Asta este!

În ultimele aproximativ 37 de zile aceasta este expresia, spusă ca un soi de consolare blazată, pe care am auzit-o cel mai des. Bunica se simte rău, e la spital. Asta este. E în comă. Asta este de-acum. S-a dus şi ea. Asta este. Cu cuvintele astea m-am încurajat şi eu, refuzând să mai jelesc. Asta este, da, n-ai ce-i face. Aşa curge viaţa. Era în vârstă, da, mai putea trăi, dar asta este, nu? Aşa s-au întâmplat lucrurile. Ce să facem noi?

A trecut un an de când s-a dus şi tata. Asta este. Nu e ca şi cum pot face ceva. Mama i-a făcut pomană. Nu m-am putut duce, din motive de nămeţi. În plus abia ne întorseserăm de la Iaşi, la mustaţă între două coduri de ceva. Asta este. A sunat mama la 7 dimineaţa. Din nou. N-am putut să plâng. Vestea a venit oarecum ca o uşurare. Sau o confirmare mai degrabă. Tocmai o visasem împreună cu tata. Era senină şi zâmbea. Sunt 7 zile de când s-a dus şi n-am jelit. O poză veche dintr-o ramă din vitrină parcă îmi spune că ea e tot acolo. Nu s-a dus nicăieri. Doar s-a mutat, cum a zis părintele în discursul de înmormântare. S-a mutat de lângă noi, s-a dus la tata. Şi-aşa îl plânsese mult. De ce ne-a lăsat pe noi s-o plângem şi pe ea, nu ştiu. Asta este.

Una dintre prietenele mele cele mai bune, o femeie de nota zece care m-a ajutat mai mult decât oricine în viaţă, are cancer. Vreau să mă duc la ea să o îmbrăţişez, dar nu pot, e departe rău. Mi-e teamă să n-o pierd şi pe ea. Seara când mă culc nu pot adormi de teamă că o să-mi pierd copiii, soţul, sora, mama. Adorm superficial şi visez înmormântări. Mi se pare ca e iar 7 dimineaţa şi sună telefonul. De ce mor oamenii în jurul meu, oare? Mi-am dat seama că o să mor şi eu. Nu azi sau mâine. Ci cândva. Poate la bătrâneţe, poate mai devreme. O să rămână în urma mea un şifonier de lucruri de sortat şi nişte pomeni de făcut. Dar măcar atunci poate se vor strânge toţi în jurul meu. La bunica a venit multă, multă lume. La fel şi la tata. Oare de ce nu ne strângem şi la lucruri vesele la fel de mulţi? Cum e să vii la căpătâiul celei mai bune prietene, aproape dusă în braţe, să fii bătrână de tot şi să spui “mi-a fost ca o soră. Şi soră dacă aveam, tot mă mai sfădeam cu ea. Cu Maria, nu”. N-am ştiut că bunica a avut o “cea mai bună prietenă”. Sunt multe lucruri pe care nu le ştiam. Asta este de acum. Nu o să le mai aflu.

Într-o zi, Eliza mi s-a plâns de ceva, nu mai ştiu ce. Apoi a completat singură: ei, lasă, că alţii o duc şi mai greu. Am stat o clipă şi am tăcut apoi am zis: ştii ceva? E ok să ne simţim suferinţa ca fiind doar a noastră. Nu tre să ne raportăm mereu la alţii. Uneori e ok să ne simţim copleşiţi.

Stau în casă. Mult. Nu am unde mă duce. E frig şi gheaţă şi nu-mi încape căruciorul în lift. Ies cu bebe în mănduca dar puţin. Mă doare rău spatele. Am tot zis că o să fac ceva pe tema asta. Kinetoterapie sau aqua gym. Dar n-am când. Asta este. Rezistăm aşa. O iau razna. Încep să am apucături obsesiv-compulsive. Spăl şi frec chestii cu periuţa de dinţi. Observ praf sau murdărie în tot felul de locuri. Consum tuburi de cif lichid pulverizând şi frecând peste tot. Bebe urlă. Nu vrea nici în braţe, nici jos. Îl legăn în braţe şi când nu mai pot să-l ţin în braţe, îl pun pe picioare. O chestie pe care am zis că n-o voi face niciodată. Ştiţi voi, acel “niciodată” al mamelor. Ei, asta este. Legănăm. În timp ce legăn, am alături o carte pe care nici n-am mai deschis-o. Nu mai apuc să citesc. În mod ironic, e o carte despre cum se schimbă viaţa unui cuplu după ce li se naşte primul copil. O ascult pe Eliza la germană. Nu ştie nimic. După doi ani şi jumătate de germană la şcoală, nu ştie nici conjugările verbelor a fi şi a avea. O pun să le înveţe. E cu mintea în altă parte. “Hast du eine Schwester?” Habar nu are. Ei, asta este. N-o să intri la curs la Goethe. Nu contează, doar nu trebuie să ştim toţi o limbă străină. Sau da?

