La Mărişel – un colţ de Ardeal

În luna iunie am fost plecată două zile într-un info-trip organizat de Napolact pentru a vizita două ferme de vaci care oferă laptele bio pentru produsele din noua lor gamă bio (lapte certificat). A trecut ceva timp de atunci, nici eu nu ştiu când şi unde s-a dus vara şi nu am mai apucat să povestesc despre călătoria aia cu bucluc şi peripeţii dar care m-a dus într-un colţ de ţară în care eu, altminteri, n-aş fi ajuns. Am vizitat două ferme, una complet tehnlogizată, care îşi cultivă şi prepară singuri şi furajele certificate bio (au culturi de porumb furajer, de lucernă, de cereale – aş face şi puţină poezie despre câmpurile alea frumoase dacă m-aş pricepe), au aparate de muls electrice şi aşa mai departe (la Zalău) şi încă una la Mărişel, un sat din vârful munţilor, unde, la fermă, nu au nici măcar curent electric şi familia Abrudean face drumul spre sat, indiferent de vreme, de două ori pe zi pentru a duce laptele la centrul de colectare pentru că nu are unde să-l depoziteze. Nu insist pe ferma de la Zalău pentru că era exact aşa cum m-aş fi aşteptat să fie, şi chiar mai mult, un adevărat exemplu de business reuşit, făcut cu multă trudă şi sudoare de oameni tineri şi muncitori. Vă las cu o singură poză, de pe unul dintre câmpurile lor de cereale furajere:

IMG_4214_2

Vreau să povestesc ceva mai multe despre a doua noastră destinaţie (de fapt, a treia, că am vizitat şi lactobarul Napoalct din Cluj), şi anume comuna Mărişel din munţii Gilău (Apuseni). În primul rând pensiunea la care am stat a fost foarte faină (Popasul Iancului), am mâncat acolo nişte feluri de mâncare la care visez şi acum: balmoş (făcut în stil tradiţional, cu “jintiţă”, adică zer), tocăniţă de hribi şi o smântână cum nu cred că am mai întâlnit vreodată până acum. Am întins-o pe pâine şi m-am îndopat cu ea înainte să vină ciorba pentru că nu mai puteam de poftă. Doar clotted cream-ul englezilor mai poate rivaliza cu smântâna aia. Dacă ajungeţi în zonă, vă îndemn din toată inima s-o vizitaţi, gazdele sunt extrem de primitoare iar mâncarea este excelentă.

În munţi, la nu ştiu câţi kilometri de Mărişel (recunosc că n-am fost foarte atentă, eram cumplit de răcită şi îmi era groaznic de frig, plecasem ca o cucoană la munte cu haine subţiri, nici nu mă uitasem pe hartă unde anume e Mărişel înainte să plec) am vizitat ferma familiei Abrudean. Olga Abrudean – fostă profesoară de limba română, emigrată în Anglia de unde s-a întors în Cluj, pe care l-a lăsat pentru a se muta la Mărişel şi a pune bazele unei ferme care să producă lapte certificat bio. Aveau doi copii mici, pe fetiţă o chema chiar Eliza. Doi prunci prietenoşi, frumoşi, iubitori de animale, adevăraţi pui ai muntelui. Pe timp de vară, familia Abrudean locuieşte la fermă, înconjuraţi de o frumuseţe care te lăsa fără grai dar pe care ei, din cauza muncii grele, nici nu ştiu cât mai apucă să o vadă.

IMG_4313_2

Bunica familiei ne-a povestit câte ceva despre acele locuri şi ne-a dăruit vreo doi hribi mari pe care ni i-a gătit ulterior gazda de la pensiune şi pe care ne-am bătut, aproape la propriu, aşa de buni erau! Noi ne-am dat în stambă făcând poze, ce să facem şi noi orăşenii, în faţa acelor locuri desprinse din cărţile cu poveşti? Eu nu mai trebuia să rămân fără grai pentru că eram deja fără 😀 O laringită cumplită se instalase în gâtul meu de vreo două zile. Că a trebuit să mai şi înregistrez un filmuleţ pentru Napolact, nu mai spun, sper ca filmuleţul ăla să nu vadă vreodată lumina internetului : )))

IMG_4325_2

IMG_4369_2

Mi-aş dori să mă întorc la Mărişel într-o vacanţă, însă sunt conştientă că e foarte departe iar mie nu-mi place să parcurg atâţia kilometri ca să ajung la destinaţia de concediu. Însă, uneori, când mă uit la produsele Napolact pe care de atunci le aleg cu precădere la raft, ştiind la primă mână cu câtă muncă sunt făcute, mai visez la smântâna aia grasă, la tocăniţa de hribi şi la balmoşul de la Mărişel…

Notă:

O să preiau ideea lui Marius Tudosiei şi o să vă rog ca, din respect pentru oamenii ăştia pe care eu i-am văzut muncind, să nu ne lansăm în veşnica dezbatere despre laptele unguresc al celor de la Napolact. Pe mine nimic nu mă mai poate convinge că Napolact aduce lapte din Ungaria pentru că eu ştiu sigur că nu e aşa. Nu ştiu dacă am voie să dezvălui ce am aflat de la cei de la Napolact despre povestea cu laptele unguresc, însă atunci când se va face publică toată tărăşenia şi cei care au lansat zvonul vor fi pedepsiţi de lege, veţi vedea că totul a fost doar o campanie de denigrare, pe principiul “corporaţia (mai ales aia străină) e rea”, uitând extrem de convenabil faptul că noi, românii, ne-am falimentat, închis, distrus şi vândut aproape toate fabricile cu tradiţie din ţară.

Legea munţilor

Legea munţilor

Am primit cartea Legea munţilor de Corneliu Axente la Bookfest de la un reprezentant al editurii Ratio et Revelatio care îşi adusese copilul la atelierul organizat de mine în colaborare cu editura Casa. Domnul respectiv m-a asigurat că e o carte specială, un fantasy românesc scris pe vremea când genul fantasy nu se numea aşa, şi că îmi va plăcea foarte mult. Din păcate, nu l-am ascultat la momentul acela şi am pus cartea într-un teanc de viitoare lecturi, urmând să ajung la ea la un moment dat. Recunosc că textul greoi de pe spate nu mă atrăgea deloc şi nu reuşeam să înţeleg despre ce e vorba. În plus, răsfoind-o superficial am descoperit foarte multe pasaje descriptive şi aproape deloc dialog. Ce mai, se anunţa o carte cam plictisitoare.

