Drum prin doliu

Aşa se numeşte una dintre cărţile în care am încercat să găsesc răspunsuri după ce a murit tata şi cred că exprimă bine procesul prin care trec oamenii care jelesc pierderea unui om drag. Din cartea asta am aflat că doliu înseamnă suferinţă profundă şi nu doar negrul afişat pe haine în perioada post-mergătoare decesului. Recunosc că nu ştiam. Nu-mi închipuiam nici că perioada de doliu este ca un drum lung, cu suişuri şi coborâşuri, cu cotituri după care crezi că nu te mai aşteaptă nimic, un drum lung şi anevoios, care te oboseşte, un drum din care vrei uneori să te opreşti, să te întorci, să nu-l mai parcurgi pentru că simţi că nu mai poţi. Cartea asta, Drum prin doliu, spune că abia după un an poţi spune că ai început să te împaci cu faptul că omul tău drag s-a dus. Abia după primul Crăciun fără el, primul Paşte, prima lui zi de naştere, prima ta zi de naştere petrecute fără prezenţa lui. De trecut peste, însă, nu vei trece niciodată şi mi-am dat seama de acest lucru în ziua în care a murit tata când mama a jelit-o şi pe sora mea, odată cu el. În 30 şi ceva de ani de existenţă, eu n-am văzut-o niciodată pe mama jelind-o pe sora mea şi am crezut mereu că a “trecut peste”. Aveam să aflu acum, la aproape 36 de ani, că niciodată nu treci peste.

Eu nu reuşesc să ies din cercul vicios mânie-regret-frustrare-vinovăţie, însă ce m-a ajutat foarte mult a fost să mă uit la pozele şi filmuleţele făcute de-a lungul anilor şi să-mi dau seama că tata a avut o viaţă frumoasă, atât cât s-a putut, că s-a bucurat de noi şi alături de noi în momentele fericite, că prietenele mele apropiate mi-au povestit că l-au îndrăgit şi că şi-l aduc aminte ca pe un om mereu vesel şi glumeţ, că a trăit suficient măcar cât să şi-l amintească Eliza pe “bunelul” ei drag. Mi-a fost foarte greu să-i spun Elizei, am vrut să fiu calmă şi compusă dar nu am reuşit. Mi-a tremurat vocea şi am izbucnit în plâns în timp ce rosteam cuvintele. Eliza a interiorizat imediat vestea şi, după o repriză scurtă de plâns, s-a închis în ea. Am insistat mult pe subiect pentru că am vrut să mă asigur că discutăm despre asta şi că nu rămâne cu întrebări nerăspunse. În cele din urmă, a început încetul cu încetul să întrebe, să menţioneze anumite lucruri, să înţeleagă. M-a întrebat cum a murit şi i-am explicat pe înţelesul ei că bunelu s-a simţit rău, că buni l-a dus la spital, că medicii au făcut tot ce-au putut dar că inima bunicului s-a oprit şi nu a mai putut fi repornită. M-a întrebat cine a mai fost la înmormântare iar eu mi-am cerut iertare că nu am luat-o cu mine. I-am spus că nu mi s-a părut potrivit pentru un copil de vârsta ei şi mi-a confirmat că e în regulă, că nu e supărată din cauza asta. A făcut un desen cu noi două şi cu bunica şi bunicul, pe care l-a înrămat şi a zis că-l va pune la cimitir. Suntem toţi patru sub un curcubeu. Mi-a zis de vreo două ori, la culcare, după ce spuneam Îngeraşul, că ea se va ruga pentru bunelu şi pentru buni. Am întrebat-o pentru ce anume se va ruga mai exact. “Pentru ca bunelu să fie bine acolo unde e şi buni să nu mai fie aşa îngrijorată”, mi-a răspuns ea. Într-o seară mi-a spus că vede cu ochii minţii cum lui bunelu i se face rău, cum buni cheamă salvarea (ca să fiu sinceră, eu nu-mi aduc aminte să-i fi povestit ceva de salvare, dar aşa s-a petrecut), cum medicii aleargă pe scări, îl iau pe bunelu şi îl pun în spatele ambulanţei, cum îl duc la un spital cu pereţii albi, albi şi cum nu mai reuşesc să-l salveze. Îi este foarte greu să rostească cuvântul “moarte” şi, de obicei, îl evită. Gesticulează sau spune “ştii tu, atunci când…” dar nu vrea să verbalizeze cuvântul. I-am spus să nu-i fie teamă de cuvinte, să le rostească aşa cum sunt, că nu ne fac rău.