Fac mâncare. Nu iese. Cum să iasă? Alergând între bebe şi bucătărie, normal că nu iese. Mâncarea tre s-o bibileşti, să stai lângă ea să-i descânţi. Oare cât e ceasul, trebuie să vină Eliza de la şcoală. Nu-i place mâncarea. În unele zile mănâncă ce i se pune în faţă, fără să zică pâs, în altele bombăne. Ei, asta este, altceva n-avem. Poate mâine o să-i placă.

Fac calcule. Ce am de plătit? Întreţinerea, cu restanţă pe o lună, abonamentul la gimnastică, dentist. Oare intră în banii de luna asta şi o carie pentru mine? Eliza are nevoie de ceva, orice – încălţări, dresuri, maieuri, colanţi, un fular. Trecem pe listă sau nu? Ei, lasă, că ne descurcăm şi-aşa. Ce dacă i-au rămas mici peste noapte cizmele de iarnă. Ia-le pe ale mele, sunt primite de la un partener al blogului şi sunt mişto tare. Îi plac, sunt cool. Mie nu-mi trebuiau oricum, doar stau numai în casă. Nu mi-am depus dosarul de indemnizaţie, nu erau bune adeverinţele. Ia-le la refăcut. Cât durează până vine indemnizaţia? A, doar două luni. Eh, mă descurc, să fie pentru rate, în rest nu-mi trebuie nimic. Nu, nici geacă de iarnă. Am primit o geacă de babywearing, o port pe aia şi când n-am bebe la purtător. E aşa drăguţă şi mă face să mă simt chic. Uneori e bine să fii blogger. Primeşti chestii. Lumea zice că-s gratis, dar nu-s. Noaptea, după ce se culcă Eliza şi mai aţipeşte şi bebe, muncesc la blog. Scriu articole, prelucrez poze, răspund la mailuri, la comentarii. Mno, dacă vrei blog şi mai vrei să mai şi câştigi ceva din el! Şi apoi cititorii îţi spun că ei nu citesc articolele plătite, că, deh, cum îndrăzneşti?! Doar o faci aşa de hobby, scrii de drag pentru ei, cum să faci şi bani din asta?

Fac o criză de nervi. Sunt cu nervii la pământ, nu reuşesc să mă mai controlez. Ţip. Am o cană cu ceai în mână şi aş vrea s-o izbesc de pământ să se spargă. La fel ca aia de la înmormântarea bunicii. O tradiţie stupidă. După ce se scoate mortul din casă, se sparge o cană. Habar nu am de ce. Cana bunicii nu voia să se spargă. A izbit-o de trei ori de pământ un văr de-al doilea. Era o cană frumoasă, cu flori de lavandă. O dusesem eu la ţară, cred. Dricul nu urca la deal, patina roata în mocirla îngheţată. Mi-era teamă că pică sicriul din el şi alunecă la vale, departe, departe, până la canton. Bunica nu se dădea dusă din casa pe care a ridicat-o cu propriile mâini. Nu azvârl cana. E una cu moaca Elizei pe ea. Îi plac chestiile cu moaca ei pe ele, mereu mă bate la cap să-şi facă poze la şcoală şi nu ştiu ce rahaturi, breloace, huse de telefon. N-o las aproape niciodată. Oare de ce ai vrea chestii cu moaca ta pe ele? Nu-s chiar aşa nebună, decid eu. Dacă nu arunc cana. A fost mai puternic spiritul practic. Să spăl pe jos ceaiul, să strâng cioburile, să piardă Eliza cana. Eh, lasă, nu ne permitem nici crize de isterie. Ne abţinem. Şi ce dacă ne enervăm? Asta este.

