Joc de Paşte – căutarea pieselor de puzzle

În ultima vreme, felul în care se scurge timpul a început să mă înspăimânte. Acum e iarnă, acum e vară, acum e toamnă. Aşteptăm ba Crăciunul, ba 1 martie, ba Paştele. Şi timpul ni se scurge printre degete, nu reuşim să-l oprim în loc, noi îmbătrânim, oamenii din jurul nostru se schimbă sau se duc prin alte lumi mai bune, copiii cresc, devin din ce în ce mai mari şi mai isteţi iar noi ne simţim ca pe un tobogan ameţitor care nu duce decât într-un singur loc. Aşa se face că m-am trezit acum două zile că săptămâna viitoare e Şcoala Altfel, apoi vacanţa, apoi Paştele. Apoi vine luna mai şi apoi iunie şi vacanţa mare, şi oare ce facem în vacanţă, unde mergem la mare, când pleacă Eliza la ţară, mai mergem la munte sau nu, mai zugrăvim sufrageria sau nu, vine căldura şi eu n-am sandale, mergem la mare şi Eliza n-are costum de baie, e ziua cuiva şi n-am apucat să iau cadou şi tot aşa.

Şi eu deja fac planuri de Paşte, evident şi printre ele se numără şi vânătoarea de ouă din fiecare an, partea preferată a fetelor – alergatul prin grădină după ouă colorate aduse de un Iepuraş imaginar. Evident că probabil fetele ştiu că eu le pun ouăle, dar ele se bucură şi aşa. De obicei, ascund ouă adevărate, ouă de lemn şi ouă de ciocolată, uneori şi câte un mic dar simbolic, însă anul acesta am hotărât să fac altfel.

O să iau un puzzle mic (tot cu iepuraş) şi voi pune piesele în ouă de plastic formate din două piese care se îmbină. Aceste ouă sunt cam greu de găsit în România, eu le am de la naşa Elizei din Canada, însă puteţi folosi şi carcasele galbene din interiorul ouălor Kinder. Voi ascunde, apoi, ouăle prin grădină şi voi pune fetele să le caute până găsesc toate piesele şi formează puzzle-ul. Unele ouă vor ascunde şi câte o trataţie dulce sau un bileţel cu un indiciu sau o provocare, având în vedere că am mai multe ouă decât piesele de puzzle.

vanatoare de oua de Pasti

După ce vor forma puzzle-ul, vor primi câte un cadou de la Iepuraş – aici mai am de lucrat, deoarece nu vreau să le dau jucării, sunt atât de sătulă de jucării încât îmi ies bube doar când le văd. Aşa că aş vrea să fie altceva. Cel mai mult mi-aş dori să le ofer câte o poşetuţă galbenă sau verde (asortate la rochiile noi pe care le voi dărui de Paşte) şi nişte accesorii (cordeluţe, un colier etc), însă nu găsesc poşete de copii la nişte preţuri decente (sub 50 de lei fiecare, mai mult nu pot bugeta, din păcate, pentru cadouri). Voi ce alte sugestii de cadouri aţi mai avea, care să nu fie jucării/jocuri sau cărţi? (pentru că au destule!)

Alte variante:

Luaţi instrucţiunile de la un joc (ceva gen Monopoly sau Nu te supăra, frate sau Sus jos), fotocopiaţi-le şi tăiaţi-le în bucăţi mai mici. Ascundeţi-le în mai multe ouă şi puneţi-i pe copii să le găsească. După ce le-au găsit, vor primi cadou jocul de la care sunt instrucţiunile.

Puneţi în fiecare ou câte o ghicitoare, cine ghiceşte răspunsul, primeşte un mic premiu (ceva dulce, un creion colorat, o jucărie mică, ceva mai mult simbolic).

În loc de ghicitoare, puteţi pune şi diverse provocări sau sarcini distractive pe care să le execute copilul. La final va primi marele premiu de la Iepuraş (dacă există :) )

Pălărie cu mac din fetru

Am găsit această pălărie la un târg de vechituri, am dat doar 10 lei pe ea, dar era impecabilă, doar puţin prăfuită. E dintr-un fetru de foarte bună calitate, cred că e de lână pentru că are o textură foarte moale şi plăcută.

DSCN8456

Am luat-o pentru Eliza dar nu-mi plăcea deloc cum arată, probabil proprietarul iniţial o decorase pentru a o folosi ca recuzită la un spectacol ceva altfel nu-mi închipui de ce ar înfăşura cineva o groază de flori de plastic în jurul unui asemenea obiect frumos. În plus, voiam să se asorteze la trenciul ei roşu, aşa că visam o floare mare, roşie pe o parte. Am căutat pe net nişte tutoriale pentru a face un mac şi l-am găsit pe acesta, doar că nu l-am urmat decât până în punctul decupării şi coaserii florilor.

