Campanii de conştientizare și culpabilizare a părinţilor

Am primit zilele trecute din mai multe surse nişte informaţii referitoare la o chestie care se cheamă Sindrom ATCP şi la lansarea unei campanii de conştientizare a părinţilor cu privire la faptul că petrec prea puţin timp cu copiii lor. Campania porneşte de la premiza că părinţii moderni nu petrec suficient timp cu copiii, motiv pentru care aceştia dezvoltă ATCP, pe englezeşte Angered Temper Choleric Progression, pe româneşte ceva mai îndulcit “Absența Timpului de Calitate cu Părinții”. ATCP s-ar manifesta prin tot felul de simptome, printre care agresivitate, nervozitate, timiditate, minciună, şantaj emoţional, limbaj lipsit de respect, relaţii proaste cu anturajul etc. Mie mi se par simptome care pot avea o grămadă de cauze (inclusiv, uneori, şi fără supărare, proasta creştere) şi faptul că le punem denumirea de sindrom nu ajută deloc. E la fel ca la copiii hiperactivi cărora li se pune repede eticheta de ADHD şi, eventual, li se dau nişte calmante să stea cuminţi (nu neg că ADHD ar putea fi o afecţiune reală, doar că unii medici şi cadre didactice se grăbesc prea repede s-o diagnosticheze).

Sunt de acord că trebuie tras un semnal de alarmă cu privire la absenţa timpului petrecut cu copiii. Nu sunt de acord, însă, cu faptul că se adună totul sub umbrela unui sindrom nou închipuit, că se vehiculează tot felul de cifre (ca în Decalogul părintelui modern distribuit recent pe net, gen “cere-i părerea copilului tău de măcar 2 ori pe zi, implică-l în activităţile casnice cel puţin 30 de minute, poartă minim 3 conversaţii” etc) şi că există, în general, un curent de “shaming” (culpabilizare) a părinţilor. Ştiu că există oameni foarte dedicaţi, părinţi care au timp şi răbdare şi energie să facă un milion de lucruri cu copiii. Oameni care îşi permit (din toate punctele de vedere, inclusiv financiar) să aibă program redus, concediu fără plată sau să stea acasă. Părinţi care adoră joaca şi tăvăleala pe covor, iubesc să se plimbe cu trotineta, să facă role-play cu păpuşile Barbie şi să se lase pictaţi şi coafaţi ca în pozele distractive de pe 9Gag. Dar sunt şi mulţi care nu sunt aşa. Ăstora ce le facem? Le interzicem să mai fie părinţi? Ce ne facem cu părinţii care muncesc de nevoie 12 ore pe zi şi abia mai au glas la povestea de seară? Cu cei care abia se trezesc dimineaţa şi aleargă spre şcoală, îndesându-le în ghiozdan copiilor sandvişul cu mezeluri (că n-au timp de chestii bio) şi pupându-i la poarta şcolii? Cu cei care fac teme la telefon sau stau de vorbă cu copiii în timp ce calcă rufele? Cu cei cărora li se reproşează, pe un ton superior, că “doar o dată sunt copii” şi că “ratezi momente epocale din viaţa lor dacă te duci la serviciu”? Şi că mai bine stai acasă pe o coajă de pâine decât să te duci la muncă să le pui friptură pe masă, că doar timpul petrecut împreună cu ei e cel mai important? (cea mai ridicolă chestie din toate, probabil scoasă pe gură de către cineva care nu a flămânzit niciodată).

A fi părinte nu e despre “timp de calitate” şi despre teorii moderne de creştere şi despre “1 iunie zi liberă”. Părintele modern a devenit, din păcate, incredibil de copleşit de griji şi de sarcini şi de responsabilităţi. Nu e numai despre statul pe telefon în timp ce copilul se joacă în parc şi vai, nu eşti atent la orice mişcare face ca să aplauzi pentru că altfel pierzi momente esenţiale din dezvoltarea lui şi îl traumatizezi pe viaţă. Poate timpul ăla de stat pe telefon e singurul pe care îl are ca să se relaxeze. Parentingul modern a devenit despre un bombardament nesfârşit de tehnici de parenting care de care mai fanteziste, despre un echilibru precar între a fi aşa cum eşti şi cum simţi şi a fi aşa cum vor ceilalţi să fii. Între a fi părintele ăla cât poţi tu să fii şi a fi părintele care face copilăria copilului “magică”, între părintele care îşi trimite copilul la şcoală şi ăla care se plimbă cu el prin lume, între cel care are abonament la concerte de muzică clasică şi cel care e prea obosit în week-end ca să se mai ducă undeva, între cel care găteşte mese de Pinterest şi cel care pune pe masă pizza congelată. Parentingul modern a devenit despre presiune, despre stres, despre extreme periculoase, despre “nu eşti suficient de bun”. Iar acest “nu eşti suficient de bun” se transformă în “copilul tău nu este suficient de bun” pentru că uneori bate din picior sau trânteşte o chestie prin casă sau se închide în camera lui şi stă pe telefon sau îmbrânceşte un coleg. Şi comportamentele astea care sunt, între anumite limite, normale pentru că şi ei, copiii, îşi testează diverse abilităţi, comportamente şi sentimente, au ajuns să fie strânse sub un sindrom, incluse într-o campanie şi etichetate ca fiind “din vina părinţilor”.

