Anul gândirii magice – Joan Didion, editura Pandora M

anul gândirii magice

Te aşezi la masă şi viaţa, aşa cum o cunoşteai, se sfârşeşte . Într-o bătaie de inimă. Sau în absenţa ei.

Când am început Anul gândirii magice am fost dezamăgită pentru că mă aşteptam să fie un roman şi, în loc de asta, am dat peste colecţie de amintiri şi instrospecţii, cu trimiteri spre alte cărţi, articole ştiinţifice şi poezii despre moarte şi pierderea cuiva drag, destul de greu de urmărit pe alocuri, mai ales pasajele extrase din tratate ştiinţifice sau detaliile medicale despre bolile soţului şi fiicei autoarei. Joan Didion îşi pierde brusc soţul şi rememorează în carte anul care a urmat acestei pierderi şi felul în care a gestionat (sau nu) toată suferinţa care a urmat. Abia după vreo 50 de pagini am devenit atât de absorbită de carte, încât chiar dacă mă făcea să-mi retrăiesc suferinţele şi doliul meu recent, am continuat s-o citesc.

anul gândirii magice

Sunt atât de multe idei care merită menţionate, dar o să mă opresc aleatoriu asupra câtorva pe care le-am însemnat cu creionul pentru că m-am regăsit în ele sau am regăsit-o pe mama după ce a murit tata. Cred că oricine a pierdut pe cineva se poate regăsi într-un fragmentul sau altul al acestei cărţi.

Nu puteam să-i dau pantofii. Am încremenit pentru o clipă, apoi mi-am dat seama de ce: ar fi avut nevoie de ei dacă se întorcea.

Autoarea donează aproape toate hainele soţului ei, cu excepţia pantofilor. Se gândeşte în permanenţă că s-ar putea întoarce şi ar avea nevoie de ei. Cred că la asta se referă gândirea magică, la faptul că ai putea face ceva să-l aduci înapoi sau ai putea da timpul înapoi să schimbi câteva lucruri care să-l abată pe cel pierdut de la drumul său către moarte.

Nu. Întoarcerea în trecut te pocneşte. Bobocii din livezile de pe autostrada 101 reprezentau o cale greşită.

În primul an, după decesul soţului, Joan Didion îşi aminteşte obsesiv viaţa alături de el, dar în special momente mărunte, declanşate de ceva din viaţa reală. Îşi aduce aminte de cine luate împreună, de filme văzute, de vacanţe, de zile obişnuite în care stăteau şi citeau, de casele în care au locuit, de viaţa alături de fiica lor, de evenimentele la care au participat şi prietenii pe care i-au avut etc. Oricât încearcă să ocolească aceste amintiri (chiar ocoleşte anumite străzi, restaurante sau magazine), amintirile ţâşnesc pe neaşteptate din cel mai mic lucru.

În lucrarea sa din 1965, Death, Grief and Mourning, socioantropologul britanic Geoffrey Gorer a descris respingerea doliului în public ca rezultat al presiunii crescânde a noii “datorii etice de a te simţi bine”, un nou “imperativ de a nu face nimic din ce ar diminua distracţia altora.” Observa că atât în Anglia, cât şi în Statele Unite, tendinţa contemporană era să “trateze doliul ca un răsfăţ morbid şi să confere admiraţie socială îndoliaţilor care-şi ascund durerea atât de bine încât nimeni n-ar putea ghici ce li s-a întâmplat.”

Cred că fragmentul acesta spune totul, doliul şi jelirea sunt văzute ca inoportune după o perioadă, oamenii se aşteaptă să treci peste. Ajungi să interiorizezi suferinţa ca să nu mai “deranjezi” pe cei din jur.

Autoarea povesteşte şi despre lucrurile pe care nu le poate arunca pentru că sunt de la el (un ceas deşteptător care nu mai funcţionează sau nişte pixuri cu cerneala uscată), despre cărţile care stau în teanc pe măsuţă exact aşa cum le-a lăsat el, despre delăsarea temporară (nu mai mânca în sufragerie, ci în bucătărie) dar şi despre schimbarea care intervine la un moment dat (mersul la dentist singură, cecurile care acum sunt imprimate cu numele ei, petrecerea de Crăciun dată în ciuda suferinţei pe care o simte).

Cel mai mult am înţeles senzaţia de vulnerabilitate pe care o simte autoarea, când se gândeşte că ar putea să-şi rupă un picior sau să se împiedice prin casă pentru că e întuneric sau să-i cadă ceva în cap şi ar fi singură, n-ar avea cine s-o ducă la urgenţe sau cine să stea cu ea acasă. Începe să fie exagerată cu precauţiile, lasă toate luminile aprinse, nu se mai încalţă în sandale, încearcă să evite potenţiale dezastre. M-am gândit şi eu des la mama din punctul ăsta de vedere, că e singură şi dacă păţeşte ceva în casă, noi nu vom afla. Încercăm să o sunăm cât mai des dar nu reuşim întotdeauna.

Doliul se dovedeşte a fi un loc pe care îl cunoaştem doar atunci când ajungem la el. (…) Ne aşteptăm la un şoc dacă moartea se produce subit. Nu ne aşteptăm ca acest şoc să ne obliterez, să ne disloce atât trupul cât şi mintea. Ne-am putea aştepta să fim inconsolabili, nebuni de durere, apatici. Nu ne aşteptăm să înnebunim de-a binelea, noi, clienţii care se ţin tare şi care cred că partenerii li se vor întoarce şi vor avea nevoie de pantofi!

Dacă sunteţi interesaţi de cărţi despre doliu, am mai menţionat aici câteva titluri.

2 Comment

  1. Multumim!

    1. Laura Frunză says: Reply

      Cu drag!

Leave a Reply