DSCN8771

Mai departe am cusut eu nişte mărgele negre, mai mari, pe mijloc (nu cele din poză, erau prea mărunte şi am renunţat) şi apoi am lipit pe spate un ac pentru broşe ca s-o pot da jos uşor, în eventualitatea în care aş avea răbdarea să mai fac o floare pentru a înlocui macul 😀

DSCN9366

Cu tipul acesta de flori din fetru puteţi înfrumuseţa orice pălărie sau căciuliţă simplă, le puteţi agăţa de reverul unui palton sau sacou sau le puteţi prinde pe sacoşe din pânză sau poşete. Un alt model de floare mare din fetru găsiţi aici. Eu mi-aş fi dorit pentru perioada asta nişte frunze de toamnă din fetru şi două ghinde împâslite, cred că ar fi arătat pălăria mult mai bine, însă floarea de mac îi dă un aspect vesel care mai înveseleşte zilele uneori mohorâte de toamnă. Acum că mă uit la poză, cred că îi mai lipseşte o panglică roşie în jurul ei, care să îi definească puţin aspectul. Oare cum aş putea s-o mai decorez?

Vasele de tuci

Le-am denumit generic vase, deşi eu le spun “ceaune” aşa cum am învăţat acasă la părinţi. Acum deţin doar patru şi dacă ar fi după mine mi-aş lua şi mai multe. Sunt dependentă de ele chiar dacă în ultima vreme am tot auzit diverse chestii cum că nu-s bune şi bla bla, dar acelaşi lucru se spune şi despre teflon, şi despre inox şi tot aşa. Mereu vor fi nişte “cercetători englezi” care vor spune că nimic din ce am făcut până acum nu e bun.

În vasele de tuci eu gătesc aproape orice, în afară de ciorbe pe care le gătesc în oale de email. Nu am oale de inox, am avut un set dar nu le suportam şi le-am dat. Am doar tuciuri, oale şi cratiţe de email şi tigăi de teflon sau din ceramică. Îmi doresc oale din ceramică şi din cupru dar deocamdată sunt mult prea scumpe aşa că mai aştept.

De ce nu mă pot lipsi de vasele de tuci şi ce gătesc în ele:

– alimentele şi mâncărurile cu sosuri, tocăniţele – se gătesc mai bine, nu se lipesc.

– călesc ceapa, fac sosuri pentru paste, dulceţuri, compot şi zacuscă

– fac sarmale, ardei umpluţi, prăjesc chiftele şi gogoşi (consum mai puţin ulei decât în tigaie)

– merg şi la cuptor, dacă gătesc anumite tipuri de carne care trebuie mai întâi prăjite rapid pe aragaz şi apoi date la cuptor, folosesc un singur vas

– fac mămăligă, bineînţeles.

– sunt ideale pentru orice tip de gătit, prăjit, fiert, copt, înăbuşit, am avut chiar şi o tigaie grătar din tuci şi era foarte bună.

Când cumpăraţi tuciuri:

– atenţie ca fonta să nu fie în combinaţie cu aluminiu mult. Vasele din aluminiu sunt mai uşoare, pe când un tuci adevărat se simte greu în mână. În pluse cele din aluminiu nu rezistă mult timp.

– verificaţi finisajele, în special pe fund, am avut unul care nu era bine şlefuit şi se cam clătina pe suprafeţe plate

– nu vă sfiiţi să daţi ceva mai mulţi bani pe un tuci de bună calitate, vă ţine o viaţă şi îl lăsaţi şi moştenire. Mama are două ceaune de tuci de când eram noi mici şi încă sunt în stare foarte bună.

– cu vremea, tuciurile se înnegresc. Nu le aruncaţi, cu cât e mai negru, cu atât acumulează mai multă istorie a familiei :)

– găsiţi tuciuri în pieţe dar cel mai sigur la târguri (în Bucureşti am văzut la Muzeul Ţăranului) unde le vând direct cei care le fac şi nu intermediarii.

Orice s-ar spune despre tuciuri, eu nu voi înceta niciodată să le folosesc. Pentru mine ele reprezintă ideea de familie, de acasă, mă duc cu gândul la mămăliga bunicii în ceaunul cu fund rotund special pentru ochiul de la plita sobei şi la zacusca mamei (mama are şi unele uriaşe, speciale pentru zacuscă şi dulceaţă). Când m-am mutat la “casa mea”, mama mi-a dat două tuciuri: unul a suferit un accident, din păcate, dar pe celălalt încă îl am şi mi-e foarte util şi foarte drag. Pe voi ce vase vă duce cu gândul la “acasă”? În ce vase gătiţi sau găteau mamele şi bunicile voastre?

Suport din ipsos pentru cupcakes

Pentru a realiza acest suport m-am inspirat din cartea Decoraţiuni interioare din beton pentru începători de la editura Casa. Aveam cartea asta de ceva vreme dar nefiind tentată să mă apuc de betonat, nici măcar n-am răsfoit-o. Până într-o zi, când m-am apucat de făcut curăţenie şi, înainte, s-o pun în bibliotecă, mi-am aruncat o privire peste paginile ei. Am găsit instant cel puţin trei idei de pus în practică, doar că eu am încercat cu ipsos, nu cu beton (momentan, nu prea îmi arde de cumpărat un sac de 25 de kilograme de beton doar ca să testez nişte decoraţiuni 😀 )

DSCN9162

Materiale: un ghiveci micuţ (eu am avut din silicon dar merge, teoretic şi de ceramică. Cele de plastic, nu, pentru că nu au fundul plat), o formă pentru tarte, ipsos.