Nu ştiu ce m-a făcut să “promovez” cartea asta în rang şi s-o pun în bagajul de vacanţă. Am început-o pe tren unde am bombănit încontinuu că numele personajelor produc confuzie, că seamănă cu Cartea Junglei, că nu pricep încotro se duce acţiunea, ca să ajung seara pe plajă să citesc ultimele pagini la lumina unei lanterne solare care se încărcase agăţată de cort. Uneori e nevoie doar de puţin efort ca să descoperi o carte excelentă şi deseori acel efort se face citind primele pagini sau primul capitol.

legea muntilor

Despre autor nu veţi afla nimic căutând pe google pentru simplul motiv că nu se ştie exact cine a fost şi ce s-a ales de el. Domnul Dan Sluşanschi, cel care semnează postfaţa, spune că această carte a fost dăruită părinţilor săi de către autor în anii dinaintea celui de-al doilea război mondial, că autorul e posibil să fi murit în război şi că, cel mai probabil, exemplarul părinţilor săi e singurul care s-a păstrat. Căutând pe google informaţii despre carte, am găsit două ediţii vechi vândute pe okazii, din care una pare să fie chiar o ediţie princeps, din 1939. Probabil că, între timp, bibliotecile bătrânilor au început să fie scoase la mezat şi mai apar astfel de comori când şi când.

Ca o paranteză: numai un pasionat de carte poate înţelege cât de tare m-au furnicat degetele să cumpăr ediţia aceea veche, deşi o am şi pe aceasta nouă. Am reuşit, totuşi, să mă abţin 😀

Cartea se vrea a fi o carte pentru copii. La fel cum spuneam şi la Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm, nu ştiu căror copii se adresează. Pe copertă scrie de la 8 la 88 de ani, însă un copil de 8 ani din zilele noastre nu va reuşi să se concentreze pe firul narativ anevoios şi încărcat de descrieri ale peisajelor montane în care se petrece acţiunea. Eu vă recomand cartea vouă, adulţilor, pentru a vă picura în suflet un pic mai multă dragoste faţă de munţii noştri şi pentru a vă trezi dorinţa de a-i revedea şi de a-i călca la pas.

Spuneam că mi s-a părut inspirată din Cartea Junglei deoarece este vorba despre o familie de urşi care locuieşte în munţii Bucegi, pe vremea când urşii erau câtă frunză, câtă iarbă şi trăiau în armonie cu zimbrii, cerbii şi celelalte animale specifice zonei. Această familie de urşi găseşte o fetiţă de 8 ani pe care o adoptă dar pe care, conform legii munţilor, trebuie s-o predea Sfatului urşilor şi ei să decidă ce să facă cu ea. Sfatul, îndemnat de un şarpe malefic care locuieşte într-o peşteră tainică, le cere puiul de om, altfel se vor abate asupra lor nenorociri. Urşii sunt de acord, însă fetiţa reuşeşte să omoare şarpele şi, printr-un concurs de împrejurări, ajunge chiar Crăiasa urşilor. Cartea continuă cu diverse alte peripeţii ale fetei şi ale însoţitorului ei, ursuleţul Lu, care pornesc la drum să îl caute pe Drabal, tatăl lui Leti, dispărut în munţi. Căci fetiţa nu era nimeni alta decât fiica unui dac, locuitor al cetăţii Sirgidava. Cei doi fugiseră din cetate atunci când numele lui Leti fusese tras la sorţi pentru a fi sacrificată lui Zamolxe. Nu vă spun mai multe, veţi descoperi singuri cum ajunge Leti la urşi, dacă îşi găseşte tatăl sau nu şi ce se întâmplă când, în pustietatea munţilor, reîntâlnesc tribul de daci de care fugiseră de la bun început.

Cartea abundă în descrieri detaliate ale munţilor Bucegi şi în legende (probabil fabricate de autor) cu privire la cum au apărut anumite formaţiuni din zona respectivă (Grota urşilor, Peştera Ialomicioarei etc). Denumirile folosite de autor sunt reale, aşa că aţi putea oricând reconstrui paşii lui Leti şi ai urşilor prin Cheile Zănoagei şi Valea Scropoasei (unde cei doi şi-au făcut o colibă), de-a lungul Ialomiţei, şi aşa mai departe. Limbajul are farmecul cărţilor scrise în interbelic, curge firesc şi melodios, astfel că povestea devine uşor hipnotică de la un moment dat. Am aflat multe informaţii geografice şi lingvistice din carte, printre care şi că termenul “padină” e un substantiv comun, nu doar denumirea unei cabane. De asemenea, mi-au plăcut referinţele istorice, felul în care autorul şi-a închipuit că trăiau dacii – ce vânau, ce mâncau, cum locuiau, ce arme aveau etc, chiar dacă nu sunt întrutotul reale.

Şi cum, mai nou, parcă în orice carte găsesc sfaturi de parenting mai bune decât în adevăratele cărţi de parenting, vreau să vă redau un pasaj care mi s-a părut foarte frumos (şi luaţi în calcul că a fost scris înainte de cel de-al doilea război mondial):

“Frica de pedeapsă naşte după sine numai înfăţişarea dinafară a rânduielii. Dar rânduiala adevărată, cea din miezul inimii, o poate da numai dragostea care vine de jos în sus. Iar dragostea nu se câştigă decât prin bunătate şi prin pilde şi iar pilde de jertfire de sine.” Ei? Beat that, Alfie Kohn!