Cică o să vină şi primăvara la un moment dat. Nu ştiu când. Eu îmi promit că o să ies mai mult. Că o să dedic anul ăsta ieşirilor în natură. Dar când? Weekendul ăsta nu se poate, că nu e Eliza acasă. Nici weekendul viitor, că sunt singură cu copiii. Peste două weekenduri? Nu, nici atunci, parcă m-aş duce şi eu la un eveniment. La care probabil n-o să mai ajung pentru că se îmbolnăveşte careva. Ori eu, ori Eliza. Ori pentru că nu m-am putut trezi la timp. Poate peste o lună ieşim şi noi la o plimbare, visez să stau într-o poieniţă, să împletesc coroniţe din flori de păpădie. Vise, maică. Nu ne coordonăm programele. Asta este. Şi apoi, de unde poieniţe în Bucureşti?

Când nu mai pot şi gândurile încep să-mi alunece spre cei dragi care nu mai sunt, îmi repet în minte ca o mantră: “nu te mai gândi, nu te mai gândi, nu te mai gândi!” Funcţionează. Chiar nu mă mai gândesc. Refuz să-mi mai aduc aminte. Mă uit în jur şi văd că sunt înconjurată de poduri. Un pod e un lucru care se dă de pomană la o înmormântare. În dormitorul meu, o cuvertură patchwork de la tata. În camera Elizei, pilota de la tata şi păturica roşie de la bunica. În sufragerie, cuvertura de pe canapea. De la bunica. Poduri către ce, oare? Eu mă simt izolată, niciun pod nu duce la mine. Mă simt neînţeleasă. Obosită. Tre să fug, am mai remarcat un loc de pe care trebuie şters praful şi mai am ceva la înmuiat în baie, trebuie frecat bine cu oţet. Cu un picior, legăn scoica în care e bebe. Eliza se joacă cu o eprubetă în care e apă cu colorant alimentar verde. Am făcut aseară experimente de chimie. Cică în eprubetă e serul adevărului. Oare am băut din el de m-am apucat să mă descarc pe blog?

34 Comment

  1. Simt că nu ești pe aceeași lungime de undă cu mine de multe ori dar eu te îndrăgesc. Mult. Și te îmbrățișez de multe ori, atunci când ești extrem de tensionată. Nu știu dacă se simte dar așa stau lucrurile.
    Sunt multe similitudini în existențele noastre. Sănătate și răbdare! Pare imposibil dar e realizabil.
    <3

    1. Laura Frunză says: Reply

      Mulţumesc! Eşti foarte drăguţă să spui asta!

  2. Luminita says: Reply

    Eu te imbratisez de la distanta. Si da, ai dreptate, nu ajuta sa ne raportam constant la altii din jurul nostru, pentru ca fiecare suferinta e ceva personal, unic. Tot ce as vrea sa te sfatuiesc, daca pot, este sa nu incerci sa iti inabusi nervii si tristetea. Sau nu intotdeauna macar. Vrei sa tipi? Tipa. Vrei sa plangi? Plange. Suferintele ascunse in noi nasc monstri si ies afara oricum, mai devreme sau mai tarziu, in forme mult mai urate decat cele initiale. This too shall pass. You’ll see.

    1. Laura Frunză says: Reply

      Culmea e că aş vrea să plâng dar nu pot. Parcă nu mai curg lacrimi. Cum zicea şi Ina mai jos, îmi curg pe dinăuntrul inimii.

  3. Ina says: Reply

    Ce an greu s-a abatut peste voi, draga mea.
    Doi stalpi ai vietii tale s-au dus, si cu ei toata increderea si sprijinul cu care-ti luminau viata. Atata durere si descumpanire trebuie sa se reverse pe undeva, altfel ai lua-o razna de tot.
    N-ai impietrit, scumpa mea prietena, doar ti se scurg lacrimile pe dinauntrul inimii.
    Ma gandesc la tine.

    1. Laura Frunză says: Reply

      Cred că este cel mai frumos lucru pe care l-am auzit în toată disperarea asta. Da, mi se scurg lacrimile pe dinăuntrul inimii, aşa e. Mulţumesc, Ina!

  4. Si la noi a sunat telefonul la 7… Era 29 decembrie 2005. Bunicul avea 67 de ani. Te inteleg atat de bine si cu (ne)iesitul din casa, si cu oboseala, cu toate. Iti trimit o imbratisare mare si pufoasa sa te cuprinda toata.