DSCN9165

Există două metode prin care se poate face suportul: fie se toarnă separat piciorul (în ghiveci) şi farfuria (în forma de tarte) şi apoi se lipesc cu ipsos sau alt adeziv de construcţii, fie se toarnă piciorul şi se lasă la întărit, apoi se toarnă farfuria şi înainte să se întărească, se înfige uşor piciorul şi se lasă la întărit. Piesele alunecă destul de uşor din forme odată ce s-au întărit. Se lasă la uscat câteva zile, până se albesc complet.

Notă: nu puneţi niciodată brioşele direct pe suporturile de ipsos. În primul rând nu e igienic, în al doilea rând suporturile nu pot fi spălate, pentru că ipsosul se înmoaie în contact cu apa. Suportul mai poate fi vopsit cu acrilice şi apoi lăcuit.

DSCN9159

Cartea asta e foarte faină, are nişte idei super simpatice de decoraţiuni (eu mai am una în lucru, tot cu ipsos în loc de beton – probabil că dacă aş sta la casă m-aş încumeta şi la beton, că are multe idei faine pentru casă şi la curte ar arăta mai rustic. Aşa în apartament nu prea merg nici decoraţiunile, dar nici mizeria aferentă testatului 😀

În carte, suportul era ceva mai mare, dar nu am avut decât o tavă foarte mare pentru tarte şi nu ar fi mers. De asemenea, piciorul suportului e dintr-un ghiveci ceramic, nu e turnat tot din beton.

DSCN9193

La Mărişel – un colţ de Ardeal

În luna iunie am fost plecată două zile într-un info-trip organizat de Napolact pentru a vizita două ferme de vaci care oferă laptele bio pentru produsele din noua lor gamă bio (lapte certificat). A trecut ceva timp de atunci, nici eu nu ştiu când şi unde s-a dus vara şi nu am mai apucat să povestesc despre călătoria aia cu bucluc şi peripeţii dar care m-a dus într-un colţ de ţară în care eu, altminteri, n-aş fi ajuns. Am vizitat două ferme, una complet tehnlogizată, care îşi cultivă şi prepară singuri şi furajele certificate bio (au culturi de porumb furajer, de lucernă, de cereale – aş face şi puţină poezie despre câmpurile alea frumoase dacă m-aş pricepe), au aparate de muls electrice şi aşa mai departe (la Zalău) şi încă una la Mărişel, un sat din vârful munţilor, unde, la fermă, nu au nici măcar curent electric şi familia Abrudean face drumul spre sat, indiferent de vreme, de două ori pe zi pentru a duce laptele la centrul de colectare pentru că nu are unde să-l depoziteze. Nu insist pe ferma de la Zalău pentru că era exact aşa cum m-aş fi aşteptat să fie, şi chiar mai mult, un adevărat exemplu de business reuşit, făcut cu multă trudă şi sudoare de oameni tineri şi muncitori. Vă las cu o singură poză, de pe unul dintre câmpurile lor de cereale furajere:

IMG_4214_2

Vreau să povestesc ceva mai multe despre a doua noastră destinaţie (de fapt, a treia, că am vizitat şi lactobarul Napoalct din Cluj), şi anume comuna Mărişel din munţii Gilău (Apuseni). În primul rând pensiunea la care am stat a fost foarte faină (Popasul Iancului), am mâncat acolo nişte feluri de mâncare la care visez şi acum: balmoş (făcut în stil tradiţional, cu “jintiţă”, adică zer), tocăniţă de hribi şi o smântână cum nu cred că am mai întâlnit vreodată până acum. Am întins-o pe pâine şi m-am îndopat cu ea înainte să vină ciorba pentru că nu mai puteam de poftă. Doar clotted cream-ul englezilor mai poate rivaliza cu smântâna aia. Dacă ajungeţi în zonă, vă îndemn din toată inima s-o vizitaţi, gazdele sunt extrem de primitoare iar mâncarea este excelentă.

În munţi, la nu ştiu câţi kilometri de Mărişel (recunosc că n-am fost foarte atentă, eram cumplit de răcită şi îmi era groaznic de frig, plecasem ca o cucoană la munte cu haine subţiri, nici nu mă uitasem pe hartă unde anume e Mărişel înainte să plec) am vizitat ferma familiei Abrudean. Olga Abrudean – fostă profesoară de limba română, emigrată în Anglia de unde s-a întors în Cluj, pe care l-a lăsat pentru a se muta la Mărişel şi a pune bazele unei ferme care să producă lapte certificat bio. Aveau doi copii mici, pe fetiţă o chema chiar Eliza. Doi prunci prietenoşi, frumoşi, iubitori de animale, adevăraţi pui ai muntelui. Pe timp de vară, familia Abrudean locuieşte la fermă, înconjuraţi de o frumuseţe care te lăsa fără grai dar pe care ei, din cauza muncii grele, nici nu ştiu cât mai apucă să o vadă.

