Cronica unui faliment şi nişte amintiri din copilărie

20170425_155040

Trotuarul care duce spre şantier e plin de pietre rotunde, ieşite în afară, care-ţi fac găuri în pantofi dacă treci prea des pe acolo. Din loc în loc, pe lângă el, băltesc nişte ochiuri de apă străvezii rămase de la ploaia de acum câteva zile. Am făcut acum două zile o plimbare cu copiii şi i-am dus să vadă unde lucrează bunica lor şi unde a lucrat bunicul lor, până să iasă la pensie. Până la poartă, trecem pe lângă “cămin”, o clădire dreptunghiulară, cu parter şi două etaje. Primele două nivele erau ocupate de muncitorii din şantier iar la etajul al doilea stăteam noi, “familiştii”. Nu-mi mai aduc aminte exact dar cred că erau vreo 8 apartamente cu două camere destul de spaţioase, cu bucătării micuţe, fără balcoane. Asta nu ne împiedica pe noi, copiii, să ieşim pe jumătate pe geam să comunicăm cu cei de la apartamentul vecin. Toţi prietenii mei din copilărie de aici sunt şi am păstrat cu toţii o legătură care a rezistat peste timp.

camin

Trec repede de cămin pentru că mă doare să văd cum a ajuns. Zidurile sunt pline de igrasie pe dinafară iar curtea e plină de gunoaie. La scara unde stăteam noi şi ne jucam la bară sunt câţiva adolescenţi cu biciclete şi mă întreb dacă or fi locuind aici. Parcă nu-mi vine să cred, pentru că dacă noi am mai fi locuit acolo, curtea ar fi fost curată. Eu şi cu prietenii mei am fi strâns toate gunoaiele. Sau, ce vorbesc, n-ar fi existat gunoaie. Curtea aia, împrejmuită de un gard din sârmă, acum ruginită, a fost raiul nostru plin de iarbă şi de pomi.

Ajung în dreptul birourilor de la şantier şi observ că în locul ţâşnitorii de unde beam apă vara e acum doar o gaură. De fapt, nu ştiu de ce îi spuneam şantier pentru că nu se construia nimic acolo. “Întreprinderea”, cum era numită, se ocupa (şi se ocupă şi acum, doar că mai puţin) cu instalaţiile electrice (puneau stâlpi pentru curent electric, făceau mentenanţă, chestii din astea). Dar noi aşa ziceam: “tata e în şantier”. Intru pe poartă şi în dreapta remarc un soi de cazemată unde stă portarul – tanti Petruţa, fosta femeie de serviciu de la birouri. Ştiu că înăuntru nu e mare lucru, o masă, un scaun, o sobă. Şi mama a lucrat ca portar acolo şi noi mergeam şi ne jucam cu butonul care acţiona poarta – o deschideam puţin, apoi o închideam. Uneori, mama mă lăsa în locul ei dacă avea puţină treabă şi eu mă achitam de sarcina de a deschide poarta sau de a răspunde la telefon.

Curtea imensă e pustie. Pe vremuri forfotea de oameni, maşini mari şi utilaje. În stânga, un şir lung de boxe unde şoferii îşi ţineau diverse scule. Dacă prindeam câteodată una deschisă mă uitam înăuntru de parcă aş fi găsit în ea cine ştie ce comori. În dreapta era garajul unde era mereu întuneric şi mirosea a motorină şi a rugină. Acolo mai meşterea uneori tata câte ceva pe la maşină. Conducea un mastodont, cu o cabină în faţă, o dubă mică în spate pentru muncitori şi o remorcă pentru materiale. Toată viaţa mi-a fost teamă că o să moară într-un accident, iar vinerea când trebuia să vină din deplasări, stăteam toate trei cu sufletul la gură aşteptându-l, mai ales dacă era vreme rea, ploaie sau ninsoare.

20170425_154706

Nu mai văd nicăieri tamburii uriaşi de lemn cu cabluri groase cât şarpele boa înfăşurate în jurul lor. Nu mai văd nici cărămizile de sticlă din care ne făceam puşculiţe dacă le spărgeam o gaură cât să intre la fix o monedă de 5 lei din aluminiu. M-am dus special să văd dacă măcar mai sunt duzii din care mâncam vara dude negre, dar nici duzii nu mai erau. În locul lor, câţiva plopi subţiri şi un vişin scuturat de floare. În spate de tot, ţin minte că erau nişte coteţe de porci. Într-un an sau doi, am avut şi noi porc acolo. Tot acolo îl tăiau şi îl afumau. Uneori mai mergeam şi stăteam şi noi iarna lângă tata, păzind afumătoarea şi rupând fâşii de carne fierbinte de pe oasele “garf”. În curtea din spate, se odihnesc acum, pe două nivele, nişte barăci din metal în care stăteau muncitorii când aveau lucrări în zone unde nu se asigura cazare. Ochii lor goi mă privesc cu tristeţe. Am citit recent într-o carte că şi clădirile plâng după oameni. Sunt sigură că, pe undeva, şi barăcile alea au suflet.