    1. Laura Frunză says: Reply

      Mulţumesc, Cristina! Parcă e ceva cu ora asta, of!

  5. Vine o vreme cand astfel de trairi sunt aproape inerente. Cand pierdem oameni dragi, si odata cu ei, bucati din noi insine. Cand nu stim cum sa mergem mai departe.

    Asa a fost pentru mine anul trecut: tata era in coma la spital (accident cerebral), in tot acest timp alergam sa gasim sange pentru a-i face mamei transfuziile necesare supravietuirii… l-am inmormantat pe tata, a doua zi boala mamei (stadiu terminal) s-a agravat brusc si a impus internarea in spital, apoi la scurt timp mama s-a dus sa se intalneasca cu tata. Totul s-a intamplat in 3 saptamani… inca sunt momente cand parca nu-mi vine sa cred ca nu mai am pe cine suna “acasa” (asa cum o faceam inainte, sa le povestesc despre nepotul preferat), cand nu stiu daca mai sunt intreaga sau daca voi mai putea vreodata sa ma bucur fara sa simt regretul ca n-am putut / n-am stiut sa-i ajut mai mult. Te inteleg si te imbratisez cu mult drag!

    1. Laura Frunză says: Reply

      Îmi pare rău că ai trecut prin asta! Două pierderi într-un timp aşa de scurt te pot scoate de pe orbită pentru multă vreme 🙁

  6. uneori face bine Laura descarcarea asta. scrisul asta asa fara cap si fara coada, fara introducere si fara incheiere, fara un scop precis si fara a se adresa altcuiva decat noua insine este eliberator.
    nici eu nu mai visez. doar accept. frec, curăț, gătesc, păzesc copil mare pana in creierii noptii sa-i simte temperatura, administrez siropuri, alaptez bebelus pe pilot automat, cu ochii dupa ce mai am de facut. nici pe geam nu ma uit. nu mi place. imi pare asa de urat si de frig. desi cand ies constat ca nu e deloc asa cum percep prin intermediul stirilor. e doar iarna.
    imi iau portia de frumos desenand, mai citind un blog, mai deschizand o carte. am carti incepute in toate camerele. doua la bucatarie, sa le am la cafea. ma bucur cand toti ai casei dorm si eu sunt prima care m am trezit desi ultima care m am culcat (cu ani in urma mi am promis ca eu n am sa fac asa ceva…. nuuu). imi beau cafeaua cu gandurile mele, cu ochii in instagram unde sunt poze frumoase, sau citind cateva randuri.
    ma enervez ca nu mi vin parintii in vizita, macar sa vada copiii, apoi ma bucur sa i stiu bine sanatosi, ii sun sa i aud.
    vine ea si primavara.

    1. Laura Frunză says: Reply

      Eu încerc să nu încep altă carte până n-o termin pe cea de dinainte. Şi aşa ajung să nu mai citesc deloc. Am reuşit cu chiu cu vai să termin cartea de care menţionam în articol, iar acum nu ştiu de ce carte să mă apuc.

  7. argatu violeta says: Reply

    Asta este! Esti minunata! Si traiesti! Azi noapte n-am putut dormi. Mi-a fost rau si frica… simteam ca nu-mi mai bate inima, nu gaseam bataile… mi-era frica sa nu patesc ca ea… inca mai pot… sper sa treaca si ziua de maine, si cea de luni si cea de marti si altele pe langa ea si sa nu fac poc. Am obosit. Rau. In 96 de ore am dormit zece. Dar azi sunt fericita- Mariei i-a iesit un dinte. In martie, i-au iesit 5 dinti in 6 zile. De atunci, niciun alt dinte. Avea 4 sus, 2 jos si 4 masele. Eram stresata ca ramane stirba, pt ca ta-su ar doi dinti lipsa :).

    1. Laura Frunză says: Reply

      Sper că eşti mai bine, Violeta! Mă tot gândesc la tine.

  8. Sinziana says: Reply

    Ceva atat de sincer si dureros si frumos nu mi-a mai fost dat de mult timp sa citesc. Simt ca ma voi intoarce si alta data la aceasta postare, draga Laura. Esti un om frumos, curajos si extrem de puternic! Si de vulnerabil si sensibil, ca noi toti. Iti trimit ganduri bune si mult, mult drag!