IMG_4313_2

Bunica familiei ne-a povestit câte ceva despre acele locuri şi ne-a dăruit vreo doi hribi mari pe care ni i-a gătit ulterior gazda de la pensiune şi pe care ne-am bătut, aproape la propriu, aşa de buni erau! Noi ne-am dat în stambă făcând poze, ce să facem şi noi orăşenii, în faţa acelor locuri desprinse din cărţile cu poveşti? Eu nu mai trebuia să rămân fără grai pentru că eram deja fără 😀 O laringită cumplită se instalase în gâtul meu de vreo două zile. Că a trebuit să mai şi înregistrez un filmuleţ pentru Napolact, nu mai spun, sper ca filmuleţul ăla să nu vadă vreodată lumina internetului : )))

IMG_4325_2

IMG_4369_2

Mi-aş dori să mă întorc la Mărişel într-o vacanţă, însă sunt conştientă că e foarte departe iar mie nu-mi place să parcurg atâţia kilometri ca să ajung la destinaţia de concediu. Însă, uneori, când mă uit la produsele Napolact pe care de atunci le aleg cu precădere la raft, ştiind la primă mână cu câtă muncă sunt făcute, mai visez la smântâna aia grasă, la tocăniţa de hribi şi la balmoşul de la Mărişel…

Notă:

O să preiau ideea lui Marius Tudosiei şi o să vă rog ca, din respect pentru oamenii ăştia pe care eu i-am văzut muncind, să nu ne lansăm în veşnica dezbatere despre laptele unguresc al celor de la Napolact. Pe mine nimic nu mă mai poate convinge că Napolact aduce lapte din Ungaria pentru că eu ştiu sigur că nu e aşa. Nu ştiu dacă am voie să dezvălui ce am aflat de la cei de la Napolact despre povestea cu laptele unguresc, însă atunci când se va face publică toată tărăşenia şi cei care au lansat zvonul vor fi pedepsiţi de lege, veţi vedea că totul a fost doar o campanie de denigrare, pe principiul “corporaţia (mai ales aia străină) e rea”, uitând extrem de convenabil faptul că noi, românii, ne-am falimentat, închis, distrus şi vândut aproape toate fabricile cu tradiţie din ţară.

Legea munţilor

Legea munţilor

Am primit cartea Legea munţilor de Corneliu Axente la Bookfest de la un reprezentant al editurii Ratio et Revelatio care îşi adusese copilul la atelierul organizat de mine în colaborare cu editura Casa. Domnul respectiv m-a asigurat că e o carte specială, un fantasy românesc scris pe vremea când genul fantasy nu se numea aşa, şi că îmi va plăcea foarte mult. Din păcate, nu l-am ascultat la momentul acela şi am pus cartea într-un teanc de viitoare lecturi, urmând să ajung la ea la un moment dat. Recunosc că textul greoi de pe spate nu mă atrăgea deloc şi nu reuşeam să înţeleg despre ce e vorba. În plus, răsfoind-o superficial am descoperit foarte multe pasaje descriptive şi aproape deloc dialog. Ce mai, se anunţa o carte cam plictisitoare.

Nu ştiu ce m-a făcut să “promovez” cartea asta în rang şi s-o pun în bagajul de vacanţă. Am început-o pe tren unde am bombănit încontinuu că numele personajelor produc confuzie, că seamănă cu Cartea Junglei, că nu pricep încotro se duce acţiunea, ca să ajung seara pe plajă să citesc ultimele pagini la lumina unei lanterne solare care se încărcase agăţată de cort. Uneori e nevoie doar de puţin efort ca să descoperi o carte excelentă şi deseori acel efort se face citind primele pagini sau primul capitol.

legea muntilor

Despre autor nu veţi afla nimic căutând pe google pentru simplul motiv că nu se ştie exact cine a fost şi ce s-a ales de el. Domnul Dan Sluşanschi, cel care semnează postfaţa, spune că această carte a fost dăruită părinţilor săi de către autor în anii dinaintea celui de-al doilea război mondial, că autorul e posibil să fi murit în război şi că, cel mai probabil, exemplarul părinţilor săi e singurul care s-a păstrat. Căutând pe google informaţii despre carte, am găsit două ediţii vechi vândute pe okazii, din care una pare să fie chiar o ediţie princeps, din 1939. Probabil că, între timp, bibliotecile bătrânilor au început să fie scoase la mezat şi mai apar astfel de comori când şi când.

Ca o paranteză: numai un pasionat de carte poate înţelege cât de tare m-au furnicat degetele să cumpăr ediţia aceea veche, deşi o am şi pe aceasta nouă. Am reuşit, totuşi, să mă abţin 😀

Cartea se vrea a fi o carte pentru copii. La fel cum spuneam şi la Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm, nu ştiu căror copii se adresează. Pe copertă scrie de la 8 la 88 de ani, însă un copil de 8 ani din zilele noastre nu va reuşi să se concentreze pe firul narativ anevoios şi încărcat de descrieri ale peisajelor montane în care se petrece acţiunea. Eu vă recomand cartea vouă, adulţilor, pentru a vă picura în suflet un pic mai multă dragoste faţă de munţii noştri şi pentru a vă trezi dorinţa de a-i revedea şi de a-i călca la pas.