20160214_120931

Ne-am uitat împreună la poze, a devenit nostalgică atunci când am găsit cartea de poveşti pe care i-a dăruit-o bunelu şi am citit o carte despre care Eliza a spus că este “foarte tristă”. Când am întrebat-o ce a înţeles din carte mi-a spus că a înţeles că nu trebuie să fim trişti la nesfârşit după cei plecaţi, ci să ne amintim momentele frumoase petrecute împreună şi să păstrăm în suflet ceea ce ne-au învăţat cei dragi care nu mai sunt printre noi. Cartea se numeşte Adio, bursuc (editura Pandora M) şi eu o cumpărasem, alături de alte două cărţi despre moarte (Bunicule, unde se duc oamenii când mor şi Bunicul Leu), gândindu-mă în perspectivă la moartea bunicii mele. Dar, aşa cum a concluzionat din senin Eliza, într-o zi când stăteam la masă, în încercarea de a mă îmbărbăta pe mine, “asta e, mami, uneori oamenii mai mor şi când nu sunt foarte bătrâni.”

Per total, Eliza a luat lucrurile mai bine decât mine, deşi încă nu sunt convinsă că n-ar trebui să apelez la sfaturile unui psiholog specializat pe doliu, ca să ştiu cum să discut cu ea şi cum să aflu, cu adevărat, ce simte. În sensul acesta, am contactat Asociaţia Există viaţă după doliu (de la care am cumpărat şi cartea Drum prin doliu), pentru a-mi recomanda pe cineva specializat, dar încă n-am apelat la persoana respectivă. Mă mai gândesc. Tot Eliza şi-a asumat sarcina de a-i da vestea verişoarei ei şi pot să vă spun că s-a achitat onorabil de această sarcină. A început aşa: “o să-ţi spun ceva dar să nu plângi”. Apoi i-a povestit că a murit bunelu, cum a murit, că l-au îngropat etc Verişoara ei a primit şi ea vestea chiar foarte bine şi sunt convinsă că a fost un lucru bun faptul că i-a spus Eliza. (Recunosc că am ascultat la uşă, gata să intervin, în caz că ceva era în neregulă sau discuţia o lua pe alt făgaş, dar nu a fost cazul.)

I-am mai explicat Elizei şi noţiunea de “tradiţie” ca să înţeleagă de ce trebuie să facem anumite ritualuri. De ce aprindem lumânări, de ce dăm de pomană. Ce înseamnă, în viziunea ortodoxă, că ceea ce dai de pomană pe lumea asta, primeşte sufletul pe lumea cealaltă. I-am povestit că, în popor, se spune că după moarte trupul merge în pământ (m-a întrebat dacă bunelu a avut sicriu ca Albă ca Zăpada şi i-am explicat că da, doar că a fost din lemn) şi sufletul mai stă vreme de patruzeci de zile pe pământ, timp în care călătoreşte în locurile care i-au fost dragi şi se asigură că persoanele iubite sunt bine. A înţeles şi asta şi a înţeles şi de ce mergem la Iaşi la pomana de patruzeci de zile care marchează plecarea sufletului spre cele veşnice. Recunosc că pe noi ne-a ajutat foarte mult credinţa în Dumnezeu. Eu nu ştiu cum aş fi putut să accept moartea tatălui meu dacă n-aş fi crezut că a plecat într-o lume mai bună. Să ştiu că cimitirul este, efectiv, sfârşitul, mi-ar fi sfâşiat şi mai mult sufletul, deja îndurerat. Pe de altă parte, având credinţa în Dumnezeu, la fel de greu mi-a fost şi să nu-I cer socoteală sau să dau vina pe El pentru faptul că l-a luat pe tata. Cartea Drum prin doliu explică într-o manieră foarte interesantă şi această înclinaţie firească a omului, care simte nevoia de a-i bate obrazul lui Dumnezeu pentru pierderea celui drag, eventual subliniind ce bun creştin a fost şi cum nu s-a ales cu nimic din asta.