Salut iniţiativa celor care vor sa promoveze statul cu copiii dar nu pot fi de acord cu ea în totalitate. În primul rând pentru că se adresează doar părinţilor dintr-o anumită categorie socială, una înstărită, educată, eventual corporatistă (că doar corporatiştii sunt cei mai răi oameni de pe planetă) care înlocuiesc timpul ” de calitate” cu tehnologia şi cadourile. Şi eu cred că părinţii ăia din clasa de mijloc, educaţi şi care îşi permit cadouri şi tehnologie sunt deja cei care se străduie din răsputeri să facă tot ce le stă în putere să fie bine, iar eforturile noastre ar trebui concentrate în altă parte. Iar în al doilea rând pentru că nu-mi place abordarea. Campania nu oferă cu adevărat soluţii, ci judecă, tranşează şi încheie cu un decalog sec, cu cifre multe. Şi deşi consider că, într-adevăr, nici eu nu petrec suficient timp cu copilul meu (cel puţin în ultima vreme), această campanie nu mă sensibilizează, ci mă face să mă simt un părinte slab, nevrednic, care nu face suficiente eforturi pentru a se alinia trendului.

14 Comment

  1. Roxana says: Reply

    Draga Laura,
    Sunt in totalitate de acord cu tine,desi pot spune ca fac parte din categoria parintilor care au timp pentru copil. Din dorinta de a fii langa copil,mi-am cautat un job part-time. Este adevarat ca am renuntat la bani ,dar am putut face acest lucru. Am ales aceasta varianta cand am constatat ca fata mea imi spunea Maia,Maia fiind mama mea. Lucram 10 ore/zi si eram intr-o alergare continua. Si recunosc,m-am chinuit destul sa am acest copil. Dar cu toate ca am timp ,sa stii ca nu vreau sa cresc un copil dependent si centrat doar pe mine. Facem multe lucruri impreuna,dar si separat. E foarte important sa il lasi pe copil sa faca singur lucru . Si e adevarat,campaniile acestea me fac pe noi sa ne simtim prost,desi nu ar trebui. Am vazut multi copii care desi sunt cu mamele,sunt mai needucati,decat daca sunt cu bone,bunici sau la after.
    Mie toate chestiile acestea mi se par niste gaselnite sa mai faca unii niste bani. Cu ADHD ul eu nu sunt de acord. Copiii sunt asa ca si parintii sunt asa,uneori. Dar trebuie sa mearga oamenii la terapie,ca asa e modern acum. Copiii la terapie,parintii la cursuri de parenting. Bunica mea numai cursuri de parenting a facut si a crescut 8 copii care au ajuns oameni . Sa fim seriosi, dar si noi me lasam prada tuturor gaselnitelor occidentale .
    Te pup Laura si sunt convinsa ca esti o mama super!!! Eu desi am timp,nu fac atatea lucruri cate faci tu cu Eliza!!
    Dar cum spuneai si tu,fiecare face cat poate si cum poate! Important este sa facem cu placere si iubire!!! Toti ne iubim copiii!! Indiferent de situatia materiala si fitze!