Spuneam că mi s-a părut inspirată din Cartea Junglei deoarece este vorba despre o familie de urşi care locuieşte în munţii Bucegi, pe vremea când urşii erau câtă frunză, câtă iarbă şi trăiau în armonie cu zimbrii, cerbii şi celelalte animale specifice zonei. Această familie de urşi găseşte o fetiţă de 8 ani pe care o adoptă dar pe care, conform legii munţilor, trebuie s-o predea Sfatului urşilor şi ei să decidă ce să facă cu ea. Sfatul, îndemnat de un şarpe malefic care locuieşte într-o peşteră tainică, le cere puiul de om, altfel se vor abate asupra lor nenorociri. Urşii sunt de acord, însă fetiţa reuşeşte să omoare şarpele şi, printr-un concurs de împrejurări, ajunge chiar Crăiasa urşilor. Cartea continuă cu diverse alte peripeţii ale fetei şi ale însoţitorului ei, ursuleţul Lu, care pornesc la drum să îl caute pe Drabal, tatăl lui Leti, dispărut în munţi. Căci fetiţa nu era nimeni alta decât fiica unui dac, locuitor al cetăţii Sirgidava. Cei doi fugiseră din cetate atunci când numele lui Leti fusese tras la sorţi pentru a fi sacrificată lui Zamolxe. Nu vă spun mai multe, veţi descoperi singuri cum ajunge Leti la urşi, dacă îşi găseşte tatăl sau nu şi ce se întâmplă când, în pustietatea munţilor, reîntâlnesc tribul de daci de care fugiseră de la bun început.

Cartea abundă în descrieri detaliate ale munţilor Bucegi şi în legende (probabil fabricate de autor) cu privire la cum au apărut anumite formaţiuni din zona respectivă (Grota urşilor, Peştera Ialomicioarei etc). Denumirile folosite de autor sunt reale, aşa că aţi putea oricând reconstrui paşii lui Leti şi ai urşilor prin Cheile Zănoagei şi Valea Scropoasei (unde cei doi şi-au făcut o colibă), de-a lungul Ialomiţei, şi aşa mai departe. Limbajul are farmecul cărţilor scrise în interbelic, curge firesc şi melodios, astfel că povestea devine uşor hipnotică de la un moment dat. Am aflat multe informaţii geografice şi lingvistice din carte, printre care şi că termenul “padină” e un substantiv comun, nu doar denumirea unei cabane. De asemenea, mi-au plăcut referinţele istorice, felul în care autorul şi-a închipuit că trăiau dacii – ce vânau, ce mâncau, cum locuiau, ce arme aveau etc, chiar dacă nu sunt întrutotul reale.

Şi cum, mai nou, parcă în orice carte găsesc sfaturi de parenting mai bune decât în adevăratele cărţi de parenting, vreau să vă redau un pasaj care mi s-a părut foarte frumos (şi luaţi în calcul că a fost scris înainte de cel de-al doilea război mondial):

“Frica de pedeapsă naşte după sine numai înfăţişarea dinafară a rânduielii. Dar rânduiala adevărată, cea din miezul inimii, o poate da numai dragostea care vine de jos în sus. Iar dragostea nu se câştigă decât prin bunătate şi prin pilde şi iar pilde de jertfire de sine.” Ei? Beat that, Alfie Kohn!

Sucitorul multi-funcţii de la Tupperware

Sucitorul multi-funcţii de la Tupperware

Sinceră să fiu nu ştiu cum se cheamă exact pe româneşte, aşa i-am zis eu “sucitorul multi-funcţii”, dar în engleză se cheamă “adjustable rolling pin”. L-am primit anul acesta de ziua mea (şi nu e singurul produs Tupperware primit şi care îmi place foarte mult!) şi m-am bucurat de el cam cum s-a bucurat Eliza de amuleta Sofiei primită de Crăciun. Adică mult! 😀

DSCN9132

Aici făceam rulada de biscuiţi a Laurei Adamache

Mai jos puteţi vedea un filmuleţ detaliat despre cum funcţionează. Sinceră să fiu, eu nu-mi pot închipui cum de nu m-a dus niciodată capul să folosesc o sticlă cu apă îngheţată sau ceva similar ca să întind pârdalnicul de aluat fraged (cel cu unt, făină, apă/ou) care se foloseşte la tarte, fursecuri şi alte cele şi care e un aluat extrem de dificil pentru că trebuie să rămână rece în permanenţă, iar în bucătăria mea de patru metri pătraţi unde se adună căldura ca la balamuc, aşa ceva era pur şi simplu imposibil. Iată că nu mai e imposibil cu sucitorul care se umple cu apă şi se pune la congelator.

