Un şir infinit de ţestoase – John Green, editura Trei

coperta-un-sir-infinit-de-testoase

coperta-un-sir-infinit-de-testoaseCartea Un şir infinit de ţestoase a declanşat nişte discuţii foarte interesante cu Eliza, care este foarte preocupată de adolescenţă şi de tot ce ţine de ea. M-a văzut că o citeam şi m-a întrebat despre ce e vorba. I-am explicat că este vorba de o adolescentă care şi-a pierdut tatăl şi care a ajuns să aibă anumite tulburări psihice (deşi nu mi-am dat neapărat seama că aceste două aspecte ar fi legate între ele). Că e obsedată de ideea că bacteriile o vor mânca pe dinăuntru şi că se poate îmbolnăvi de diferite boli, luând bacterii din jurul ei (din mâncare, din spital, dintr-un sărut).

Că îşi face rău singură (se înţeapă la deget cu unghia, provocându-şi o rană permanentă) şi că bea gel dezinfectant pentru mâini pentru a se curăţa în gură şi în stomac de bacterii. Că are tot felul de gânduri negre care o fac să creadă că nu e suficient de bună pentru a fi prietena, fiica sau iubita cuiva.

 

Eliza m-a întrebat de ce ar citi cineva chestii aşa de dramatice. I-am zis că există multe cărţi cu subiecte dramatice şi cu lucruri rele care se întâmplă în lumea asta şi că le citim ca să învăţăm ceva din ele. Eliza m-a întrebat de ce mama protagonistei nu o ajută şi i-am răspuns că, dimpotrivă, mama ei e foarte implicată şi înţelegătoare şi face tot ce poate s-o ajute (psiholog, medicaţie etc) dar că mintea unui adolescent este singurul loc în care părintele nu poate ajunge cu adevărat şi că, uneori, noi, ca părinţi, nu putem să-i salvăm de ei înşişi.

Am luat-o puţin înaintea cărţii şi am continuat să-i explic că mintea unui adolescent este uneori foarte fragilă şi că, de multe ori, se lasă afectată de multe lucruri, pe care adolescentul le percepe ca pe nişte tragedii. Cum ar fi, de exemplu, despărţirea de un iubit, care pare un capăt de ţară la acel moment. Aşa cum spune şi protagnista lui Green la finalul cărţii, la momentul despărţirii de prima ta dragoste, ai impresia că o să-i duci veşnic dorul şi că o să suferi cumplit, dar adevărul e că o să mergi mai departe, o să creşti, o să ai alte relaţii, o slujbă, o altă viaţă.

I-am mai spus Elizei că e bine să ai mai multe relaţii de dragoste sau prietenie (pentru că aceste reguli se aplică şi la relaţiile între prieteni) pentru că aşa afli ce anume îţi doreşti de la un partener/prieten, îţi dai seama ce anume vrei să ai în comun cu cel de lângă tine şi cum vrei să fii tratată de acesta. Dinamica unei relaţii, aşteptările de la aceasta şi limitele tale se învaţă şi ele, nu vin de la sine. Fac o paranteză aici şi afirm cu tărie că discuţiile despre relaţii, despre aşteptări în relaţii şi despre cum ar trebui să fie tratată într-o relaţie sunt discuţii cruciale pe care orice mamă ar trebui să le poarte cu fiica ei.

I-am spus Elizei ce greşeli am făcut eu, cum nu am avut deloc iubiţi în adolescenţă şi când am cunoscut un bărbat cu care am început o relaţie, am crezut că trebuie să rămân alături de el indiferent de situaţie, pentru că nu voi mai găsi pe altcineva. Şi că asta m-a condus să fac nişte alegeri greşite în viaţă, pentru că eu nu ştiam că se poate şi altfel. Nu am aprofundat pentru că, din păcate, este vorba de relaţia pe care am avut-o cu tatăl ei şi chiar nu vreau să creadă că totul în relaţia aceea a fost greşit, însă vreau să ajung s-o învăţ că, indiferent de relaţia în care se află, mereu există opţiuni şi căi de ieşire dacă aceasta nu mai este ceea ce-ţi doreşti.

