Am cumpărat această carte la recomandarea Roxanei Farca (Lumea Mare) cu scopul de a o da cadou cuiva din străinătate (şi o consider o alegere excelentă), numai că nu m-am putut abţine s-o şi citesc înainte. O să încep să vă povestesc despre ea, prin a comenta titlul mai întâi. Îmi închipui că este pus aşa din motive de marketing, dar aş fi preferat altceva, un titlu românesc, în primul rând. Poate Bucătăria lui Dracula?! Deşi nu despre Dracula e vorba chiar dacă acţiunea se petrece, teoretic în vremea domniei lui Vlad Dracul.
Cartea e un fantasy culinar în care sunt implicate şi nişte personaje asemănătoare cu vampirii, dacă e s-o simplificăm atât de nedrept. Însă nu vreau s-o reduc doar la atât pentru că romanul lui Vlad Popa este, de fapt, o mică istorie culinară a bucătăriei româneşti din Dobrogea, Moldova, Bucovina, Maramureş şi Transilvania, povestită sub pretextul călătoriei unui tânăr străin, naufragiat de pe un vas de piraţi chiar acolo unde se varsă Dunărea în mare.
Am citit cartea cu mare poftă, şi de lectură dar mai ales de bucatele descrise în text. Autorul trece în revistă mai multe feluri de mâncare specifice fiecărei zone geografice. Ni se înşiră în faţa ochilor minţii preparate din peşte (storceag, peşte prăjit sau la grătar cu mujdei, peşte afumat sau marinat, păstrăv în cobză de brad), dulceţuri variate (de nuci verzi, de bujori de munte), miere, caş şi urdă, chişleag sau lapte acru, borşuri şi ciorbe felurite, pâine proaspătă dar şi multă mămăligă, cozonac, poale-n brâu, raci traşi în unt, gogoşi, pălincă, pastramă de oaie dar şi fripturi de mistreţ – bucate de-ale ţăranilor, de-ale ciobanilor, de-ale haiducilor, dar şi de la curtea domnească, unde remarcăm un oarecare rafinament culinar.
Scriitura lui Vlad Popa m-a dus cu gândul la Calistrat Hogaş (că tot am recitit recent Pe drumuri de munte şi am savurat descrierile de munte şi pasajele despre mâncarea ţăranilor întâlniţi de călător în drumul său), dar şi la Mihail Sadoveanu, mai ales în descrierile deltei, cu singura excepţie că vorbele sunt ceva mai proaspete şi au un alt suflu decât cele ale scriitorilor ante-menţionaţi. Şi dacă tot l-am menţionat pe Sadoveanu, e posibil ca acesta să fi fost (voit sau nu) sursă de inspiraţie cu romanul Zodia Cancerului, în care tot un francez face o călătorie prin Moldova şi descrie, printre altele, şi bucatele, tradiţiile şi comportamentele moldovenilor, chiar dacă accentul se pune pe decăderea principatului în perioada domniei lui Duca Vodă (aproximativ 200 de ani mai târziu faţă de acţiunea din Dracula’s Kitchen).
Şi pentru că nu pot doar să laud şi să nu spun şi ce mă deranjează (că n-aş mai fi eu 😀 ), o să vă mărturisesc că romanul lui Vlad Popa m-a făcut să-mi pun nişte întrebări cu privire la sursele de documentare ale autorului. Înainte să îmi expun îndoielile, o să vă menţionez că am încercat să caut nişte surse istorice, ca sa nu vorbesc în necunoştinţă de cauză, dar nu am găsit pentru toate, însă pentru mine, ca cititor, parcă, parcă nişte chestii nu se leagă.
În carte, ţăranii de la 1400 şi ceva folosesc borcane pentru dulceaţă (ceea ce pare cam nefiresc, nu cred că aveau acces la borcane, mai degrabă ulcele de lut sigilate cu ceară), au pahare şi sticle (iarăşi neverosimil, cel mai probabil foloseau ceramică), gospodinele fac pâine şi cozonaci cu drojdie (mi se pare improbabil, nu cred că aveau acces la drojdie, ci mai degrabă făceau aluaturi dospite cu maia), copiii folosesc prescurtări precum “mami”, “tati” sau “buni” (iarăşi extrem de improbabil pentru perioada aceea istorică, cel mai probabil ar fi spus “mămuca”, “tătuca”), cazacii din Dobrogea fac “şniţele” din peşte (intuiesc, totuşi, că, deşi poate făceau peşte pane, el nu s-ar fi numit aşa, cuvântul şniţel ajungând la noi mult mai târziu, pe filieră austriacă, la fel şi berea de care vorbeşte la un moment dat un personaj). Unele nume nu prea se potrivesc, parcă Vasia şi Liuba nu-s tocmai nume maramureşene, iar bucovinenii n-ar fi mâncat tocinei cu afumătură sau lapte acru în Joia mare şi nici din cozonaci n-ar fi gustat înainte să fie sfinţiţi de Înviere.