Eu l-am tot visat. Am visat că mergeam împreună spre satul lui natal. Am visat că eram acasă la Iaşi şi tata era în dormitorul mic, la geam, şi ştiam că nu mai e dar parcă voiam să cred că e acolo şi m-am ridicat să-l mai îmbrăţişez măcar o dată şi am îmbrăţişat doar aerul. Visul acesta s-a mai repetat o dată, doar că a doua oară eram în bucătărie. L-am mai visat că stătea la masă cu mama sau că a adus-o acasă pe Eliza, care se rătăcise. Până acum nu credeam, dar acum vreau şi aleg să cred în semne şi în vise ca să cred că tata e undeva acolo şi ne veghează şi are grijă de noi.

Am citit cărţi şi am văzut filme despre moartea unui tată. Aici ne despărţim (editura Litera) se cheamă prima carte pe care am citit-o şi care începe cu aceste cuvinte: “A murit tata.” După cartea asta s-a făcut şi un film (This Is where I Leave You). L-am văzut şi pe acela. Am mai văzut încă unul care se cheamă Lake Effects, cu două surori cărora le moare tatăl şi cu o mamă care suferă după pierderea omului iubit. Nu ştiu de ce, dar în filme şi cărţi mi se pare mereu că lumea suferă mult mai puţin. Sora mea zicea că da, viaţa noastră e lungă, a lor durează doar două ore cât ţine filmul. Durerea lor fictivă mi se pare de sute de mii de ori mai puţin intensă decât durerea noastră reală. Nimic nu se compară cu durerea mamei mele care şi-a pierdut iubirea vieţii ei, omul alături de care a dansat 36 de ani, alături de care a ridicat un cămin, a crescut doi copii şi a îngropat unul, a participat la nunţile şi botezurile celor dragi şi a iubit-o cu devotament pe unica lor nepoată. Am spus că a dansat alături de el pentru că am remarcat, răsfoind sute, chiar mii de poze, că cel mai des mama şi tata apar în poze dansând. Tata râde mereu şi o înconjoară cu braţele pe mama. Uneori e aplecat spre ea să-i şoptească ceva. Alteori, mama îl priveşte cu mândrie, parcă pe furiş. Mereu sunt umăr la umăr, braţ la braţ, obraz la obraz. Erau foarte buni dansatori, mereu în centrul atenţiei la petreceri şi asta s-a reflectat şi în existenţa lor de zi cu zi. La fel ca în dans, şi în viaţă au valsat printre greutăţi şi bucurii cu graţie şi eleganţă, s-au înţeles din priviri, s-au completat, s-au privit ochi în ochi. Eu n-am învăţat niciodată să dansez. Am găsit prin zecile de filmuleţe, un clip vechi în care tata încerca să mă învăţ să dansez. N-a reuşit. N-am reuşit eu să prind ritmul, mai mult ţopăiam dezordonat, nereuşind să mă coordonez. Acum, după atâţia ani, pot spune că, deşi tot nu ştiu să dansez, mi-am găsit propriul ritm şi propria mea muzică. Extrapolând, aş putea spune că mereu mi-am dorit o căsnicie ca a lor, o relaţie armonioasă, plină de devotament, de înţelepciune, de blândeţe, de tact şi de înţelegere reciprocă. După ani şi ani, am învăţat în sfârşit că, deşi o asemenea relaţie se construieşte cu foarte mari eforturi, e important şi să găseşti omul potrivit care să se lase antrenat în dans cu tine. Sunt fericită că l-am găsit în cele din urmă.

Azi, 16 februarie 2016, la fix o lună de la data la care tata a plecat dintre noi, părinţii mei ar fi împlinit 36 de ani de căsnicie.