Revenind la carte, este destul de dificil de citit, dar e o lectură care m-a făcut să-mi pun nenumărate întrebări despre viaţa interioară şi sensibilitatea şi fragilitatea adolescenţilor. Ca mamă de viitori adolescenţi, m-am întrebat pe tot parcursul lecturii ce aş putea face eu dacă aş avea o adolescentă cu tulburări obsesiv compulsive, care să o facă să ajungă să se rănească singură şi o împiedică să ducă o viaţă normală. Nu am ajuns la nici o concluzie, dar cartea lui Green a încercat singură să ofere o concluzie, care poate fi rezumată prin acest citat: “În trei cuvinte pot să rezum tot ce am învăţat despre viaţă: merge mai departe.”

Nu este o carte cu acţiune, ba chiar e destul de statică, iar introspecţiile foarte lungi ale protagonistei s-ar putea să facă multă lume să-şi piardă răbdarea. Cu siguranţă nu e o lectură comodă, în special pentru un adolescent (căci, în fond, este destinată acestei categorii de vârstă) dar eu cred că este o carte care merită citită şi chiar recitită.

Sunt multe lucruri de luat acasă şi rumegat din ea şi, aşa cum i-am spus şi Elizei, citim unele cărţi ca să învăţăm ceva din ele – să învăţăm cum să reacţionăm în anumite situaţii de criză, cum să citim semnele pe care le emit cei din jurul nostru, cum să cerem ajutor atunci când avem nevoie, cum să acceptăm noi înşine că avem nevoie de ajutor, cum să întreţinem şi să salvăm o prietenie care merită salvată, cum să ne oprim într-o relaţie în punctul în care simţim că nu putem merge mai departe, cum să ne desprindem dintr-o relaţie care nu ne oferă tot ce avem noi nevoie şi aşa mai departe.

Pe site-ul editurii cartea este recomandată pentru 14+. Eu m-aş duce un pic mai sus, dar depinde de capacitatea de înţelegere, de bagajul emoţional şi de deschiderea fiecărui copil în parte.

2 Comment

  1. Foarte greu subiectul… Eu ii spun mereu Lunei ca va veni o vreme in care nu ne vom mai intelege deloc (de parca acum e numai lapte si miere intre noi…), iar acea vreme se numeste adolescentza. Incerc sa vorbesc cat mai detasat si nonsalant despre asta, tocmai in speranta ca nu vom ajunge acolo. Ca va intelege ca e o faza fizica, in care hormonii dicteaza ceea ce face un adolescent, si ca putem trece cu intelepciune peste ea. In plus, cum ea este orgolioasa, sare mereu in sus si spune “Eu nu voi fi asa, eu voi fi altfel!”. Om vedea…
    In alta ordine de idei, inteleg ca nu i-ai spus ca e vorba de relatia cu tatal ei, dar i-ai spus ca ai avut alte relatii inainte de el? Pentru mine, abia asta este un subiect de conversatie dificil, pentru ea exista doar taica-sau (in centrul universului) si atat. Nici macar despre faptul ca am fost casatorita nu pot sa-i spun, cand a murit fostul meu sot i-am spus ca era un bun prieten si ca plang si pentru el, si pentru toti ceilalti care au ars in Colectiv. Pur si simplu refuza sa creada ca ar fi fost si alti barbati pe lume inaintea lui taica-sau. Iar mie mi-e imposibil sa ii spun ca se insala…

    1. Laura Frunză says: Reply

      La noi situaţia e un pic alta, având în vedere că eu sunt la a doua căsnicie. Dar noi am tot avut discuţii pe tema asta, Eliza chiar m-a întrebat dacă am avut iubiţi în adolescenţă şi când i-am zis că nu, m-a întrebat de ce. Eu i-aş fi spus de relaţiile anterioare (inclusiv de căsnicie), pentru că, în primul rând, e un subiect de conversaţie interesant pe tema alegerilor de viaţă şi a faptului că acestea se schimbă în timp şi, în al doilea rând, pentru că vreau să mă cunoască bine şi să afle cât mai multe despre viaţa mea şi despre universul meu interior. Eu n-o cunosc deloc pe mama, nu ştiu care i-au fost visele, speranţele, iubirile, ce ar fi făcut altfel în viaţă, ce a trăit, ce a simţit. Şi nu vreau ca relaţia mea cu Eliza să fie la fel.

Leave a Reply