De asemenea, cred că autorul nu şi-a stabilit foarte bine o axă a timpului în minte, care să meargă cronologic de la început până la final. De exemplu, personajul ajunge în Bucovina în preajma Paştelui dar cât a stat în Dobrogea nu s-a menţionat nicio clipă că ar fi fost iarnă. Nu sunt sigură nici că ciupercile culese de Petru la un moment dat se găsesc toate în aceeaşi perioadă în pădure. Bujorul de munte pe care Petru îl culege pentru dulceaţă înfloreşte la ceva timp după Paşte şi nu înainte, oricât de târziu ar pica Paştele. La fel cu nucile pentru dulceaţă, ele sunt bune tot la începutul verii şi în niciun caz înainte de Paşte – iau Paştele ca reper pentru că de Paşte ajunge Petru în Bucovina şi aceste acţiuni se petrec înainte. Apoi nu mai trece mult şi ajunge în altă parte la vremea secerişului. Şi tot aşa, parcă-s fragmente scrise separat şi apoi lipite, fără a gândi cursul firesc al naturii. Acţiunea pare să se petreacă într-un loc în care e mereu primăvară-vară şi mai deloc toamnă sau iarnă, asta deşi România e, totuşi, o ţară cu patru anotimpuri.
În afară de referinţele culinare, cartea mai abordează şi diverse tradiţii, obiceiuri, legende, simboluri şi mituri româneşti. Ne explică simbolistica ouălor împistrite din Bucovina sau a porţilor sculptate din Maramureş, diferenţa între ţuică şi palincă, sursa legendelor cu iele sau cavaleri nemuritori şi multe altele, introduse în roman în mod firesc, fără a fi forţate sau nepotrivite în context.
Găsiţi cartea în unele dintre librăriile Cărtureşti (eu am luat-o de la Carusel), online pe site-ul editurii sau pe emag. Aveţi grijă că există două ediţii: ediţia necartonată, la 20-25 de lei, varianta integrală a romanului, şi ediţia cartonată, tip album cu fotografii, dar din câte înţeleg, nu este povestea completă (şi e şi mai scumpă, în jur de 100 de lei). Am văzut pe site câteva imagini din interior şi recunosc că nu mi-ar displăcea s-o am în colecţie 😀
Iar în încheiere o să vă las chiar cu concluzia finală a romanului. După ce Petru (Pierre, de fapt, un francez fugit de acasă la 17 ani) se întoarce acasă, maturizat de anii de umblat prin lume, spune: “viaţa bună nu-i despre goană şi pământ întins – îi despre oamenii cu care îţi împarţi inima.” Ziceţi şi voi dacă nu-i aşa!
Mulțumesc frumos pentru lectură și părere, cuvintele cititorilor îmi aduc bucurie și inspirație.
De câte ori prezint cartea asta, subliniez cât de adânc pot(chiar dacă la început mi se părea evidentă încadrarea odată ce în scenă intră ființe fantastice) că este un fantasy, un basm cult, fără rigoare istorică sau măcar geografică(drumul lui Petru nu e chiar o variantă logică).
Nu știu de unde vin așteptările în sensul ăsta, nicio clipă povestea nu are pretenții de documentare – poate suntem obișnuiți de lecturile sadoveniene cu solide rădăcini istorice sau poate, încercând să ne creionez veridic datinile, le-am creat chiar eu ?
Rețetele, în schimb, puse pe hârtie literar și nu inginerește(ceea ce, între noi fie vorba, aduce și farmec și bătăi de cap, ”cât cuprinde” fiind încă o măsură valahă neelucidată) încearcă să prindă spiritul gastronomiei românești, așa cum e ea influențată fabulos din toate părțile.
Să nu uităm de neamul huțul, de origine slavă, responsabil de o parte din specificul maramureșean și de palinca de pere divină din Valea Vișeului (de unde și nume ca Liuba).
Pentru mine, atmosfera poveștii e întregită de fotografiile și rețetarul de la final, în forma asta văzându-se cu adevărat munca/dragostea din spatele DK-ului și rezultatul de colecție. Dar da, prețul e pe măsură (deși pe librărie.net mai apare și în jur de 60 de lei) și al doilea volum încă nu a ieșit din prese.
Vă mulțumesc încă o dată, numai bine!
Mulţumesc pentru comentariu! Ştiu că romanul este fantasy şi cel mai probabil un cititor mai puţin experimentat nu ar fi remarcat aspectele subliniate de mine. Cartea se citeşte foarte frumos şi e foarte uşor să te laşi prins în vraja ei fără să te întrebi ce-i cu borcanele şi şniţelele sau când înfloresc bujorii. La mine e defectul meseriei, dacă pot spune aşa 🙂 Iar acum că voi dărui acest exemplar, cu siguranţă pentru mine voi cumpăra volumele cu fotografii, chiar merită să mi le adaug la colecţie.
Apariția borcanelor și învârtitul anotimpurilor au fost aduse chiar de partea de fotografie, distorsiuni asumate conștient de dragul vizualului.
Șnițelele în schimb au fost luate direct din farfurie de la haholii din Deltă și fără îndoială numele originar este altul, însă mâncarea a venit așa de natural sub numele ăsta, față de altele unde mi se împleticea limba în gură, că pur și simplu nu m-am gândit să sap mai adânc pe la vreo bătrână gospodină. Aici m-a trădat vocabularul bucovinean 🙂