Pentru Petrică, iepuraşul meu cu ochii roşii

interior-petrica2

Pentru Petrică, iepuraşul meu cu ochii roşii este o carte uşor atipică, aşa cum ne-a obişnuit Sînziana Popescu, care nu încetează să mă uimească de fiecare dată când mai scoate o carte. Fiecare poveste care iese din condeiul ei este atât de plină de emoţie şi de mesaje pozitive pentru copii, încât mă întreb de ce nu publică mai des, dar probabil că ăsta e secretul: să stai să cultivi o idee până iese perfectă!

Pentru Petrică, iepuraşul meu cu ochii roşii este scrisă din perspectiva unui băiat de zece ani, pe nume Mihnea, care, de fapt, scrie o postare de blog dedicată iepuraşului său, Petrică, şi adresată tuturor copiilor care îl urmăresc online. La prima vedere, poate părea doar o altă poveste despre pierderea unui animal de companie, însă nu este aşa: este o poveste universală despre pierderea cuiva drag.

petrica-fragment-1

În ziua în care a împlini şase ani, Mihnea a primit cadou “un iepuraş alb ca zăpada, cu nişte ochişori roşii, strălucitori, ca două rubine.” Băieţelul este peste măsură de încântat de cadou şi, între el şi Petrică, botezat aşa după iepurele Peter, personajul lui Beatrix Potter, se dezvoltă o relaţie frumoasă de prietenie.

Nu ştiu ce simt alţii pentru animăluţul lor, dar pentru mine, Petrică era totul. Îl iubeam atât de mult, încât n-aş fi putut sta nici o zi fără el. Nici măcar nu reuşeam să-mi imaginez cum ar fi putut arăta o zi… fără el.

interior-petrica2

Mihnea îl ia pe Petrică peste tot cu el, în coşul bicicletei, se joacă cu el şi are grijă de toate nevoile sale de bază. Patru ani mai târziu, din păcate, Petrică pleacă în “raiul animalelor”, lăsându-l pe Mihnea sfâşiat de durere.

După cum vă spuneam mai sus, eram deja băiat mare. Iar băieţii mari nu plâng! Şi din câte am văzut la şcoala mea, nici fetele nu mai plâng din orice. Cu toate acestea, vă mărturisesc că atunci când a murit el am plâns mult. Şi nu mi-e ruşine s-o recunosc.

Mihnea îşi exprimă în scris toate trăirile: suferinţa, dorul, vindecarea. Pierderea unui prieten doare foarte tare, iar dorul e un sentiment care ne însoţeşte zilnic şi care nu trece. Vindecarea vine nu prin înlocuirea animăluţului cu altul care să semene cu el (aşa cum îi sugerează învăţătoarea lui), ci vine atunci când accepţi pierderea şi faci tot ce poţi ca să păstrezi vie memoria celui plecat.

Cel mai bun mod de a trece peste moartea unui animăluţ nu e să-l uiţi ori să-l înlocuieşti, ci să îi preţuieşti amintirea şi să o transmiţi mai departe, să o împarţi cu alţii.

Povestea minunată a Sînzienei este ilustrată de Iulia Ignat, care, prin ilustraţiile care te trimit cu gândul la manga (ochii mari, capul supradimensionat) completează nemaipomenit povestea.

interior-petrica

Mihnea este fiecare copil care a pierdut un animăluţ şi care are nevoie de timp să-i fie dor, şi să-şi plângă pierderea. Nu are nevoie de un animăluţ nou, de un înlocuitor, ci de compasiunea şi înţelegerea noastră, pentru a se vindeca de durerea de a fi pierdut un prieten drag.

Pe site-ul editurii puteţi răsfoi şi câteva pagini din interior.

Leave a Reply