Sucitorul multi-funcţii de la Tupperware

Sucitorul multi-funcţii de la Tupperware

Sinceră să fiu nu ştiu cum se cheamă exact pe româneşte, aşa i-am zis eu “sucitorul multi-funcţii”, dar în engleză se cheamă “adjustable rolling pin”. L-am primit anul acesta de ziua mea (şi nu e singurul produs Tupperware primit şi care îmi place foarte mult!) şi m-am bucurat de el cam cum s-a bucurat Eliza de amuleta Sofiei primită de Crăciun. Adică mult! 😀

DSCN9132

Aici făceam rulada de biscuiţi a Laurei Adamache

Mai jos puteţi vedea un filmuleţ detaliat despre cum funcţionează. Sinceră să fiu, eu nu-mi pot închipui cum de nu m-a dus niciodată capul să folosesc o sticlă cu apă îngheţată sau ceva similar ca să întind pârdalnicul de aluat fraged (cel cu unt, făină, apă/ou) care se foloseşte la tarte, fursecuri şi alte cele şi care e un aluat extrem de dificil pentru că trebuie să rămână rece în permanenţă, iar în bucătăria mea de patru metri pătraţi unde se adună căldura ca la balamuc, aşa ceva era pur şi simplu imposibil. Iată că nu mai e imposibil cu sucitorul care se umple cu apă şi se pune la congelator.

De la Tupperware mai am caserole, dintre care una pe i-am luat-o Elizei cadou de la Baby Expo înainte să înceapă grădiniţa (pentru sandviş) şi arată în continuare ca nouă dar, ce-i drept, am pus în ea doar sandviş împachetat în şerveţel şi foarte rar alimente gătite – deci nu ştiu cum se fac dacă puneţi în ele chestii cu sos sau care pătează. Mai am sticle de apă (una mică pentru Eliza şi două mari, de un litru) – îmi plac foarte mult pentru că au gura largă şi pot pune în ele felii de lămâie, de mere sau de castravete pentru a aromatiza apa. În plus, confirm ce se spune despre aceste sticle, că nu păstrează mirosuri: eu am făcut greşeala să pun în sticla de 1 litru nişte socată atunci când plecam într-o excursie. Nu m-a dus capul să mă gândesc că, din cauza fermentării, dopul sticlei nu va sta fixat şi socata va curge 😀 Aşa că am aruncat socata când m-am prins de şmecherie şi sticla a stat nespălată vreo două zile în portbagaj până am ajuns acasă. Am spălat-o normal, am lăsat-o la uscat şi mirosul de socată s-a dus. Nu ştiu dacă e valabil pentru toate mirosurile, unele nu se duc, cu orice ai spăla. Tot de la Tupperware mai am recipientul pentru brânzeturi (tot primit cadou de ziua mea). Îl folosesc doar ocazional când am brânză mai multă, pentru că e mare şi ocupă mult spaţiu în frigider. Însă nu e util doar pentru brânzeturi, merge la o mulţime de alte alimente.

În America termenul “tupperware” a devenit sinonim cu orice caserolă de plastic, cum e la noi cuvântul pampers pentru orice scutec sau xerox pentru orice aparat de copiat. Acolo produsele se folosesc pe scară largă şi nu sunt aşa exclusiviste cum sunt, deocamdată, în România. Sper să se impună pe piaţă şi la noi şi să devină mai accesibile, pentru că mi se par rezistente şi de bună calitate.

Voi aveţi produse de la Tupperware?

P.S. Produsele Tupperware se vând prin distribuitori (ca la Avon) – dacă aveţi nevoie de ceva, căutaţi un distribuitor pe site sau puteţi deveni chiar voi distribuitori. Eu acum am de unde cumpăra pentru că verişoara unei prietene s-a înscris la începutul verii la Tupperware şi de la ea mi-a luat prietena mea recipientul pentru brânzeturi :)

Chec – reţeta de bază

Sunt conştientă că e plin netul de reţete de chec şi probabil fiecare gospodărie are reţeta ei proprie, însă eu o s-o pun aici mai mult ca s-o am eu la îndemână şi să n-o mai sun pe prietena mea s-o întreb, pentru că mereu rătăcesc bucăţica de hârtie pe care notez. Cel mai recent l-am făcut acum sâmbătă pentru că m-a rugat Eliza, îi place foarte mult acest chec, mai ales la micul dejun alături de o cană cu lapte.

DSCN6216

Ingrediente: 9 ouă, 9 linguri de ulei (câte ouă, atâtea linguri de ulei), o cană şi jumătate de făină, o cană şi jumătate de zahăr (cantităţi egale de făină şi zahăr), esenţă de vanilie sau seminţele unei păstăi, 1 pliculeţ de praf de copt (7 grame), puţină cacao, un praf de sare.

Se porneşte cuptorul şi se setează la 190 de grade. Se separă ouăle. Gălbenuşurile se bat bine cu zahărul şi se adaugă în fir subţire uleiul până se încorporează bine. Făina se amestecă cu praful de copt şi se adaugă peste gălbenuşuri. Albuşurile se bat spumă cu un praf de sare şi se adaugă, treptat, în compoziţia de gălbenuşuri, omogenizându-se cu o lingură. De obicei, regula e să pui jumătate din compoziţia de albuşuri şi să amesteci uşor de sus în jos, ca să le încorporezi şi apoi să torni cealaltă jumătate şi să amesteci ceva mai viguros.

Compoziţia astfel rezultată se împarte în două tăvi de chec păstrând la final câteva linguri din ea. În restul de compoziţie se înglobează o lingură rasă de cacao. Compoziţia astfel rezultată se pune cu lingura în tavă şi, cu ajutorul unui băţ pentru frigărui, se amestecă uşor pentru a obţine un aspect marmorat. Recomand trecerea prin strecurătoare a pudrei de cacao pentru a nu se forma cocoloaşe.

Checul se coace aproximativ 40 de minute (verificaţi cu scobitoarea înainte să le scoateţi, cuptorul meu coace cam aiurea şi nu pot aproxima bine timpul de coacere).

Uneori obişnuiesc să îmbrac checul în ciocolată sau să adaug în el merişoare, pepite de ciocolată (chocolate chips), sau diverse nuci. Înainte de a-l băga la cuptor, puteţi presăra fulgi de migdale deasupra pentru un aspect mai elegant. Sau puteţi, pur şi simplu, să-l pudraţi cu zahăr vanilat.

 Această variantă de chec este foarte pufoasă şi eu o folosesc şi când fac cake pops pentru că ies foarte gustoase.

Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm

Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm

Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm este primul volum din seria Andilandi scrisă de Sânziana Popescu, serie care continuă cu Aventurile Gemenilor dincolo de Poiana Vie şi cu Drumul Anei prin Valea Plângerii. Puteţi descărca, în mod legal, volumul de aici. Eu am toate trei cărţile în format fizic, în continuare prefer cartea pe hârtie, deşi deţin ebook reader, pe care îl folosesc doar ocazional.

