Discuţii “grele” cu Eliza

img_8476

Ne uitam într-o seară la Fetele Gilmore, nu mai ştiu ce serie. Şi am început eu, ca de obicei, să bat câmpii despre cum fetele cuminţi aleg tot timpul băieţii “răi”, în timp ce ăia buni rămân cu buza umflată şi cum nu e corect aşa pentru că în cele din urmă ăia răi se poartă urât cu tine şi te lasă cu ochii în soare. Eliza ridică privirea de pe jocul cu care se juca şi zice, plictisită: “hai să reluăm conversaţia asta când o să împlinesc şaisprezece ani.”

M-a întrebat din senin care e faza cu Romeo şi Julieta, cine-s ăştia. M-am fâstâcit niţel, dar i-am explicat că sunt doi îndrăgostiţi care se iubeau mult dar familiile lor nu erau de acord să fie împreună aşa că s-au sinucis. Mi-a zis că e groaznic, că ea n-ar face niciodată asta chiar dacă familia nu ar fi de acord cu iubitul. I-am explicat că unor oameni li se îmbolnăveşte uneori şi sufletul aşa cum se îmbolnăveşte şi trupul şi că şi sufletul are nevoie de tratament. Mi-a zis că a visat noaptea trecută că cineva se aruncase în faţa metroului. Mi-am dat imediat seama de unde vine asta. Dintr-o greşeală de-a mea. I-am citit o carte pe care n-am citit-o eu înainte ca să văd că nu e potrivită pentru vârsta ei. Dar, pe bune acum, era o carte ilustrată pentru copii, cum să mă gândesc eu că abordează subiecte aşa de “grele”? În ea o femeie voia să se arunce în faţa unei maşini pentru că soţul ei plecase cu altă femeie. O salvase o bătrână care îi oferise nişte flori. Am sărit repede peste fragmentul respectiv pentru că era seara şi nu voiam să intrăm în discuţii prea profunde, dar Eliza a reţinut ideea şi a deschis discuţia când s-a simţit pregătită pentru asta. I-am spus că uneori oamenii sunt atât de trişti că simt că nu văd nicio ieşire din situaţia lor şi că au nevoie de ajutor. M-a întrebat dacă eu cred că şi bunica ei simte la fel. I-am spus că în niciun caz, că bunica e o femeie foarte puternică şi că oricât de tristă ar fi vreodată, nu s-ar gândi la sinucidere.

Lucram la germană, adică o puneam să repete ce învaţă (teoretic) la curs şi la un moment dat se plictiseşte şi zice: gata, nu mai fac nimic. Îi spun că trebuie să repete pentru că se duce la curs şi se face de râs. Îmi răspunde pe un ton iritat: dacă mă fac de râs e problema mea, nu a ta. Am dat să zic că e şi problema mea pentru că mă cheamă la şedinţa cu părinţii şi îmi spune că nu învaţă, dar am lăsat-o baltă. Nu-i prea pasă, oricum.

Făcea mărţişoare pentru copiii din clasă. La un moment dat se plictiseşte şi zice: de ce nu putem să cumpărăm şi noi mărţişoare la fel cum face toată lumea? I-am explicat că ea va oferi copiilor nu doar mărţişoare făcute manual, ci şi o bucăţică din sufletul ei, că ea a muncit pentru acele mărţişoare şi că nu le-a cumpărat pur şi simplu de pe tarabă, iar cine nu le apreciază, să fie sănătos. Câteva seri mai târziu, i-am atras atenţia că munceşte superficial şi că o să-i reproşeze copiii că sunt urâte. Aproape a început să plângă şi a zis că ea a muncit la ele, cum să îndrăznească să spună că-s urâte?

“Mami, ce-i ăla iad?” Ouch, ce întrebare grea. Ce să răspund? Auzise de la colegi că e ceva cu cazane în care fierb oamenii şi că există nişte draci. I-am zis că s-a uitat prea mult la Tom şi Jerry, de a rămas cu ideea cazanelor şi a dracilor cu furci. Am reuşit să detensionez atmosfera. I-am zis că iadul e, într-adevăr, un loc urât unde se adună oamenii care au făcut lucruri rele şi stau acolo până se căiesc să ajungă la Dumnezeu. Recunosc că n-am vrut încă să intru în alt tip de explicaţii şi am preferat calea mai uşoară.

Uneori nu ştiu dacă e bine ce răspund când răspund, alteori o dau de gard iar de multe ori evit sau amân discuţiile prea serioase. Voi ce mai discutaţi cu copiii?

16 Comment

  1. Cris says: Reply

    Pe mine m-a intrebat fii-mea (9 ani) zilele trecute ce-as fi facut daca as fi avut gemeni si apoi, dupa ce s-a gandit un pic, daca atunci cand ramai insarcinata mai ai cum sa te razgandesti si sa nu mai ai copilul. M-a socat un pic, dar i-am zis ca da, poti, dar e de preferat sa nu ne jucam cu lucrurile astea.

    1. Laura Frunză says: Reply

      Mamă, ce întrebare grea! Te-ai descurcat foarte bine la răspuns, bine că n-a cerut şi mai multe detalii!

  2. Offf…mi-e si frica de astfel de discutii!

  3. Eu, la 4-5 ani, o intrebam pe mamaia, daca imi da mie nu stiu ce tablou, atunci cand va muri. Ea se rezuma la cateva hohote de ras. Eu vedeam in moarte o situatie in care nu mai ai nevoie de lucruri. Saraca, oare cum se simtea cand ii tot aminteam de iminenta mortii cu o asa insensibilitate?

