Cum funcţionează madlena lui Proust

Zilele trecute am văzut pe Digi TV o emisiune pe tema memoriei involuntare, pornind de la madlena lui Proust. Emisiunea încerca să explice cum funcţionează acest proces al aducerii-aminte bazat pe gustarea unei prăjituri care să te transporte instantaneu în alt timp (emisiunea înregistrată aici)

Am încercat atunci să-mi dau seama dacă eu am o astfel de madlenă, mai ales că suntem cu toţii “în căutarea timpului pierdut” în ceea ce priveşte gusturile “de odinioară”. Marketingul agresiv din prezent promovează o mulţime de produse culinare menite să te transporte din nou în copilărie. Iaurturi care să te ducă din nou cu gândul la iaurturile din borcanele pentru care stăteam ore în şir la coadă, îngheţată ambalată în pacheţele care să ne amintească de pachetele care ni se scurgeau printre degete când eram mici, prăjituri “ca ale mamei” (cu e-uri, desigur), roşii ca ale bunicii (deşi e aproape imposibil pentru că s-au pierdut soiurile tradiţionale şi toată lumea cultivă hibride) şi aşa mai departe.

Am testat o mulţime de asemenea produse. Nu m-am simţit transportată în niciun fel. Am amintiri culinare din copilărie, să nu credeţi că nu am. Gusturi pe care simt că nu le voi mai recăpăta. “Corăbioarele” tari de la cofetărie, alviţa aia minunată pe care doar ţigăncile o făceau aşa de bună, glucoza subtilizată din fabricile de medicamente şi vândută de femeia de serviciu de la şcoală cu 5 lei pietroiul, prăjitura krantz, cu cremele ei roz şi verzi atât de onctuoase şi krantzul sărăcăcios de pe margini atât de vânat (între timp krantzul a devenit o prăjitură în varii nuanţe de maro, cu un gust atât de îndepărtat de cel din copilărie că nici nu mă mai obosesc să încerc vreuna în cofetării). Dar, mai presus de toate, gustul de care mi-e cel mai dor e cel al unor prăjituri care se vindeau la cantina de la parterul căminului în care locuiam (am locuit cu părinţii mulţi ani într-un cămin de muncitori şi jos la cantină mâncau muncitorii). Prăjiturile alea magice (care la început nu mi-au plăcut) arătau aşa: un fel de mini-tarte/coşuleţe umplute cu puţină dulceaţă (cred că de căpşuni era, un pic acrişoară) şi, pe deasupra, cu un moţ mare de cremă roz delicioasă. Aş da orice să mai gust o dată o prăjitură din aia, făcută exact cum se făcea atunci (indiferent ce conţinut o fi avut, oricum nu cred că se foloseau ca acum, prafuri pentru blat, găletuşe standard pentru creme, de toate prăjiturile au acelaşi gust şi nu mai ştii ce mănânci).

În afară de dulciurile menţionate mai sus, de ciocolata Kiss pe care ne-o aducea tata şi pe care nu am mai reîntâlnit-o (un mousse delicios şi lipicios de banane sau căpşuni învelit într-un strat subţire de ciocolată crocantă), mai există un lucru de care îmi e dor: guma de mestecat. Îmi aduc aminte că erau vreo trei feluri de gumă în copilăria mea: aia tare ca piatra şi cea mai ieftină, la care mestecai până te dureau fălcile (românească, evident), guma cu surprize (eram cu toţii mari colecţionari) cu gust de “bostan” şi guma care făcea baloane mari. Aia care făcea baloane mari era roz şi probabil era ceva mai scumpă pentru că o primeam destul de rar. N-am mai testat mărci recente pentru că eu nu consum gumă de mestecat (şi nici Eliza). Zilele trecute am primit pentru degustare nişte gumă Orbit Bubblemint (împreună cu un joc În faţa blocului, pe care mi-l doream şi eu de mult). Am băgat plină de elan o gumă în gură, am mestecat la ea de m-au durut fălcile pentru că era delicioasă. Da, îmi aducea aminte de ceva, de gustul gumei din copilărie când făceam baloane şi ne certa tatăl unei prietene că luăm microbi din atmosferă pe baloanele alea, dar nu a avut loc efectul ăla proustian pe care îl aşteptam şi la care speram. Aşa că mi-am pus întrebarea: de ce nu funcţionează principiul madlenei lui Proust în cazul meu?