Am citit pentru prima oară cartea Sînzianei acum mulţi, mulţi ani, pe site-ul Liternet. Am rămas impresionată încă de atunci de felul în care autoarea inventaria, într-un singur volum, o mulţime de mituri şi figuri mitologice româneşti: iele, sînziene, zmei, strigoi, blajini, uriaşi, căpcâni, balauri, solomonari, Sfânta Vineri etc. Am citit totul atunci ca pe o poveste frumoasă, mi-a rămas în minte pentru că era ceva deosebit în peisajul literar românesc pentru copii, dar n-am intrat în profunzimea ei şi unele subtilităţi mi-au scăpat.

Recitind acum primul volum ca să pot continua firul cu celelalte două, o mulţime de implicaţii ale poveştii mi s-au dezvăluit într-o lumină nouă.

calatoria lui Vlad

Vlad este un copil de zece ani, trimis de părinţi la bunici, în satul Hoghiz din Ardeal, deoarece mama lui este însărcinată şi urmează să nască. Simţindu-se abandonat într-o casă fără electricitate (şi deci fără jocuri pe calculator), la marginea unei păduri despre care se spune că duce în Celălalt Tărâm, într-un sat unde copiii nu-l plac şi nu se joacă cu el şi singura distracţie o constituie poveştile lui Nea Vasile de la şezători, Vlad cade în capcana geloziei, temându-se că nu va mai fi iubit de către părinţi odată cu sosirea celui de-al doilea copil. Când părinţii ajung la Hoghiz, Vlad descoperă că are nu un singur frăţior, ci şi o surioară, mama sa dând naştere la gemeni. Deoarece este un copil “încercat”, Vlad ajunge să vadă fiinţe supranaturale, mai întâi pe strigoiul Iona şi apoi pe ursitoarele venite să menească gemenilor, pe care le urmăreşte şi cărora le cere o favoare. Ursitoarele îi spun că îi vor îndeplini orice dorinţă dacă duce pasărea măiastră, pe Andilandi, în siguranţă la Sînziene. Dorinţa cea mai mare a lui Vlad e să rămână acolo, alegând astfel (ca toţi copiii dinaintea lui) calea cea mai uşoară, şi anume să fugă de probleme în loc să le înfrunte.

Vlad acceptă provocarea de a fi “cărăuş” fără să ştie că pasărea este râvnită de mulţi locuitori ai Celuilalt Tărâm şi că drumul îi va fi înţesat de pericole. Ca în orice basm, apare şi personajul însoţitor, prietenul credincios al eroului, în cazul de faţă Calul Năzdrăvan. Ei pornesc la drum şi înfruntă nenumărate piedici puse la cale în special de “Doamne”, nişte zâne rele care vor pasărea ca să rămână veşnic tinere, dar se întâlneşte şi cu personaje pozitive care îl ajută să îşi schimbe optica asupra noii situaţii şi asupra vieţii în general.

Zmeii, căpcânii, rusalcele, balaurii, solomonarul reprezintă fiecare o altă faţă a răutăţii umane (dar şi a felului în care se comportă uneori copiii) şi, mi s-a părut mie, fac trimitere şi către şase dintre cele şapte păcate capitale: mândria (Doamnele care vor să fie mereu tinere şi frumoase), avariţia (zmeii şi balaurii obsedaţi de aur), invidia (strigoiul invidios pe oamenii vii), îmbuibarea, mânia, lenea (zmeii şi căpcânii). Vlad învaţă de la ei cum să nu se lase cuprins de aceste păcate care i-ar putea urâţi sufletul şi viaţa.

De la personajele pozitive, Vlad învaţă despre prietenie, despre bucuria de a împărţi, despre ce înseamnă să fii un frate bun, despre fericire (“nu ştii s-o apreciezi când o ai, dar întotdeauna îţi aminteşti cu plăcere de clipele în care ai avut-o”) dar, mai ales şi mai ales, despre iubire.

De la Blajini, Vlad află că “iubirea… nu poate fi nici mai multă, nici mai puţină! Ori e, ori nu-i. Iar atunci când este, fireşte că e de ajuns pentru toată lumea…. Când iubirea unui părinte pentru copiii lui există, ea e aceeaşi pentru fiecare dintre ei şi, desigur, suficientă pentru toţi“.

De la uriaşul Tata Moşu’ Vlad învaţă o lecţie foarte importantă: “Sunt clipe de mare cumpănă în viaţa unui om când acesta trebuie să învețe să ia singur o hotărâre. Să crezi însă că nimeni nu se gândește ori nu se roagă pentru binele tău, că nimănui nu-i pasă, apoi asta dragul moșului, iartă-mă că ți-o spun așa pe șleau, da’ nu-i lucru bun. Asemenea gânduri n-ar trebui să-şi găsească niciodată locul în mintea unui pui. Şi dacă, dintr-o pricină sau alta, aşa ceva se întâmplă totuşi, atunci puiul acela trebuie să înveţe cum să le alunge.”

Mama Uriaşă îl dojeneşte cu blândeţe pe Vlad: “Niciodată n-am înţeles de ce voi, oamenii mici, vă faceţi asemenea socoteli năstruşnice! De când vă naşteţi şi până muriţi cântăriţi întruna dacă sunteţi iubiţi ori ba. Şi cât de mult anume. (…) Cel mai nimerit ar fi să vă gândiţi dacă sunteţi voi în stare să iubiţi la rându-vă! Iubirea nu-i un târg, ci e cel mai de preţ dar pe care-l poţi face cuiva, fără să aştepţi nimic în schimb.”