    1. Violeta.argatu says: Reply

      Eu zic ca nu de campanii d-astea avem nevoie. Ci de copii. De parteneri de joaca. Ma uit la ai mei: sunt trei, micuti ce-i drept, extrem de mamosi. Cu mine langa ei, 20 din24 h. N-ai zice ca dau tot ce am mai bun in mine pt ei,ca ma zbengui non stop, pt ca nu ma slabesc o secunda. Sa nu cumva sa fac ceva fara ei. Scaparea mea vine cand vin copii pe la ei. Atunci nu mai au nevoie de parinti :).
      Vara e tambalau mare :)))- 10-12 copii se strang in curte. Parintii copiilor imi plang de mila, dar eu RESPIR!!! Copiii mei nu ma mai striga de 50 ori/minut :)), nu mai sunt mamodependenti. Doar le mai dau cate o idee de joaca, s-atat. 🙂

      1. Laura Frunză says: Reply

        Violeta, ai mare, mare dreptate! Eu chestia asta am mai spus-o si cu alte ocazii: merg in parc si vad fiecare copil jucandu-se cu parintii din dotare! Copiii nu se mai joaca intre ei! Si atunci normal ca sufera de lipsa de atentie si de socializare.

    2. buna ile says: Reply

      dragutelor ,copiii vostri au nevoie sa stea cu alti copii , nu neaparat cu educatoarea la spate, ci singuri, sa imagineze singuri jocuri, atitudini , sa fie preocupati de lucrurile din jurul lor, sa invete unul de la altul , sa-si dezvolte spiritul de competitie prin comparatie cu prietenii de joaca ce stiu mai multe raspunsuri ,sau sunt mai inventivi / lucrurile luate mura-n gura sunt invatate mecanic , mai ales ca sunt redate in limbajul oamenilor maturi – comunicarea libera intre copii se face dupa un cod numai de ei stiut si le este cu mult mai accesibila / este bine sa intalneasca copii de conditie diferita , de varste diferite …………dar sa mai fie prezenta si intalnirea intamplatoare nu doar programate cu aceeasi colegi de gradi sau copii ai prietenilor / dragilor tineri parinti ,uitati-va in copilaria voastra si veti gasi raspuns la multe intrebari , fara cursuri care sa va invete cum sa va treceti strada copiii

      1. Laura Frunză says: Reply

        Sunt de acord cu dumneavoastra. De altfel, fenomenul aranjarii intalnirilor intre copii a luat o asa amploare in alte tari, ca nu mai exista socializarea intamplatoare, ci doar cu agenda si programare. Cu siguranta nu mi-as dori sa ajungem si noi la fel.

  2. Daria says: Reply

    Apropo de articolul tau (sunt total de acord cu el), Laura, ieri am citit asta:

    http://www.theguardian.com/lifeandstyle/2016/may/08/perfect-families-stress-exhaustion-modern-parents

    Si da, efectiv ma gandeam ca e un chin si ma intrebam de ce ca parinte sa nu preferi sa fii sanatos, odihnit si sa nu mai tragi atat de tare doar ca un copil sa aiba bifat in palmares un milion de activitati.

    1. Laura Frunză says: Reply

      Asta cu activitatile a devenit boala mondiala. Aproape toti copiii pe care ii stiu au aproape 5 zile pe saptamana activitati/cursuri/cercuri cat mai variate. Eu obosesc doar cand ma gandesc ca ar trebui sa alerg eu cu ea de colo-colo daramite sa le mai faca si ea pe astea. Fii-mea are inot de doua ori pe saptamana si o data balet (unde nu face mai nimic, e doar asa de entertainment) si mi se vaicareste ca n-are si ea o zi libera (in conditiile in care restul 4 zile sunt libere, cu program de voie si nici teme multe n-are). Cum or face fata ceilalti copii?

      1. Daria says: Reply

        Nu stiu, sincer…
        Eu ma mai intreb o chestie: daca tu ca parinte iti inveti copilul cu un program strict in fiecare zi, cu activitati organizate si supravegheate, nu cumva ii distrugi un pic imaginatia, independenta?
        Cum va sti el ce sa faca cu timpul lui daca din intamplare se va trezi fara program intr-o zi libera?! Cum va stii el sa se bucure activ si de momentele alea de “plictiseala”. Si da, stiu ca exista metoda tableta, tv etc. Dar ma refer asa la timp liber de joaca, spatiu liber cu alti copii etc.

        1. Laura Frunză says: Reply

          Da, am remarcat ca acum unele articole de parenting se axeaza pe ideea asta de “plictiseala” – sa-l lasam sa se plictiseasca uneori ca sa fie in stare sa-si ocupe timpul si singuri. Tot de articole avem nevoie pentru a ne invata ceea ce trebuia sa fie instinctiv :)))

          1. Daria says:

            Hahahaha :))
            Nu-mi vine sa cred ca si asta cu “plictiseala” incepe sa fie transformata intr-un concept :))
            Mai eu cred ca unii adulti chiar au uitat cum a fost cand erau ei copii. Numai daca te gandesti cum erai tu, ce nevoi aveai, cum procedau parintii cu tine etc si cred ca tot iti poti da seama de anumite chestiuni de bun simt, fara sa mai ai nevoie de manuale si conferinte de parenting.