De la Tupperware mai am caserole, dintre care una pe i-am luat-o Elizei cadou de la Baby Expo înainte să înceapă grădiniţa (pentru sandviş) şi arată în continuare ca nouă dar, ce-i drept, am pus în ea doar sandviş împachetat în şerveţel şi foarte rar alimente gătite – deci nu ştiu cum se fac dacă puneţi în ele chestii cu sos sau care pătează. Mai am sticle de apă (una mică pentru Eliza şi două mari, de un litru) – îmi plac foarte mult pentru că au gura largă şi pot pune în ele felii de lămâie, de mere sau de castravete pentru a aromatiza apa. În plus, confirm ce se spune despre aceste sticle, că nu păstrează mirosuri: eu am făcut greşeala să pun în sticla de 1 litru nişte socată atunci când plecam într-o excursie. Nu m-a dus capul să mă gândesc că, din cauza fermentării, dopul sticlei nu va sta fixat şi socata va curge 😀 Aşa că am aruncat socata când m-am prins de şmecherie şi sticla a stat nespălată vreo două zile în portbagaj până am ajuns acasă. Am spălat-o normal, am lăsat-o la uscat şi mirosul de socată s-a dus. Nu ştiu dacă e valabil pentru toate mirosurile, unele nu se duc, cu orice ai spăla. Tot de la Tupperware mai am recipientul pentru brânzeturi (tot primit cadou de ziua mea). Îl folosesc doar ocazional când am brânză mai multă, pentru că e mare şi ocupă mult spaţiu în frigider. Însă nu e util doar pentru brânzeturi, merge la o mulţime de alte alimente.

În America termenul “tupperware” a devenit sinonim cu orice caserolă de plastic, cum e la noi cuvântul pampers pentru orice scutec sau xerox pentru orice aparat de copiat. Acolo produsele se folosesc pe scară largă şi nu sunt aşa exclusiviste cum sunt, deocamdată, în România. Sper să se impună pe piaţă şi la noi şi să devină mai accesibile, pentru că mi se par rezistente şi de bună calitate.

Voi aveţi produse de la Tupperware?

P.S. Produsele Tupperware se vând prin distribuitori (ca la Avon) – dacă aveţi nevoie de ceva, căutaţi un distribuitor pe site sau puteţi deveni chiar voi distribuitori. Eu acum am de unde cumpăra pentru că verişoara unei prietene s-a înscris la începutul verii la Tupperware şi de la ea mi-a luat prietena mea recipientul pentru brânzeturi :)

Chec – reţeta de bază

Sunt conştientă că e plin netul de reţete de chec şi probabil fiecare gospodărie are reţeta ei proprie, însă eu o s-o pun aici mai mult ca s-o am eu la îndemână şi să n-o mai sun pe prietena mea s-o întreb, pentru că mereu rătăcesc bucăţica de hârtie pe care notez. Cel mai recent l-am făcut acum sâmbătă pentru că m-a rugat Eliza, îi place foarte mult acest chec, mai ales la micul dejun alături de o cană cu lapte.

DSCN6216

Ingrediente: 9 ouă, 9 linguri de ulei (câte ouă, atâtea linguri de ulei), o cană şi jumătate de făină, o cană şi jumătate de zahăr (cantităţi egale de făină şi zahăr), esenţă de vanilie sau seminţele unei păstăi, 1 pliculeţ de praf de copt (7 grame), puţină cacao, un praf de sare.

Se porneşte cuptorul şi se setează la 190 de grade. Se separă ouăle. Gălbenuşurile se bat bine cu zahărul şi se adaugă în fir subţire uleiul până se încorporează bine. Făina se amestecă cu praful de copt şi se adaugă peste gălbenuşuri. Albuşurile se bat spumă cu un praf de sare şi se adaugă, treptat, în compoziţia de gălbenuşuri, omogenizându-se cu o lingură. De obicei, regula e să pui jumătate din compoziţia de albuşuri şi să amesteci uşor de sus în jos, ca să le încorporezi şi apoi să torni cealaltă jumătate şi să amesteci ceva mai viguros.

Compoziţia astfel rezultată se împarte în două tăvi de chec păstrând la final câteva linguri din ea. În restul de compoziţie se înglobează o lingură rasă de cacao. Compoziţia astfel rezultată se pune cu lingura în tavă şi, cu ajutorul unui băţ pentru frigărui, se amestecă uşor pentru a obţine un aspect marmorat. Recomand trecerea prin strecurătoare a pudrei de cacao pentru a nu se forma cocoloaşe.

Checul se coace aproximativ 40 de minute (verificaţi cu scobitoarea înainte să le scoateţi, cuptorul meu coace cam aiurea şi nu pot aproxima bine timpul de coacere).

Uneori obişnuiesc să îmbrac checul în ciocolată sau să adaug în el merişoare, pepite de ciocolată (chocolate chips), sau diverse nuci. Înainte de a-l băga la cuptor, puteţi presăra fulgi de migdale deasupra pentru un aspect mai elegant. Sau puteţi, pur şi simplu, să-l pudraţi cu zahăr vanilat.

 Această variantă de chec este foarte pufoasă şi eu o folosesc şi când fac cake pops pentru că ies foarte gustoase.

Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm

Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm

Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm este primul volum din seria Andilandi scrisă de Sânziana Popescu, serie care continuă cu Aventurile Gemenilor dincolo de Poiana Vie şi cu Drumul Anei prin Valea Plângerii. Puteţi descărca, în mod legal, volumul de aici. Eu am toate trei cărţile în format fizic, în continuare prefer cartea pe hârtie, deşi deţin ebook reader, pe care îl folosesc doar ocazional.