Este greu de evaluat cărei categorii de vârstă i se adresează acest roman. Pe vremea mea, eu l-aş fi devorat oricând de la 9-10 ani în sus. Nu mai ştiu, însă, care este capacitatea de concentrare şi de înţelegere a copiilor din ziua de azi. Nu ştiu când sunt gata să citească o carte care să le ofere o provocare şi să nu le dea totul pe tavă, o carte care să le pună rotiţele minţii în mişcare, să le îmbogăţească vocabularul şi cunoştinţele despre superstiţiile, tradiţiile şi folclorul poporului român. Am citit recent două asemenea cărţi, pe aceasta şi încă una despre care vă voi vorbi altă dată. Două cărţi minunate, captivante, care prind între paginile lor câte ceva din chintesenţa poporului român. Din punctul meu de vedere, seria Andilandi bate oricând seria Harry Potter. Dar ce şanse are scriitoarea Sînziana Popescu în faţa marketingului agresiv făcut de o franciză ca Harry Potter? Ce şanse are sărmanul Vlad în faţa vrăjitorului de la Hogwarts? Rămâne de aflat, cred, dacă vom pune un copil să le citească în paralel pe cele două. Din punct de vedere lingvistic, este adevărat că Andilandi este o carte mai dificilă dar tot cred că nu ar trebui să pună probleme unui copil de 11-12 ani. Ca frumuseţe şi poveste, însă, este de neegalat!

Cartea de la Vama Veche

Nou apărută, în iulie 2015, Cartea de la Vama Veche e o duioasă rememorare a anilor de tinereţe a lui Cristian Pepino (autorul), cu veri petrecute la 2 Mai, Vama Veche şi Mamaia-sat, la gazdă sau la cort, cu beţiile, distracţiile (majoritatea destul de nevinovate) şi prieteniile de atunci. E o colecţie de anecdote simpatice şi naive în stilul Cişmigiu et comp de Grigore Băjenaru (una dintre cărţile favorite ale adolescenţei mele) pe care am citit-o cu mare drag şi cu oarecare nostalgie, deşi nu ştiu de ce, căci cu siguranţă acei ani nu sunt unii după care să fii nostalgic.

“De ce Cartea de la Vama Veche? Pentru că acolo am început-o. Şi pentru că titlul ăsta poate stârni interesul multora – pe care sper să nu-i dezamăgesc. Unii ar putea spune şi că e un titlu „mai comercial“ ca altele. Vama Veche este acum un mare „brand“, deşi nimeni nu pare de fapt să ştie ce reprezintă şi ce fel de marfă e. Pentru boşorogii de vârsta mea, este ceva iremediabil pierdut. Eheee… cum era pe vremuri Vama Veche… Cum să fie? Un loc părăsit, uitat de lume, la marginea societăţii, că de aceea mergeam acolo noi, tinerii de atunci, ca să ne simţim liberi. Cum fac şi tinerii de acum.” (citat din carte)

coperta Cartea de la Vama Veche

Descrierea cărţii e cât se poate de edificatoare: “Se născuseră în jurul lui 1950, astfel că la 18-20 de ani au prins scurta perioadă în care s-a trăit, în România comunistă, cu iluzia libertății. Erau fără îndoială snobi, dar tocmai de aceea admirau cultura. Citeau The Doors of Perception de Aldous Huxley sau cărțile lui Carlos Castaneda și voiau, cu ce aveau la îndemână, să trăiască experiențele pomenite acolo. Băieții purtau părul lung, blugi de la pachet, din Occident, pe care-i frecau la genunchi ca să se decoloreze, și cămăși imprimate discret cu flori. Uneori își desenau pe obraz „tatuaje“ cu carioca. Vara mergeau în gașcă, băieți și fete, la Doi Mai, socotit în anii ’60-’70 locul cel mai șic de pe litoral. Mai târziu s-au mutat la Vama Veche. Mulți dintre ei făceau nudism – o altă formă de libertate. Noaptea aprindeau câte un foc pe plajă și stăteau în grup până-n zori, bând și cântând muzică folk…”(sursa: site Humanitas)

În ciuda faptului că povesteşte despre regimul comunist, despre lipsuri şi despre diverse alte probleme ale epocii, cartea este, în esenţă, una optimistă şi amuzantă, o carte perfectă de vacanţă. Păcat de ultima poveste, cam strică farmecul cărţii, deşi probabil e un soi de metaforă pentru faptul că “vama nu mai e ce a fost”. Dacă iei în considerare faptul că volumul lui Pepino conţine multe referinţe culinare interesante (găsiţi referinţe la gătitul midiilor, al rapanelor, despre peşte şi supa de ciulini de baltă), detalii despre istoria acestor sate şi foste vestigii arheologice acum dispărute, despre stilul de viaţă al etniilor care locuiau în acele zone (2 Mai de ex era sat lipovenesc, iar Vama Veche sat de găgăuzi), precum şi referinţe la mulţi actori, scriitori, pictori şi alţi oameni de cultură ai acelor vremuri (începând cam cu 1965), putem considera această carte un adevărat tratat de istorie a turismului neoficial al tineretului intelectual din acele vremuri.

Colecţia Micii filozofi de la Didactica

Această colecţie a fost lansată de către editura Didactica la târgul de carte Bookfest şi a beneficiat de participarea a doi psihologi/psihoterapeuţi (Mirela Horumba şi Laura Ciocoiu) şi a Anei Nicolescu (Mămica Urbană). Mi-a părut foarte rău că n-am putut fi acolo s-o susţin pe Ana, care a vorbit despre discuţiile spirituale cu copiii şi despre faptul că e bine să ne auto-cunoaştem, însă mi-am promis că voi căuta şi voi citi cărţile ca să văd ce abordare au.

Acum că le am în mână, mi se par nişte resurse extrem de preţioase. Ele sunt, în sine, destul de greu de descris, deşi la prima vedere par povestioare simple, despre un copil, Fil, şi jucăria sa, Zof şi despre felul în care aceştia încearcă să găsească răspunsurile potrivite la patru mari întrebări existenţiale, după care sunt intitulate şi cele patru volume: Spune-mi, mami, eu de ce exist? De ce merg la şcoală? Spune-mi, tati, de ce mă iubeşti? De ce nu pot face ce-mi place?