  4. Oana says: Reply

    Iadul nu exista.

    1. Laura Frunză says: Reply

      Hm, aici depinde. Dacă eşti ateu, evident că nu există. Dacă aparţii vreunui cult religios, atunci probabil că există într-o formă sau alta.

  5. Maria says: Reply

    Wow, da.
    Incerc sa nu evit si sa nu aman astfel de discutii.
    Sunt discutii incomode, dar banuiesc ca ii sunt incomode si copilului si daca el a adunat suficient curaj sa deschida un subiect spinos/greu atunci as face bine sa ii ofer parerea mea. Sunt discutii la care ii ofer raspunsul exact asa “Eu cred ca …. ” si cu o eventuala completare “altii cred ca … sau ca …. ”
    Sunt intrebari la care nu stiu sa raspund si ii spun exact asa “Nu stiu. Ma gandesc si incerc sa ma documentez si revin. Trage-ma de maneca peste 1-2 zile.” sau “Nu stiu. Tu ce parere ai?”
    De fapt, traiesc sub teroarea gandului ca neraspunzand azi la o intrebare (pentru ca e incomoda sau pentru ca nu am dispozitia necesara) sau scaldand raspunsul, arunc in aer un pod care i-ar putea salva viata copilului la un moment dat. Ca s-ar putea sa nu mai intrebe si sa nu mai pot sa-i ajut.
    Ultima intrebare grea a venit din partea celei mici care nu are exercitiul dialogului (e drept are doar 6 ani) si pentru care a pune o intrebare sau a recunoaste ca nu intelege/stie ceva este echivalentul sfarsitului lumii. M-a tras intr-un colt sa nu auda nimeni si m-a intrebat cu jumatate de gura: “Mami, tu de unde ai stiut cum sa ai grija de copii ca eu nu stiu?”

    1. Laura Frunză says: Reply

      Da, evident că încerc şi eu să nu ignor total o curiozitate de-a ei, doar că uneori mă ia foarte tare prin surprindere şi nu prea ştiu ce să spun. Încerc să fiu deschisă la orice întrebare ca să nu ajungem mai târziu să nu mai vorbească deloc cu mine.

  6. Ce discut cu Luca?
    Oh, mai nou despre coșuri și pubertate, despre pumni dați de alții și încasați de cei mai liniștiți, despre ce trebuie să faci atunci când portarul găsește la un elev de clasa a VI-a un cuțit și despre doruri. Doruri de ducă.

    1. Laura Frunză says: Reply

      Mi se face rău! Chiar ieri discutam şi eu cu Eliza despre un copil agresiv din şcoală care loveşte la întâmplare copiii pe holuri. Pur şi simplu îmi vine, uneori, să o ţin doar în casă, să nu o mai las nicăieri!

  7. vax-albina says: Reply

    Nu țin minte multe discuții. Oricum, sunt ani de atunci și relațiile de familie de azi s-au îmbâcsit cu tehnici predate cu tendință, cu texte motivaționale ce fac părintele să fie permanent sub stres. Inutil.
    Vreau doar să spun că mama din ”Fetele Gilmore” e o persoană cu replici spumoase, neveridice. O superficială, instabilă emoțional. Fata, în schimb, are prospețime, frumusețe, inteligență și viitor. Grijă la interpretări. Nu vă lăsați duse de val. Părerea mea 🙁

    1. Laura Frunză says: Reply

      Sunt complet de acord. De fapt, mă cam învârt de multă vreme în jurul unui articol despre cum Lorelai nu e un model ideal de mamă… Poate chiar reuşesc să-l scriu într-o zi.

  8. violeta argatu says: Reply

    La cald, pentru tine :
    Ana (5 ani si 7 luni): ” mami, dar atunci cand eu o sa mor, tu o sa plangi mult?” 🙂
    Eu: paaaaai, eu sper ca eu sa mor inaintea ta.
    Ea: De ce?
    Eu: pentru ca e foarte, foarte greu pentru un parinte sa traiasca fara copilul lui.
    Ea: Si daca o sa mor eu inainte?
    Eu: atunci o sa plang o perioada si apoi n-o sa mai plang :).
    Ea: De ce?
    Eu: paaaai, pentru ca o sa ma obisnuiesc cu gandul ca esti acolo Sus, si ca esti bine, si ca ai grija de noi, cei care am ramas aici:).

  9. In calitate de atee practicanta (din categoria alora care sunt preferabili unor crestini ipocriti, dupa cum bine zicea Papa Francisc chiar ieri), iti atrag cu prietenie atentia ca pana si mai-marii Bisericii au mai dat-o cotita cu ideea de Iad. Exista o tendinta acum de cosmetizare a religiilor crestine pentru ca s-a vazut ca e mai eficient pentru atragerea de credinciosi sa le promiti lucruri frumoase decat sa ii sperii cu cele rele.
    In rest, mult succes cu discutiile astea. Stii bine cam ce filosofii sunt si pe la noi prin casa… Si asta doar inceputul! 😉

    1. Laura Frunză says: Reply

      O să caut să văd noile tendinţe 😀 Deocamdată, şi eu cosmetizez ideea de iad, mi se pare mai ok pentru vârsta ei. Eu am avut o grămadă de coşmaruri cu draci şi cu cazane când eram copil, nu vreau să treacă şi ea prin asta.

  10. Maria says: Reply

    Nu cred ca-s foarte noi. Eu stiu din copilarie ca “iadul este atunci cand sufletul este separat de Dumnezeu”. Nu imi amintesc cine mi-a explicat, dar am copilarit la tara asa ca nu poate fi ceva foarte nou :).

Leave a Reply