Sau de ce ne simţim dezamăgiţi când mâncăm unele produse menite să ne transporte înapoi în timp şi vedem că nu se întâmplă asta? O explicaţie ar fi faptul că în copilărie ni se părea totul bun pentru că mâncam rar. Aveam bani de o corăbioară la cofetărie odată la o lună, tata ne aducea ciocolată o dată la două săptămâni, krantzul îl mâncam în tortul de la ziua mea. Când aveam, era fabulos, când nu, tânjeam după ele. Acum nu mai tânjim după nimic, pentru că avem de toate, la discreţie, la mega image-ul de la scara blocului. Tânjeam şi dacă erau chestii noi, în special inaccesibile. Îmi aduc aminte că atunci când au apărut pentru prima oară în România brânza topită la triunghi (nu ştiu dacă o fi existat şi dinainte, eu odată cu Hochland am mâncat prima oară) şi iaurtul cu fructe de la Danone, mi s-au părut cele mai bune chestii din lume. Le mâncam foarte rar pentru că erau scumpe şi mi se păreau delicioase. Când am ieşit la salariu, am umplut căruciorul de cumpărături numai cu brânză topită şi iaurturi cu fructe şi chestii cu ambalaje viu colorate la care se dădeau cadou prostii inutile. Da, sunt atât de bătrână, chiar dacă nu vă vine să credeţi. Din epoca de piatră în care cumpăram trei plicuri de sos pentru paste de la Maggi ca să primesc cadou o cutie de tablă – erau la mare modă cutiile de tablă, nu se găseau ca acum, de cumpărat pe la toate tarabele. În mod evident şi previzibil, acum nu mai mănânc iaurturi cu fructe (cu excepţia lui Cedra cu mere de la Napolact), brânză topită doar în cazurile extrem de rare în care găsesc o variantă cu nuci, iar plicuri de sos pentru paste deloc.

Nu mai există niciun aliment pe care să-l consum şi să simt o plăcere deosebită, cel mult fructele de sezon care chiar nu se găsesc din import în restul anului (gen cireşe, caise, pepene roşu). Ca şi în dragoste, cred că şi în alimentaţie dorul este cel care ne face să mâncăm ceva cu poftă. Oricât ne-ar plăcea un aliment, dacă l-am găsi pe toate drumurile, la orice oră din zi şi din noapte, probabil că nu l-am mai consuma cu acelaşi patos.

Şi acum, dacă tot am povestit despre madlena lui Proust, parcă aş mânca şi eu o madlenă de casă. Am mâncat odată la un eveniment o madlenă atât de reuşită cum nu cred că am mai gustat vreodată în viaţa mea. Nu m-a transportat nicăieri în timp, dar, vai, cât de bună era!

Voi aveţi madlenele voastre?

15 Comment

  1. Coca says: Reply

    Preambalata!
    O stii??
    Mananc tot timpul cand ma duc la ai mei ( nu am gasit decat in Dobrogea)
    Sunt doua fursecuri maari plate, rotunde , unite cu crema.
    Broscutele si buburuzele de la cofetarie ( acelea umplute cu resturi de prajituri :)) si invelite in fondant)
    prajitura Dana- se gasea la patiserie- un fel de blat de negresa uscat cu bezea.
    Ciocolata Kiss am vazut la Mega Image.

    1. Laura Frunză says: Reply

      N-o stiu! Dar nu-mi vine sa cred ca ai vazut ciocolata Kiss la Mega, o sa ma duc sa caut, sa vad daca e acelasi lucru cu ce-mi aduc eu aminte 🙂 Mie buburuzele alea cu fondant nu mi-au placut niciodata, de fapt, nu-mi place fondantul. O sa caut si eu preambalata 🙂

      1. Coca says: Reply

        Da, noi am si cumparat- nu stiu ce sa-ti zic daca era ca in copilarie- pe atunci nici nu erau atatea dulciuri ca acum.
        :)) Nu stiu daca-ti va placea preambalata-e o prajitura oarecum banala, dar mie imi aduce aminte de copilarie ( si baietilor mei le place). Daca nu gasesti, cand ma duc la ai mei, iti trimit eu.

      2. Mimi says: Reply

        Kiss-ul de la Mega seamănă destul de bine, dar tot îi lipsește acel ”ceva”. Nu e, dom’le, ca atunci când eram mică. 🙂

        Eu visez la o ciocolățică Sando, cu arahide și niște caramel, avea un ambalaj bej și cam 6 cm lungime. Mergeam și cumpăram de la colț, când găseam pe bufet câteva monede de 100 de lei.

  2. Coca says: Reply

    Da, sigur ca exista branza topita la triunghi- noi mancam destul de des. Bunicul din partea mamei lucra la o fabrica de branza topita in Vatra Dornei si ne trimitea periodic colete cu fel si fel de minunatii din branza topita. Imi aduc aminte de branza topita cu boia ( ce rea era :)) ) si cum ne facea mama sandwich-uri cu ea .