colectia micii filozofi

Intrând, însă, în profunzimea lor, descoperim o serie de răspunsuri mai mici care formează, în cele din urmă răspunsul cel mare. De exemplu, în cartea Spune-mi, tati, de ce mă iubeşti? aflăm că dragostea este necondiţionată, că părinţii îşi iubesc copiii chiar şi atunci când îi deranjează de la ceva, că jucăria îşi iubeşte stăpânul chiar şi atunci când nu are grijă de ea şi o aruncă pe jos, că prietenii se iubesc chiar şi atunci când se mai ceartă, că eşti iubit şi dacă nu eşti frumos sau colegii îţi spun că eşti “cam grăsun”, că cineva te iubeşte chiar şi atunci când îţi place să fii singur, că eşti demn de iubire chiar dacă mai sunt o mulţime de lucruri pe care nu le ştii etc. Întors acasă, după ce explorează lumea din jurul lui şi întreabă obiectele şi fiinţele pentru ce anume sunt ele iubite, tatăl lui Fil, care iniţial îi răspunsese simplu “te iubesc pentru că te iubesc, ce întrebare e asta?” îi spune că s-a gândit şi a găsit un răspuns: “Te iubesc pentru că eşti fiul meu!” Iată, aşadar, cum cel mai simplu răspuns din lume este chiar răspunsul perfect. Dar asta numai după ce Fil întreprinde o scurtă călătorie iniţiatică în realitatea familiară în urma căreia se convinge că orice fiinţă este demnă de iubire, chiar dacă nu este perfectă sau înzestrată cu nişte calităţi uluitoare.

Tati

În celelalte trei cărţi, joaca de-a întrebatul şi răspunsul a lui Fil continuă cu alte trei întrebări care ajung să preocupe, la un moment dat aproape orice copil. El află că există pentru că părinţii săi şi-au dorit foarte mult un bebe pe care să-l iubească, află că merge la şcoală pentru a învăţa să pună întrebări şi să caute răspunsuri (magnific răspuns din partea învăţătoarei) şi află că nu poate face ce-i place pentru că sunt multe lucruri pe care nu le înţelege şi are nevoie de părinţi să-l apere de pericole. Fiecare carte se prezintă sub forma unor dialoguri între Fil şi obiectele/fiinţele din mediul înconjurător, cărora Fil le adresează aceeaşi întrebare. Cum primeşte de fiecare dată un răspuns aparent nesatisfăcător, jucăria lui, Zof, intervine cu o explicaţie, pentru a-l linişti şi a-l convinge să întrebe mai departe. Un exemplu de asemenea dialog:

“- Spune-mi, scaunule, de ce vii tu la şcoală?
Scaunul îi răspunde şoptit:
– Pentru ca tu să te aşezi liniştit şi să îţi asculţi învăţătoarea. Exact ca mine!
– Da, dar mie îmi place şi să vorbesc, spune Fil, nu numai să ascult!
Zof îi şopteşte la ureche:- Turlututum! Dar îţi place şi să asculţi răspunsurile celor cărora le pui întrebări. Mai bine întreabă-le pe creioanele astea ce părere au.
Fil se apropie de măsuţa pe care se aflau mai multe hârtii şi un pahar plin cu creioane.
– Spuneţi-mi, creioanelor, de ce veniţi voi la şcoală?
– Ca să colorăm. Asta este treaba noastră! Haideţi la muncă!
Fil îşi încrucişează braţele şi exclamă:
– Dar mie îmi place să nu fac nimic!
Zof îl trage de mânecă:
– Hmm, când nu ai nimic de făcut, îmi spui că te plictiseşti. Să încercăm să întrebăm pe altcineva. Ce bine, acum este recreaţie!”

În trei dintre cărţi, Zof, alter-ego-ul băiatului (cărţile fiind practic nişte metafore pentru faptul că băiatul îşi pune întrebări la care îşi răspunde singur şi pentru care/contra cărora îşi aduce argumente) are câte o expresie repetitivă: “turlututum”, “saperlipopeton”, “taratatam”, care va transforma experienţa lecturii într-una haioasă, de exersat “răsucelile de limbă”, iar în Spune-mi, mami, eu de ce exist?, repetă “copil drăguţ şi isteţ” ca o încurajare repetată a spiritului iscoditor al băiatului.

mami1

Atenţie: cartea De ce nu pot face ce-mi place? conţine cuvintele “nesuferit” şi “prostuţ” (adresate unor obiecte). Ştiu că sunt părinţi foarte sensibili cu aceste cuvinte, aşa că am zis că ar fi mai bine să vă avertizez.

În luna august aceste cărţi au o reducere de 30% pe site-ul editurii (http://edituradph.ro/62-colectia-micii-filozofi-) ele putând fi achiziţionate la numai 15,4 lei fiecare. Nu ştiu voi, dar eu sunt o adevărată fană a publicaţiilor scoase de DPH în ultimii ani. Avem colecţia de cărţi cu fetiţe din alte ţări, mai multe titluri din colecţia Sunt imbatabil (de care o să vă povestesc în curând) şi am mai pus ochii pe Oul care zboară (o carte inspirată din copilăria lui Constantin Brâncuşi) şi pe trei cărţi din colecţia Cărţi cu poveşti şi DVD. Sper să reuşesc curând să ne îmbogăţim colecţia, dar cel mai probabil unele vor trebui să aştepte până la Gaudeamus :) Asta dacă nu fac o “magie” pentru ziua Elizei, mai întâi, şi le trec pe lista de cadouri “de adus”, mai ales că vreau să limitez drastic numărul de jucării primite anul acesta.

Suntem bine. Voi?

Acum ceva vreme, la concertul de la Sala Palatului, Gaşca Zurli a lansat un cântec nou care a făcut să curgă multe lacrimi pe obrajii părinţilor.

Eu n-am plâns, doar am strâns-o tare pe Eliza în braţe şi i-am mulţumit lui Dumnezeu că noi suntem bine. Deşi muncesc ca nebuna, 12 ore pe zi, noi avem pupici de noapte bună şi de trezit dimineaţa, avem timp de drăgălit şi de vorbit, avem povestea obligatorie de citit înainte de culcare şi “pupiceala” dinainte de a se da stingerea. Uneori îi spun: ce-o să mă fac eu când o să fii mare şi n-o să mă mai laşi să te pupicesc aşa? Se întristează şi îmi spune: hai să nu vorbim despre asta. Da, mai bine să nu vorbim pentru că nu-mi pot imagina o adolescentă distantă care trânteşte uşa şi nu mă mai lasă să-i miros tâmplele şi să-i spun că, pentru mine, e cel mai frumos copil din lume. O vreau cu capul în poala mea, povestindu-mi frământările ei. Dar cine ştie cum va fi? Nici măcar eu, şi sunt mama ei.