  9. Sinziana says: Reply

    Si inca ceva: iti admir enorm munca de pe blog, cred ca l-am citit cap-coada de mai multe ori si este primul site pe care il deschid in fiecare dimineata. Esti un om extrem de responsabil si creativ si un exemplu de consecventa!

    1. Laura Frunză says: Reply

      Mulţumesc mult, Sînziana! Aprecierile tale îmi ridică moralul!

  10. Imi pare rau ca ai ajuns sa scrii asta. Mi-au dat lacrimile citind. Doare. Pentru ca toti am fost acolo la un moment dat. Sau vom fi. Imi pare rau si ca nu am alta incurajare pentru tine. Doar sper ca scrisul si comentariile te-au ajutat putin. Totul trece…

    1. Laura Frunză says: Reply

      Da, m-a ajutat puţin să mă descarc pe blog, am descoperit că nu sunt singura care simte aşa!

  11. simo says: Reply

    Te imbratisez tare! O sa vina primavara si o sa gasesti acel strop de frumos

    1. Laura Frunză says: Reply

      Da, abia aştept primăvara asta! Şi fata mea numără zilele!

  12. Alexandra Grigore says: Reply

    Draga Laura, cred ca multe mame s-au regasit intr-o parte din greutatile prin care treci, eu cu siguranta. As vrea sa te incurajez ca unele vor trece cu timpul, odata ce va creste cel mic. Cand in sfarsit indemnizatia va veni, vor veni mai multi bani odata si e si asta un lucru interesant. Daca nu-ti incape caruciorul in lift il poti vinde la un pret imbatabil pe mami vine-mami cumpara si sa-ti iei repede un altul care incape. Ce vreau sa spun este ca pentru o parte din lucrurile care tin de noi exista solutii, daca vrem, din fericire nu e chiar asta e.
    In ceea ce priveste moartea eu cred ca niciodata nu ne putem impaca cu ea. Cand noi am pierdut pe cineva foarte foarte apropiat mi-am dat seama ca atunci cand iubesti pur si simplu nu te poti impaca vreodata cu gandul ca nu-l vei mai vedea vreodata. Acela a fost momentul cand am inceput sa caut serios sa vad care e rostul meu aici si ce e cu moartea. In cazul meu raspunsurile au venit odata cu intorcerea pe cat am putut spre Dumnezeu. Stiu ca de multe ori unele fapte din biserica ne trag departe, cat mai departe de ea. Dar asa cum atunci cand suntem bolnavi cautam cel mai bun medic si nu ne lasam descurajati ca sistemul e la pamant, cred ca tot astfel ar trebui sa facem si cu credinta noastra ortodoxa. Chiar daca oamenii gresesc sau sunt de-a dreptul rai, totusi medicina e buna si vindeca; eu cred asta si despre biserica, ca e adevarata si vindeca sufletul. Sper ca gandul meu sa nu ti se para nepotrivit, parerile sunt asa de impartite in ziua de azi, incat e intr-adevar foarte greu.

    1. Laura Frunză says: Reply

      Mulţumesc, Alexandra! Nu mi se pare deloc nepotrivit gândul tău, şi eu simt la fel!

  13. O imbratisare cald si de la mine, draga Laura. Urmaresc blogul tau cu drag, imi place sinceritatea ta. E trist acest post, dar l-am citit pe tot cu ochii in lacrimi. Sunt alaturi de tine cu sufletul. Invatam sa speram la mai bine dupa o vreme, sa nu mai tinem cont de frica de moarte… dar e greu. Curaj si speranta!

    1. Laura Frunză says: Reply

      Mulţumesc, Mădălina! Probabil că e impactul imediat şi frica de moarte se va mai disipa în timp. Aşa sper, cel puţin!

  14. Amanda says: Reply

    Cuvintele tale le-am auzit si eu in ultimul timp tot mai des! E greu pentru intregul popor! Cum spunea bunica, parca am fi in vreme de razboi sau de foamete. Si asta vedem in jur zilnic. Razboi si certuri pe putere si foamete!