Am citit pentru prima oară cartea Sînzianei acum mulţi, mulţi ani, pe site-ul Liternet. Am rămas impresionată încă de atunci de felul în care autoarea inventaria, într-un singur volum, o mulţime de mituri şi figuri mitologice româneşti: iele, sînziene, zmei, strigoi, blajini, uriaşi, căpcâni, balauri, solomonari, Sfânta Vineri etc. Am citit totul atunci ca pe o poveste frumoasă, mi-a rămas în minte pentru că era ceva deosebit în peisajul literar românesc pentru copii, dar n-am intrat în profunzimea ei şi unele subtilităţi mi-au scăpat.

Recitind acum primul volum ca să pot continua firul cu celelalte două, o mulţime de implicaţii ale poveştii mi s-au dezvăluit într-o lumină nouă.

calatoria lui Vlad

Vlad este un copil de zece ani, trimis de părinţi la bunici, în satul Hoghiz din Ardeal, deoarece mama lui este însărcinată şi urmează să nască. Simţindu-se abandonat într-o casă fără electricitate (şi deci fără jocuri pe calculator), la marginea unei păduri despre care se spune că duce în Celălalt Tărâm, într-un sat unde copiii nu-l plac şi nu se joacă cu el şi singura distracţie o constituie poveştile lui Nea Vasile de la şezători, Vlad cade în capcana geloziei, temându-se că nu va mai fi iubit de către părinţi odată cu sosirea celui de-al doilea copil. Când părinţii ajung la Hoghiz, Vlad descoperă că are nu un singur frăţior, ci şi o surioară, mama sa dând naştere la gemeni. Deoarece este un copil “încercat”, Vlad ajunge să vadă fiinţe supranaturale, mai întâi pe strigoiul Iona şi apoi pe ursitoarele venite să menească gemenilor, pe care le urmăreşte şi cărora le cere o favoare. Ursitoarele îi spun că îi vor îndeplini orice dorinţă dacă duce pasărea măiastră, pe Andilandi, în siguranţă la Sînziene. Dorinţa cea mai mare a lui Vlad e să rămână acolo, alegând astfel (ca toţi copiii dinaintea lui) calea cea mai uşoară, şi anume să fugă de probleme în loc să le înfrunte.

Vlad acceptă provocarea de a fi “cărăuş” fără să ştie că pasărea este râvnită de mulţi locuitori ai Celuilalt Tărâm şi că drumul îi va fi înţesat de pericole. Ca în orice basm, apare şi personajul însoţitor, prietenul credincios al eroului, în cazul de faţă Calul Năzdrăvan. Ei pornesc la drum şi înfruntă nenumărate piedici puse la cale în special de “Doamne”, nişte zâne rele care vor pasărea ca să rămână veşnic tinere, dar se întâlneşte şi cu personaje pozitive care îl ajută să îşi schimbe optica asupra noii situaţii şi asupra vieţii în general.

Zmeii, căpcânii, rusalcele, balaurii, solomonarul reprezintă fiecare o altă faţă a răutăţii umane (dar şi a felului în care se comportă uneori copiii) şi, mi s-a părut mie, fac trimitere şi către şase dintre cele şapte păcate capitale: mândria (Doamnele care vor să fie mereu tinere şi frumoase), avariţia (zmeii şi balaurii obsedaţi de aur), invidia (strigoiul invidios pe oamenii vii), îmbuibarea, mânia, lenea (zmeii şi căpcânii). Vlad învaţă de la ei cum să nu se lase cuprins de aceste păcate care i-ar putea urâţi sufletul şi viaţa.

De la personajele pozitive, Vlad învaţă despre prietenie, despre bucuria de a împărţi, despre ce înseamnă să fii un frate bun, despre fericire (“nu ştii s-o apreciezi când o ai, dar întotdeauna îţi aminteşti cu plăcere de clipele în care ai avut-o”) dar, mai ales şi mai ales, despre iubire.

De la Blajini, Vlad află că “iubirea… nu poate fi nici mai multă, nici mai puţină! Ori e, ori nu-i. Iar atunci când este, fireşte că e de ajuns pentru toată lumea…. Când iubirea unui părinte pentru copiii lui există, ea e aceeaşi pentru fiecare dintre ei şi, desigur, suficientă pentru toţi“.

De la uriaşul Tata Moşu’ Vlad învaţă o lecţie foarte importantă: “Sunt clipe de mare cumpănă în viaţa unui om când acesta trebuie să învețe să ia singur o hotărâre. Să crezi însă că nimeni nu se gândește ori nu se roagă pentru binele tău, că nimănui nu-i pasă, apoi asta dragul moșului, iartă-mă că ți-o spun așa pe șleau, da’ nu-i lucru bun. Asemenea gânduri n-ar trebui să-şi găsească niciodată locul în mintea unui pui. Şi dacă, dintr-o pricină sau alta, aşa ceva se întâmplă totuşi, atunci puiul acela trebuie să înveţe cum să le alunge.”

Mama Uriaşă îl dojeneşte cu blândeţe pe Vlad: “Niciodată n-am înţeles de ce voi, oamenii mici, vă faceţi asemenea socoteli năstruşnice! De când vă naşteţi şi până muriţi cântăriţi întruna dacă sunteţi iubiţi ori ba. Şi cât de mult anume. (…) Cel mai nimerit ar fi să vă gândiţi dacă sunteţi voi în stare să iubiţi la rându-vă! Iubirea nu-i un târg, ci e cel mai de preţ dar pe care-l poţi face cuiva, fără să aştepţi nimic în schimb.”