Avem timp doar pentru noi şi zile furate împreună. Petrecem timp împreună. Ba chiar o vreme am exagerat cu timpul “de calitate” împreună – voiam să ieşim, să mergem, să facem una-alta până când Eliza mi-a zis: auzi, mami, putem să mai stăm şi noi pe acasă în week-enduri? Aşa că stăm. Mă educ. Mă calmez, mă liniştesc. Sunt Elsa. Am învăţat să “let it go” :) Nu mă mai încrâncenez pentru nimic. Las lucrurile să curgă firesc. Facem ce vrea ea. O duc dimineaţa la şcoală şi îi urez o zi bună. Pe scări, se întoarce, şovăind o clipă şi spune: şi ţie, mami! Dacă uit eu să-i spun, îmi spune ea: “o zi frumoasă, mami!” În momentele importante, sunt acolo. În prima zi de şcoală, în ultima zi de şcoală, de 1 iunie, de ziua ei, când se simte rău, când o necăjesc copiii din parc, oricând are nevoie de mine. Oricât muncesc, sunt acolo şi ştiu că aşa va fi mereu. Nimeni nu ne va putea fura timpul acesta, oricât de puţin este el.

DSCN6405

Uneori nu-mi dau seama când au trecut anii şi a crescut şi realizez că viaţa alături de un copil de aproape şapte ani e complet diferită. Mai odihnitoare, mai relaxată, mai calmă, dar şi mai aventuroasă. Copilul mare te face să-ţi depăşeşti limitele chiar şi atunci când ai în tine frici înrădăcinate din propria ta copilărie. Un copil te educă şi el pe tine, nu doar tu pe el, şi cu atât mai mult un copil mare, cu propriile opinii asupra vieţii.

Am supravieţuit şi primei noastre despărţiri mai lungi – Eliza a fost plecată la ţară aproape o lună, unde s-a distrat nemaipomenit şi unde presimt că îşi va petrece verile de acum încolo. S-a întors cu doi centimetri mai înaltă, cu vreo două kilograme în plus, cu vreo câteva regionalisme în vocabular şi cu concluzia că oricum ai da-o, nu e bine: “atunci când sunt acolo mi-e dor de tine şi când sunt aici mi-e dor de bunici şi de Mădă”. (verişoara ei)

Vara trece, se apropie din nou şcoala. Eliza e cam speriată de clasa întâi, nu ştiu de ce, are obsesia ca nu va suficient de bună la matematică. I-am spus de nu ştiu câte ori că se duce la şcoală să înveţe şi că nu trebuie să fie bună la toate, să fie bună la ce-i place, dar ea tot insistă pe tema cu matematica şi cu notele şi aşa mai departe. Nici nu ştiu de unde ştie de note, pentru că eu n-am discutat cu ea despre performanţele şcolare (nu mă interesează câtuşi de puţin să fie premiantă).

Însă per total suntem bine. Voi?

Notă: în text aveţi patru linkuri spre alte articole scrise de mine despre relaţia mea cu Eliza pe site-ul intihna.ro. Dacă vă face plăcere, le puteţi citi când aveţi puţin timp liber.

Mâncarea de la Vama Veche

Voiam să vă povestesc azi de o carte faină despre Vama Veche, dar mi-am amintit că v-am tot povestit de cărţi şi m-a ameninţat o cititoare că o scoate soţul ei afară din casă cu cărţi cu tot dacă mai cumpără ce recomand eu, aşa că azi fac o pauză (până mâine 😀 ). Şi în loc de cartea despre Vama Veche, o să povestesc puţin şi pe scurt despre mâncarea de la Vama Veche. Nu fac vreo analiză detaliată şi istorică, a la Radu Anton Roman, a gastronomiei locale, ci doar punctez pe blog trei recomandări de ordin culinar din vestita staţiune. Prin urmare, dacă mergeţi, nu rataţi, dintre atâtea altele de neratat:

Cherhanaua  – o terasă mică, neîncăpătoare pentru câţi oameni vor să mănânce acolo. Gătesc doar peşte, midii şi rapane pe plitele încinse situate afară şi mai au şi borş de peşte, cele mai bune icre (şi singurele) mâncate de mine vreodată şi peşte marinat. Preţurile sunt ok, să zicem, eu am mâncat chefal care m-a ajuns la vreo 60 de lei dar era porţie de două persoane. Foarte bine gătit. Luaţi şi legume la grătar lângă dacă vă comandaţi peşte, merg mai bine. Pâinea mi s-a părut foarte bună, cu miez dens, numai bun de înmuiat în zeamă, am înţeles de la o chelneriţă că este adusă din Bulgaria. Mai sunt două localuri asemănătoare, mai înspre capătul plajei dinspre bulgari, cu plite afară, dar nu la fel de pitoreşti ca aceasta.

DSCN8843

DSCN8847

Icre

Rapane

Rapane

DSCN8858

DSCN8853

Papa la Şoni (în locul autoservirii Roata) care e un soi de pomul lăudat dar are farmecul lui. Mâncarea de la autoservire nu e excelentă, dar merge, însă ce merită testat sunt mâncărurile gătite la cazanele din mijlocul terasei. Am testat supă de linte cu midii, fasole cu afumătură, ciorbă de tarhon, supă de roşii şi gulyaş, toate foarte bune, deşi mă aşteptam să fie mai condimentate. Au mai toată vara concerte pe terasă, plus un bar cu o limonadă bună şi, jos, la intrare, un stand de fresh-uri.

DSCN8932

DSCN8905

DSCN8837

Supă cremă de linte cu midii

Supă cremă de linte cu midii

DSCN8939

Fasole cu afumătură

Şuberek – o plăcintă tătărească pe care eu am întâlnit-o doar în 2 Mai şi Vama Veche şi mor după ea. Înţeleg, totuşi, că se găseşte în mai multe staţiuni de pe litoral, dar eu n-am văzut-o. Eu prefer varianta cu brânză, deşi se mai găseşte şi cu carne. În Vama Veche am găsit o patiserie pe aleea principală care coboară din sat spre plajă şi au acolo si nişte plăcinte cu telemea excelente, cele mai bune pe care le-am mâncat vreodată de la o patiserie.