  3. Nu ma indoiesc de faptul ca sunt si cazuri in care se ofera copilului in exces iar comportamentul social al acestuia se transforma in sens nedorit. Insa, in asemenea situatii, nu timpul disponibil a fi petrecut cu copilul este problema (parintii care isi permit sa “arunce” cu bani nu sunt dintre cei care lucreaza 12 ore pe zi), ci proasta crestere si ignoranta.

    “Şi eu cred că părinţii ăia din clasa de mijloc, educaţi şi care îşi permit cadouri şi tehnologie sunt deja cei care se străduie din răsputeri să facă tot ce le stă în putere să fie bine, iar eforturile noastre ar trebui concentrate în altă parte”. Mi se pare o observatie foarte pertinenta, asta este realitatea pe care o cunosc eu (lucrez in acel mediu mult hulit de curentele actuale de “parenting”, mediu corporatist).

    Nu intotdeauna avem luxul de a face o schimbare in ceea ce priveste locul de munca, alterori sunt criterii personale care ne influenteaza alegerea. Important este ne stabilim prioritatile in functie de dinamica specifica fiecarei familii, tinand cont de nevoile copiilor. In ceea ce ma priveste, am consider intotdeauna ca cele mai importante sunt): sanatatea, educatia, nevoia de conectare cu parintii / familia.

    1. Laura Frunză says: Reply

      Foarte bine spusa asta cu “dinamica familiei”. Eu daca as sta acasa, fii-mea m-ar trimite la munca. Daca lucrez de acasa mai multe zile, dupa vreo doua zile ma si intreaba: auzi, dar tu nu te mai duci la serviciu? :))) deci pentru noi clar nu ar fi o solutie buna.

      1. Roxana says: Reply

        Si pe mine ma intreaba Irina ce fac eu in fiecare zi😊. Ce am lucrat,ce am facut la birou? Din pacate ei nu prea mai au cum sa stea singuri afara. Nu au cum sa isi faca prieteni in jurul casei,deoarece copiii sunt plecati la activitati sau la after. A mea nu are cu cine sa se joace,chiar daca eu am curaj sa o las afara. Nici noi nu avem programul incarcat. De 2 ori/saptamana merge la engleza,la insistentele ei si o data la teatru. In rest,program de voie. Dupa scoala sta in parc,cand permite timpul,iar in weekend merge si la bunici unde tot asa,merge mult in parc. Mama o plimba foarte mult,si fac activitati diverse. Dar ea are si destul de multe teme, sau cel putin asa mi se pare mie.
        Ideea este ca parintii vor palmares pentru copii deoarece ei sunt intr-o permanenta competitie. Acum e o moda sa faci cat multe chestii,sa mergi la cat mai multe cursuri work shopuri de dezvoltare personala,de redescoperire,parenting, cum sa te imbraci,cum sa aranjezi masa de sarbatori, cum sa faci feng shui -ul,etc.
        Daca nu faci toate astea, esti deja etichetat… Si cum copilu’ trebuie sa Isi depaseasca parintii, la 5 ani deja trebuie sa faca 3 limbi straine, calarie,pictura, innot, scrima si altele…
        Asa ca noi trebuie sa schimbam ceva..sa fim multumiti cu noi insine…
        Va doresc o zi frumoasa!!

        1. Eu nu resimt o competitie in ceea ce priveste “palmaresul” activitatilor, poate e doar o chestiune de conjunctura / mediu. Noi suntem in situatia opusa: copilul isi doreste sa faca o multime de lucruri, si noi ne straduim sa-i mai potolim entuziasmul (in ideea de a nu-si aglomera prea mult programul). In fine, anul asta am lasat ca el, poate si la anul va fi posibil sa mai faca din activitatile preferate, insa din clasa a V-a lucrurile se vor complica, vom fi probabil nevoiti sa-i cerem copilului sa aleaga.

          In ceea ce priveste socializarea, la noi se intampla in weekend (organizam intalniri cu prietenii lui din clasa, nu am o problema cu faptul ca nu se intampla spontan, in fata blocului). Un alt aspect are ajuta este tocmai faptul ca are activitati extra scolare organizate in afara scolii (eg. la ora de tobe s-a imprietenit cu un baietel chitarist, de cateva luni repeta impreuna, exista posibilitatea sa mearga impreuna in tabara).

Leave a Reply