Este greu de evaluat cărei categorii de vârstă i se adresează acest roman. Pe vremea mea, eu l-aş fi devorat oricând de la 9-10 ani în sus. Nu mai ştiu, însă, care este capacitatea de concentrare şi de înţelegere a copiilor din ziua de azi. Nu ştiu când sunt gata să citească o carte care să le ofere o provocare şi să nu le dea totul pe tavă, o carte care să le pună rotiţele minţii în mişcare, să le îmbogăţească vocabularul şi cunoştinţele despre superstiţiile, tradiţiile şi folclorul poporului român. Am citit recent două asemenea cărţi, pe aceasta şi încă una despre care vă voi vorbi altă dată. Două cărţi minunate, captivante, care prind între paginile lor câte ceva din chintesenţa poporului român. Din punctul meu de vedere, seria Andilandi bate oricând seria Harry Potter. Dar ce şanse are scriitoarea Sînziana Popescu în faţa marketingului agresiv făcut de o franciză ca Harry Potter? Ce şanse are sărmanul Vlad în faţa vrăjitorului de la Hogwarts? Rămâne de aflat, cred, dacă vom pune un copil să le citească în paralel pe cele două. Din punct de vedere lingvistic, este adevărat că Andilandi este o carte mai dificilă dar tot cred că nu ar trebui să pună probleme unui copil de 11-12 ani. Ca frumuseţe şi poveste, însă, este de neegalat!

Cartea de la Vama Veche

Nou apărută, în iulie 2015, Cartea de la Vama Veche e o duioasă rememorare a anilor de tinereţe a lui Cristian Pepino (autorul), cu veri petrecute la 2 Mai, Vama Veche şi Mamaia-sat, la gazdă sau la cort, cu beţiile, distracţiile (majoritatea destul de nevinovate) şi prieteniile de atunci. E o colecţie de anecdote simpatice şi naive în stilul Cişmigiu et comp de Grigore Băjenaru (una dintre cărţile favorite ale adolescenţei mele) pe care am citit-o cu mare drag şi cu oarecare nostalgie, deşi nu ştiu de ce, căci cu siguranţă acei ani nu sunt unii după care să fii nostalgic.

“De ce Cartea de la Vama Veche? Pentru că acolo am început-o. Şi pentru că titlul ăsta poate stârni interesul multora – pe care sper să nu-i dezamăgesc. Unii ar putea spune şi că e un titlu „mai comercial“ ca altele. Vama Veche este acum un mare „brand“, deşi nimeni nu pare de fapt să ştie ce reprezintă şi ce fel de marfă e. Pentru boşorogii de vârsta mea, este ceva iremediabil pierdut. Eheee… cum era pe vremuri Vama Veche… Cum să fie? Un loc părăsit, uitat de lume, la marginea societăţii, că de aceea mergeam acolo noi, tinerii de atunci, ca să ne simţim liberi. Cum fac şi tinerii de acum.” (citat din carte)

coperta Cartea de la Vama Veche

Descrierea cărţii e cât se poate de edificatoare: “Se născuseră în jurul lui 1950, astfel că la 18-20 de ani au prins scurta perioadă în care s-a trăit, în România comunistă, cu iluzia libertății. Erau fără îndoială snobi, dar tocmai de aceea admirau cultura. Citeau The Doors of Perception de Aldous Huxley sau cărțile lui Carlos Castaneda și voiau, cu ce aveau la îndemână, să trăiască experiențele pomenite acolo. Băieții purtau părul lung, blugi de la pachet, din Occident, pe care-i frecau la genunchi ca să se decoloreze, și cămăși imprimate discret cu flori. Uneori își desenau pe obraz „tatuaje“ cu carioca. Vara mergeau în gașcă, băieți și fete, la Doi Mai, socotit în anii ’60-’70 locul cel mai șic de pe litoral. Mai târziu s-au mutat la Vama Veche. Mulți dintre ei făceau nudism – o altă formă de libertate. Noaptea aprindeau câte un foc pe plajă și stăteau în grup până-n zori, bând și cântând muzică folk…”(sursa: site Humanitas)

În ciuda faptului că povesteşte despre regimul comunist, despre lipsuri şi despre diverse alte probleme ale epocii, cartea este, în esenţă, una optimistă şi amuzantă, o carte perfectă de vacanţă. Păcat de ultima poveste, cam strică farmecul cărţii, deşi probabil e un soi de metaforă pentru faptul că “vama nu mai e ce a fost”. Dacă iei în considerare faptul că volumul lui Pepino conţine multe referinţe culinare interesante (găsiţi referinţe la gătitul midiilor, al rapanelor, despre peşte şi supa de ciulini de baltă), detalii despre istoria acestor sate şi foste vestigii arheologice acum dispărute, despre stilul de viaţă al etniilor care locuiau în acele zone (2 Mai de ex era sat lipovenesc, iar Vama Veche sat de găgăuzi), precum şi referinţe la mulţi actori, scriitori, pictori şi alţi oameni de cultură ai acelor vremuri (începând cam cu 1965), putem considera această carte un adevărat tratat de istorie a turismului neoficial al tineretului intelectual din acele vremuri.