile acestea este fireasca. A fost si este o trauma. M-ai mai facut sa plang un pic si acum. Si sa nu uit sa le reamintesc celor pe care ii iubesc cat de mult conteaza.
    Acestea fiind spuse, va doresc tie si celor dragi sanatate si noroc, inspiratie si inimi deschise!
    Keep up the good work, cherie!

  10. Și eu. Viața merită trăită și atîtea miracole ne înconjoară…

  11. Cred ca fiecare a incercat sa treaca prin aceste momente asa cum au stiut. Unii au urlat online, altii au iesit si au urlat in strada, unii au plans, altii au fost pur si simplu paralizati si nu au stiut cum sa faca urmatorul pas. E tare greu sa (ne) judecam in astfel de clipe, suferinta scoate uneori din noi ceea ce nici noi nu stiam ca exista.
    Si eu ma regasesc in ceea ce ai scris tu. Nu ma preocup de nimicurile mele in ciuda a ceea ce s-a intamplat, ci tocmai pentru ca s-a intamplat. Pentru ca, evenimentele astea ne opresc din vartejul rutinei si ne aduc in fata un adevar, o realitate: viata e atat de pretioasa incat ne suntem datori sa invatam sa ne bucuram de lucrurile marunte si sa ii bucuram pe cei care ne sunt dragi. Ar fi pacat sa nu o facem si sunt sigura ca vine un moment in viata fiecaruia dintre noi in care am putea regreta ca nu am pus pret pe aceste mici bucurii. Desigur, avem job-uri, responsabilitati care nu au intotdeauna si o latura foarte frumoasa, dar ne putem bucura chiar si de asta. Eu cred cu tarie ca putem gasi bucurie si trebuie sa gasim bucurie in ceea ce facem.

Leave a Reply