DSCN8903

Menţionez că toate astea sunt valabile pentru 2015, nu se ştie 2016 ce schimbări aduce :) Dar vizitaţi Vama Veche măcar o dată, dacă nu pentru mâncare, atunci măcar pentru asta:

DSCN8891

Răsăritul de soare este, cu adevărat, spectaculos!

Şi dacă mai ştiţi şi alte locuri unde se mănâncă bine în Vama Veche, aştept cu drag recomandări. Să fie acolo pentru anul viitor :)

Maria a României – editura Curtea Veche

Pentru că astăzi este Sfânta Maria Mare şi tot astăzi este şi ziua Marinei, care e strâns legată de amintirea Reginei Maria, am vrut neapărat să marchez momentul povestind despre o carte superbă din biblioteca Elizei şi, consider eu, extrem de valoroasă şi anume Maria a României, de Adrian Cioroianu şi Mihaela Simina, apărută la editura Curtea Veche în colecţia Cărţile copilăriei, prima dintr-o serie de cărţi despre vieţile regilor şi reginelor noastre. Prezentând istoria într-un mod simplificat, pe înţelesul copiilor, cartea începe cu un capitol despre copilăria frumoasă şi plină de jocuri şi întâmplări hazlii a unei prinţese căreia îi plăceau poveştile (în special Mica sirenă, preferata ei), alergatul prin noroi, plimbările călare şi bomboanele de fragi. Căsătorită cu Principele Ferdinand în 1893, Maria ajunge să locuiască în România şi să îndrăgească enorm această ţară, cu oamenii, portul şi obiceiurile ei. De altfel, ea se îmbrăca des în ii româneşti, pentru a sublinia cât de mult a ajuns să-şi iubească patria de adopţie. Aflăm din carte o mulţime de lucruri interesante despre ea, poate mai puţin cunoscute, de exemplu eu nu ştiam că şi-a construit la Peleş o căsuţă în copac, aranjată cu tot dichisul, unde primea chiar şi oaspeţi. Din păcate căsuţa nu mai există în ziua de azi, ea fiind doborâtă de o furtună.

regina_maria_a_romaniei_cop_1

M-am amuzat citind acest fragment:

“Ca oricărei tinere, şi Mariei îi plăceau dulciurile – deşi deseori înghiţea în sec şi încerca să le deguste cumpătat. Patiserul pregătea prăjituri felurite şi câte un tort cu cinci sau şase etaje. Nimeni nu se încumeta să taie acest tort măreţ până nu venea Principele Ferdinand să îi dea, în joacă, sub privirile amuzate ale Mariei, o lovitură puternică de cuţit.”

Mi-au plăcut mult nenumăratele referinţe la obiceiurile culinare ale Mariei şi ale familiei regale:

“Activitatea unei zile normale începea la Palatul Cotroceni în jurul orei 9, când se servea micul dejun. Vă puteţi întreba: oare ce mâncau o regină şi un rege dimineaţa? Maria prefera pâine prăjită sau franzeluţe cu unt, miere, marmeladă de fructe şi cafea sau ceai cu lapte, în timp ce lui Ferdinand, pe lângă acestea, i se serveau şi ouă, friptură la grătar sau şniţel cu cartofi. (…) La Buftea, unde era reşedinţa Principelui Barbu Stirbey – care era administratorul Domeniilor Coroanei – Maria se delecta cu lucruri simple, ce îi aminteau de gospodăriile de la ţară, din Anglia sa natală: mazărea verde şi fragedă şi pâinea de casă erau preferatele sale. Smântâna grasă şi untul proaspăt sau căpşunile şi zmeura proaspete pe care le gusta când mergea la primitoarea casă a familiei Stirbey erau de neegalat pentru Maria.”

Foarte interesante de citit sunt capitolele despre Maria ca mamă. Aflăm că “regina Maria şi-a adorat copiii, iar aceştia au constituit mereu centrul universului ei. Spre deosebire de alte mame ilustre, Maria a petrecut multe ore cu copiii săi. A avut grijă să le insufle mici pasiuni – precum călăria, pictura sau muzica – de la cele mai fragede vârste. Le lua pe fiicele sale în călătoriile pe care le făcea în Europa, ori de câte ori putea; îşi supraveghea copiii cu indulgenţă, preferând să le lase o doză bună de libertate – aşa cum primise şi ea pe când era copilă.”

În afară de personalitatea ei de regină, mamă, om politic şi infirmieră de război (fiecare cu un capitol dedicat în carte), Regina Maria mai avea un talent: inventa poveşti. Mai întâi pentru surorile sale, apoi pentru copiii ei. Citez din carte: “Într-o zi, pe când îi spunea o poveste fetei sale Elisabeta, micuţa a reacţionat: mamă, ar trebui să scrii toate astea. Eşti născută să scrii basme! Copila nu greşea deloc. Maria a împletit cu farmec şi armonie cuvintele, dând naştere unor povestiri ce înfăţişează orizonturi suprinzătoare şi lecţii de nebănuit. Multe dintre acestea au fost dedicate familiei. (…) De altfe, Regina Maria s-a apucat să scrie basme şi dintr-un motiv foarte practic. Pe la începutul anului 1918, din cauza condiţiilor aspre în care România se afla după aproape doi ani de război, mica Principesă Ileana nu mai avea cărţi de citit. Astfel, mama sa a început să-i scrie un basm cu zâne, din care îi citea câte un capitol la fiecare două-trei zile.”

Eu am un volum de poveşti scris de Regina Maria, cu nişte ilustraţii superbe, achiziţionat din Bulgaria. Regina Maria este una dintre figurile mele feminine preferate din istorie, aşa că am fost mai mult decât încântată să o cumpăr ca suvenir, surprinsă că în România nu am văzut nicio carte de poveşti scrisă de ea care să fie aşa frumos ilustrată (există la Curtea Veche un volum dar nu ştiu cum arată în interior, nu pare să aibă ilustraţii color).

DSCN6798

Probabil că cea mai cunoscută carte a ei publicată la noi este Povestea vieţii mele, autobiografia ei, din care avea şi mama un exemplar acasă.

Recomand din toată inima această carte, conţine foarte multe detalii şi anecdote despre viaţa reginei şi, astfel, o transformă într-un model de urmat pentru copiii noştri, cu atât mai mult cu cât ea a existat în realitate şi a fost un om care a influenţat şi iubit profund ţara noastră.