20170425_155040

Birourile altădată pline de oameni care mi se păreau foarte importanţi sunt acum goale şi ferecate. Secretariatul, unde butonam la centrala cu butoane roşii şi negre, care semănau cu nişte coarne (fructele cornului) sau băteam la maşină cu un singur deget sau casieria, cu uşa mare de fier şi săculeţii plini cu monezi, unde se aliniau oamenii în ziua de salariu, singura zi în care mama lucra peste program, nu mai sunt. Mama, una dintre cei trei angajaţi “tesa” rămaşi, are biroul undeva în spate, la parterul căminului. Înăuntru e frig şi linişte. Ceilalţi doi angajaţi sunt plecaţi şi mama e singură. Eliza zburdă prin curte, o imensitate pustie doar pentru ea. Culege floricele de pe pajiştea verde de pe care culegeam eu altădată melcişori albi, fusiformi, din care făceam coliere. Nici melcii nu mai sunt. Eliza e bucuroasă că are atâta spaţiu unde se poate juca în siguranţă. Încă nu are instinctul acela de a explora, stă mai degrabă prin preajma uşii care duce la biroul lui Buni. Ăsta e rezultatul, din păcate, al anilor în care s-a jucat doar supravegheată în câţiva metri de parc. Am lăsat-o acolo vreo oră şi jumătate, până am fugit la cumpărături, şi nu s-a mişcat de acolo. Cel mult, a scociorât cu un băţ într-o baltă care i s-a părut ei că seamănă cu un “pârâu”. Eu, în locul ei, aş fi dat deja câte ture bune de şantier, scotocind prin cotloane şi iţindu-mă şi căţărându-mă peste tot. Îi promit că poate veni şi mâine la Buni la serviciu, cu prietena ei, să se joace împreună acolo unde au lucrat bunicii lor, care acum nu mai sunt.

În anii care au trecut de la privatizare, întreprinderea s-a degradat încet-încet. Oamenii au dispărut, concediaţi sau pensionaţi, maşinile şi utilajele vechi au fost date la fier vechi. S-au mai angajat şi tineri dar au fugit mâncând pământul foarte repede. Bani puţini, muncă grea, deplasări. Cei mai în vârstă au strâns din dinţi şi au mai rezistat. Unde să te mai duci, cine te mai angajează la bătrâneţe? Desigur, încă nu e lacăt pe poartă, iar vinerea mai intră în curte câte o maşină din care se dau jos câţiva muncitori în salopete gri-albăstrui, care abia aşteaptă să ajungă pe la casele lor. Pun pariu că mama se mai uită uneori după maşina tatei dar el nu se mai dă jos de la volan, cu crengi de cireşe în mână sau sticle de Pepsi prin bagaje.

Zilele trecute, Eliza mi-a zis “pun pariu că ai avut o copilărie frumoasă”. Nu ştiu ce i-a venit, dar i-am spus că da, aş putea spune şi aşa, chiar dacă n-am avut o copilărie tocmai idilică şi am dus şi eu dorul jucăriilor, cărţilor şi vacanţelor, care îmi lipseau destul de mult. Dar în marea schemă a universului cred că da, am avut o copilărie frumoasă şi fără griji, m-am jucat mult afară, am citit mult, am fost înconjurată de prieteni, familia mea a fost sănătoasă şi eu la fel şi nici acum, treizeci de ani mai târziu, nu pot spune că mi-aş fi dorit ca lucrurile să fi fost altfel. A fost bine cum a fost.

4 Comment

  1. Nedelea Mihaela says: Reply

    Cat de familiara mi se pare situatia!!!! Nici n-ai idee. Tu n-ai pierdut cheile pe care ni le puneau parintii nostri la gat? Tin minte a mi-a zis tata o data (cand eram prin facultate) ca eu pierdeam cam 1 cheie pe saptamana . . . . . . Sau ca ieseam in fata autobuzului cu care se intorceau ei de la lucru si nici nu apucau bine sa se dea jos si eu ii si intrebam ,,Ce mi-ai adus bun?” .

  2. Steffi says: Reply

    In lacrimi am citit povestea asta! Noi chiar am avut copilarie frumoasa! Si uite ca am avut amintiri exceptionale cu parintii muncind. Acum, copii nostri nici nu stiu ce isi vor aduce aminte despre noi si locul nostru de munca.

  3. Renata says: Reply

    Pentru că tu și Mihaela ați avut parte de părinți iubitori, care v-au crescut cum s-au priceput mai bine. Părinți, bunici, uneori și dascăli. Cam la fel a fost și la mine și la mulți alții din generațiile noastre. Nu am avut de toate, dar am avut multe. Ceea ce, desigur, nu înseamnă că ai noștri copii trăiesc vremuri mai rele. Sunt chiar mai bune, din unele puncte de vedere. Daoar că sunt altfel, atât de ALTFEL.
    Reușești să exprimi așa de simplu o sumedenie de trăiri, de nostalgii, încât nu e de mirare să ne regăsim printre ale tale rânduri…

  4. Andreea L says: Reply

    Ce frumos ai spus, ce trist e ca s-a ajuns aici! Cred ca in fiecare oras putem gasi cel putin o intreprindere uitata de timp. Si eu imi amintesc locul unde lucra tata si unde erau o gramada de caini pricopsiti langa poarta intreprinderii, birourile mici si inchesuite, mirosul de ulei si salopeta tatalui meu…si tin minte mana lui mare, care avea urme de negre pe langa unghii..oricat s-ar fi spalat, nu iesea..

Leave a Reply