    1. Laura Frunză says: Reply

      Eu nu-mi aduc aminte de branza topita in copilarie. O s-o intreb pe sor-mea, ca ea are memorie mai buna 😀

  3. Irina Andreea says: Reply

    Este ciocolata Kiss cu capsune la Mega Image sau se poate comanda si de pe emag. E identica cu cea din anii ’90, am mancat in vara cand am ajuns in Bucuresti, Pacat ca in Iasi nu avem Mega Image, desi daca stau sa ma gandesc e chiar bine pentru silueta mea. 😀

  4. Cristina Oprea says: Reply

    Laura, iti recomand pentru baloane, distractie si gust (de scurta de durata) guma de mestecat Hubba Bubba. Mi-e rusine sa mai fac si sa sparg pe strada baloane mari din guma, dar cand raman singura in birou, mai scot cate o bucatica din geanta! Din copilarie, imi e dor de brifcorul cu care ne obisnuise tataie, la tara, cand se intorcea acasa dupa o zi de tamplarie la C.A.P. Si ciocolata Kiss imi placea. Vad ca au scris fetele ca se gaseste la Mega. Daca primesc si flizz la ea, cumpar mai multe!

    1. Laura Frunză says: Reply

      Aveti dubluri la flizzuri? 😀 Poate ne vedem sa faca fetele schimb.

      1. Cristina Oprea says: Reply

        Are vreo 3 dubluri, dar le da copiilor de la gradi care nu au deloc discuri si am lasat-o ca si asa este, de regula, zgarcita. Pana acum, are in colectie 31 flizz-uri.

  5. Roxana says: Reply

    O, da, am “madlenele” mele: bomboanele fondante (erau roz, galbele, verzi si albe).
    Imi cumpara tata, duminica, dupa ce veneam din parc (unde ne plimbam cu hidrobicicleta) – sambata lucrau. Erau destul de scumpe si nu gaseam mereu.
    Cred ca efectul de “savoare” era dat de faptul ca, asa cum spui, nu le mancam des.
    Nu mai au acelasi gust, dar de cate ori imi cumpar, mi-aduc aminte de acea perioada (anii ’80-’84) – eram in scoala primara, atunci (da, sunt cam “coclita”) – si-mi da o senzatie de bine.

    1. Laura Frunză says: Reply

      Cu bomboanele alea fondante am o relatie love-hate. Cum le vad, imi vine instant sa musc din ele, dar nu-mi plac deloc!

  6. Roxana says: Reply

    Buna Laura,
    Din comert,nu imi aminteste nimic de copilarie,de fapt de gustul copilariei.
    Stiu o cofetarie pe Dorobanti,unde domnisoarei care o define face prajituri dupa reteta le mamei,bunicii…si acolo am mancat un Salam de biscuiti care aducem foarte mult cu cel al mamei. Din comert imi amintesc o prajituri imbracata in glazura verde pranzului cu un not de crema extraordinara. Nu am mai gustat niciodata nimic care sa imi amintesc a de acel gust. Dar am fost zilele trecute la bunica mea care locuieste la curte si are in bucatarie soba cu cuptor. Vreau sa iti spun ca a facut niste sarmale pe care le-a copt in cuptorul sobei.
    Nu iti pot spune cat de bine mirosea in bucatarioara ei mica… Mi-am amintit imediat de gustul Craciunului din copilarie,cand ne strangeam toti la bunicii mei. In aceeasi bucatarioara,care atunci mi se parea uriasa.

  7. Violeta.argatu says: Reply

    Eu,da.
    Sorici (porc parlit cu paie), dovleac (copt in soba, cu coaja arsa pe margine),boabe de porumb fierte in oala de pamant, frageda,malai,pâsat,oua cu jumari in tigaie :).

    Lalele, zambile, prune- parfumate, netratate… 🙂

  8. Eu, când aud cuvântul madlenă, mă gândesc instantaneu la Marcel Proust și la profesoara mea de franceză din liceu. Deși au trecut mulți ani de atunci, îmi aduc perfect aminte câtă emoție ne transmitea când vorbea de modul în care marele scriitor își înmuia madlenele în ceaiul lui de tei. Profesoara mea era o doamnă de peste 60 de ani, scundă și foarte drăgălașă, care-și făcea meseria impecabil, datorită ei am și susținut Bac-ul la franceză.
    Azi nu mai pot mânca nicio brioșă (mă refer la acelea care se găsesc într-un ambalaj albastru și care-mi plac foarte mult) fără să nu pronunț măcar în gând A la recherche du temps perdu și să rememorez anii de liceu, la fel cum îmi voi aminti mereu modul în care ne-a explicat cum se pronunță în franceza numele marelui Brâncuși, al cărui mormânt am fost extrem de curioasă a-l vizita imediat ce am ajuns în Franța, tot datorită acestei minunate profesoare. Mă duc acum să-mi beau ceaiul de tei, brioșele o să mi le cumpăr mai târziu :))

Leave a Reply