13 Comment

  1. Sa stii ca pentru prima data nu imi gasesc cuvintele.
    Stau de minute bune cu ochii pe monitor si nu stiu ce sa scriu.
    E bine ca Eliza nu e traumatizata, dar sa stii ca sentimentele si gandurile se manifesta la copii mai mult dupa aproximativ 6 luni de la momentul grav prin care au trecut. Eu am vazut-o pe mama tatalui meu murind (aveam 9 ani) si am avut un an foarte greu si lung, dar parintii mei nu se ocupau de mine cum te ocupi tu de Eliza asa ca a durat pana am reusit sa inteleg si sa accept ceea ce vazusem (s-a intamplat chiar in camera mea unde dormea de cate ori venea in vizita).
    Cu Daria a trecut prin momente grele cand era mica si aproape ca simteam ca innebunesc pentru ca nu reuseam sa ajung la ea, sa o fac sa inteleaga, sa se exteriorizeze (parintii mei insistasera sa o ia la pomana unei rude batrane si acolo s-au purtat niste discutii care nu ar fi trebuit referitoare la morminte, morti etc. De aici s-a declansat o adevarata problema pentru ca si-a adus aminte de un catel care murise cand era mica si …..pot spune ca acele luni au fost cele mai grele din viata mea. Imi venea sa urlu cand o auzeam ca vrea sa moara si sa ajunga din nou langa catel si multe altele. Stiu ca nu se compara cu situatia voastra. Nu vreau sa ma intelegi gresit si nici sa te jignesc.
    Am vrut doar sa spun ca mi se pare foarte important ca tu faci un efort sa intelegi moartea brusca a tatalui tau pentru a o putea ajuta pe Eliza.
    Va imbratisez din inima si sper ca, peste un an (sunt de acord cu ceea ce ai spus referitor la prima aniversare, prima sarbatoare…), viata sa fie mai …..buna!
    Ma bucur mult ca ai alaturi de tine o persoana speciala care te apreciaza asa cum esti si te pretuieste asa cum meriti!

    1. Laura Frunză says: Reply

      Multumesc, Toni! Sa stii ca imi aduc aminte de Daria si de catel si de faptul ca spunea ca vrea sa moara ca sa ajunga langa el. Nu mai retin daca ai scris pe blog sau mi-ai povestit cu vreo ocazie. Ce varsta avea? Cartea asta, Drum prin doliu, explica bine si cum inteleg copiii moartea la diferite varste.

  2. violeta argatu says: Reply

    Vezi? Dostoievski avea dreptate… copiii inteleg mult mai multe decat credem noi_eliza e dovada vie. Eu am citit asta intr-o carte acum vreo luna. Si de atunci m-am hotarat sa nu mai oclesc raspunsurile pe care le asteapta Ana, care nu se multumeste (ca Ioan de ex) cu un raspuns simplu-vrea argumente , explicatii :). Totul e mult mai usor de atunci
    Dostoievski zice asa: “Copilului poţi să-i spui tot, tot; întotdeauna m-a uimit cât de puţin cei mari, taţii şi chiar mamele, îşi cunosc copiii. Copiilor nu trebuie să le ascunzi nimic sub pretextul că sunt încă mici şi e prea devreme pentru ei să ştie ceva. Ce idee tristă şi nefericită! Şi ce bine îşi dau seama copiii că părinţii lor îi cred prea mici şi prea neştiutori, când ei, în realitate, înţeleg totul. Adultul nu ştie că, până şi în chestiunea cea mai dificilă, copilul îi poate da un sfat util.”

    Bravo, Eliza!!!
    Multumesc pt post, Laura! Ma bucur ca ai revenit, fff util si linistitor 🙂 articolul tau. Ma resemnez si eu, si nu mai astept sa treaca. e ciudat stii… pe 9 feb am sarbatorit-o pe maria, pe 18 il sarbatorim pe Ioan, iar pe 25 ar fi trebuit s-l sarbatorim pe “Etan”. Eu tre sa rad, sa zambesc, sa fac torturi… dar cred ca nimeni nu-si mai aminteste de el… Sotul ma intreba daca o sa-i spun vreodata lui Ioan de fratiorul lui… nici n-am stiut ce sa-i raspund… oare ar ajuta la ceva?!? Cred ca nu.

    1. Laura Frunză says: Reply

      Violeta, cred ca faptul ca mama mea si-a ascuns suferinta de noi m-a facut sa cresc crezand ca se poate trece cu usurinta peste pierderea unui copil. Culmea e ca noi stiam, mergeam la ea la cimitir (se pare ca eu chiar am fost de fata cand s-a intamplat si chiar si la inmormantare, dar eram micuta si nu-mi aduc aminte). Nu cred ca e bine sa ne ascundem suferinta. Acum cateva zile, eram la o Biserica si Eliza a vazut ca oamenii scriau pomelnice si a vrut sa scrie si ea unul. A trecut acolo pe cine a vrut ea, mami, tati, unchiul, matusa, bunica si apoi s-a oprit si m-a intrebat: dar strabunica mai exista? Saraca de ea, a crezut ca a murit si strabunica si nu i-am spus. Deci nu ascunde, ia-te dupa Dostoievski! Iti multumesc pentru citat, e foarte frumos.