    1. Laura Frunză says: Reply

      Război şi certuri pe nimicuri, mai degrabă, Amanda. Că nu e nici război, nici foamete, dar ne purtăm de parcă ar fi 🙁

  15. Maria says: Reply

    Exista un moment in viata fiecaruia (cred) cand simti ca e frig in spatele tau pentru ca multi dintre cei care iti tineau de cald (metaforic, desigur) au murit. Nu esti surprins, stii deja ca moartea face parte din firesc, dar ….. serios? deja?
    E o etapa noua in viata de adult, mie mi s-a intamplat cand credeam ca lucrurile s-au asezat si nu se vor schimba macar in urmatorii 5 ani: cel mai mic copil avea deja 4 ani, toti sunt oarecum independenti, era momentul sa ma relaxez. Si, cumva brusc, au inceput sa moara oameni in jurul meu: amandoi socrii, un unchi, o matusa, bunicul copilului mai mare ….
    Si , da, e ca inceputul unei depresii, nu poti plange (cel putin nu suficient de tare ca sa te descarci), nu te mai simti in siguranta. Cica (spun oamenii mai batrani ca mine) daca reusesti sa cresti peste experienta asta, ajungi sa apreciezi oamenii dragi mai mult decat orice altceva si le lasi si libertatea de a-si trai viata lor, cumva fara sa-i tii atat de strans (n-am inteles inca foarte bine, mai am pana acolo).
    Pana atunci, ne facem datoria.
    Daca simti nevoia sa spargi sunt sigura ca gasesti niste borcane pe care le poti da de pamant. Ajuta, chiar daca apoi trebuie sa faci curat.
    Te imbratisez!
    Nu uita sa-i lasi pe ai tai sa stie ca suferi.

    1. Laura Frunză says: Reply

      Borcanele le duc la reciclat :)) Am început să am manii, nu mai suport să arunc plastic sau sticlă, le pun la uşă până mă împiedic de ele şi apoi le duc la tomberoanele special amenjate în spatele blocului, unde oricum nu sunt colectate selectiv, deci gestul meu e total inutil.

      1. Maria says: Reply

        pai recicleaza-le dupa ce le spargi 🙂

  16. Te inteleg atat de bine, draga Laura. As vrea sa tin in brate.
    Eu mi i-am pierdut pe toti ai mei cand eram mult mai tanara. Atunci as fi vrut si eu sa fac parte din categoria oamenilor normali, carora le mor parintii si bunicii cand sunt si ei adulti/ batrani. Azi ma gandesc ca fiecare lucru are vremea lui rostuita. Azi nu mai vreau sa moara nimeni. Acum stiu ca nu mi-au murit toti care puteau sa moara, desi asta credeam candva. Acum am alte frici. Si nici eu nu vreau sa mor. Tot citesc statistici din alea infioratoare cu rata de supravietuire dupa cancer, cum tot scade pe masura ce anii trec, dar refuz sa ma gandesc la asta. Dumnezeu le randuieste pe toate sa ne fie de folos. Putere, scumpa mea!

    1. Laura Frunză says: Reply

      Mulţumesc, Loredana! Nici nu-mi pot închipui ce e în sufletul tău! 🙁

  17. Diana Z says: Reply

    Îmi pare rău pentru suferința ta Laura, condoleanțe.
    Noi cred ca avem bebeluși de aceeași vârstă așa că te înțeleg în unele privințe, iarna, frigul și nedormitul cronic 🙂 ne toacă încet nervii. Dar… mai e doar o lună de ger și e și scurtă 🙂 Când o sa simți miros de primăvară o sa vezi ca va fi mult mai bine.
    Singurul meu sfat e sa te îmbraci bine și sa ieși mai mult la plimbare, face f bine la psihic deși știu cât e de greu sa te mobilizezi. Sa știi ca și mie îmi rupea manduca spatele pana când am început sa I pun bretelele în X și bb sa stea cât mai sus. Cel mai prietenos cu spatele e wrapul elastic și pe locul 2 marsupi plus, pt mine cel puțin. Când al meu face scandal îl port în marsupi și în casă, îl liniștește.
    Încearcă sa te bucuri de bb mic, timpul trece îngrozitor de repede.

    1. Laura Frunză says: Reply

      Eu n-am cum sa-i pun bretelele in x ca se inchide cu catarame jos si sus. Am si wrap dar nu-l pot pune ca lumea si nu prea sta bebe in el. In plus iarna wrapul e incomod, nu merge pe sub haina de babywearing, iar pe deasupra, cu bebe in combinezon, nici atat.

Leave a Reply