  3. renata says: Reply

    Mulțumim pentru toate cele scrise aici, pentru mărturisirea atator trairi intense si secătuitoare care te/v-au incercat. Sper din suflet ca scrisul să te fi ajutat întrucâtva și pe tine. Sunteți niște oameni speciali, frumoși, tu și Eliza, atât cât am putut eu să constat. Nu vă rămâne decât să încercați să fiți și fericite, acesta ar fi un dar neprețuit pentru bunelu’, chiar dacă nu e, fizic, lângă voi.
    Eu, una, trag mereu învățături de aici, până și dintr-un asemenea text, cu care nu îmi permit să rezonez încă, tocmai pentru ca a izvorât din preaplinul inimii tale. Cu credință și speranță înainte, fetelor! Aveți atâta frumusețe de oferit lumii, iar universul va va cadorisi la rându-i cu ce are el mai bun!

    1. Laura Frunză says: Reply

      Multumesc, Renata! M-a ajutat, scrisul e o forma de terapie, parca asa se spune, nu?

  4. Miruna says: Reply

    Am plans citind articolul tau…f sensibil si cu multa iubire si respect in el. Acum 2 luni de zile tatal meu a venit in vizita la noi un sfarsit de saptamana,vroia sa petreaca un pic de timp cu fiica mea Allegra. A doua zi s-a simtit rau si l-am dus noi de urgenta la un spital la 50 de km de unde locuim noi dupa ce medicul meu l-a vizitat si a inteles ca inima lui are probleme. Pe drum in masina eu eram terorizata, fiica mea ne imbratisa pe rand pe mine si pe bunul ei scump. Ajunsi la spital l-au luat pe tata si l-au dus inauntru…am stat cred 4 ore asteptand fiica mea era lipita de usa pe care a intrat bunu….la final a iesit bunu pe picioarele lui iar fiica mea mandra il tinea de mana si-mi spunea:bunu meu e tare curajos. Copiii inteleg mai mult decat cuvintele, inteleg sentimentele, privirile, miscarea mainilor noastre. O imbratisare puternica iti trimitem de aici de departe tie si Elizei!

    1. Laura Frunză says: Reply

      Imi pare rau ca ati trecut prin asta! Si ii doresc multa, multa sanatate tatalui tau, sa fie cat mai mult timp alaturi de fiica ta!

  5. Maria says: Reply

    Anul acesta nu am citit blogul tau. Am plans citind randurile incarcate de iubire.
    Dumnezeu sa va aline sufletele!

    1. Laura Frunză says: Reply

      Multumesc, Maria!

  6. Ramona says: Reply

    Draga Laura, cu siguranta tatal tau este intr-un loc mai bun, avand in vedere cat bine a facut in aceasta lume. Sa va aline Dumnezeu durerea si sa va reamintiti ca el de acum traieste prin voi.

  7. andreea says: Reply

    Draga Laura, imi pare rau pentru pierderea voastra. Imi inchipui cat de greu este ca te asiguri ca Eliza va trece cu bine peste acest eveniment. Eu cred ca copiii au resurse diferite fata de noi, adultii, pentru a face fata acestor situatii. Ma intreb adesea daca nu cumva aceste resurse au legatura cu faptul ca sunt inca naivi, senini si necunoscatori in anumite aspecte ale vietii dar am observat ca de multe ori surprind si gestioneaza altfel esentialul intr-o situatie dificila.
    M-a emotionat descrierea vietii in doi a parintilor tai, ca o mangaiere.
    Te imbratisez!

    1. Laura Frunză says: Reply

      Multumesc, Andreea! Intr-adevar, asa este, copiii au alta capacitate sufleteasca si vad lucrurile in alta maniera, dar de suferit tot sufera. Acum doua seri, Eliza mi-a spus: “stii, mami, de cate ori spun cuvantul dor, ma gandesc la bunelu”. Deci ea asociaza cuvantul dor cu bunicul ei. Mi s-a parut foarte frumos felul in care s-a exprimat.

Leave a Reply