Am foarte mulți părinți în lista mea de Facebook. Prin urmare, vara văd foarte multe poze cu copiii lor din tabere sau excursii. Îmi plac pozele astea și le urmăresc cu interes, pentru că mă inspir și eu pentru viitor. Uneori am găsit recomandări foarte faine de tabere și deja am două pe listă pentru Eliza pentru vacanța de la finalul clasei a cincea.
Însă nu am putut să nu remarc și vreo două cazuri de părinți care s-au dus cu copiii în tabără și nu am reușit să înțeleg care este raționamentul din spatele acestei acțiuni.
De cinci ani de când e Eliza la școală, anual, o mulțime de părinți s-au dus cu ei în excursii. Deși Eliza mi-a scos ochii în fiecare an (”uite, mama lui X a venit, tu n-ai venit”), am refuzat de fiecare dată să mă duc în excursie cu ea. Nu am considerat niciodată că locul meu e acolo, în autocarul plin de copii.
Și i-am și spus Elizei: ”dar unde mai e distracția dacă o ai mereu pe mama la fundul tău?” Eu nu-mi aduc aminte vreodată ca vreo mamă să fi mers cu vreun coleg în excursiile din școală, când eram eu mică. Cred că și în clasa întâi am fost plecați într-o excursie de două zile și am fost complet singuri. Bine, nu complet, probabil era și doamna învățătoare, dar nu mi-o aduc aminte deloc.
Îmi aduc aminte, în schimb, că aveam la mine mâncare și a trebuit s-o drămuiesc. Că am avut o conservă de pește în sos roșu (nu știu de ce e așa adânc impregnată amintirea asta) și nu aveam cu ce s-o desfac și am coborât la bucătăria hotelului și am cerut ajutor. Că ne-am hlizit mult, și pe drum și la cazare, că am făcut farse la telefon, am spionat oaspeții hotelului și ne-am culcat târziu.
Dacă era mama acolo, dați-mi voie să vă spun că excursia n-ar fi fost la fel de distractivă.
Excursiile și taberele sunt gândite în așa fel încât copiii să fie nevoiți să se descurce singuri. Să își gestioneze singuri resursele (bagajul, banii, mâncarea, chiar și timpul liber). Să aibă grijă de lucrurile personale. Să își rezolve singuri conflicte minore. Să se împrietenească cu copii noi. Să își depășească puțin limitele. Să se simtă autonomi și independenți. Să acumuleze o experiență de viață pe care să vină apoi să v-o povestească.
Taberele și excursiile nu sunt ca să vă duceți cu ei să le faceți pe toate în locul lor. De exemplu, Eliza e acum într-o tabără la munte. Deși i-am spus la telefon să nu plece nicăieri fără hanorac și haină de ploaie, ce credeți că a făcut fata mea? A plecat după amiaza, la munte, doar cu tricou pe ea, deși afară plouase. Și ce credeți că a mai făcut fata mea? A dârdâit. A luat o decizie și a suportat consecințele.
(Bine, coordonatoarea taberei nu s-a îndurat și i-a dat o eșarfă în care s-a înfășurat, dar mă îndoiesc că i-a ținut cald ca hanoracul gros uitat în cameră.)
A mai fost odată în tabără și s-a făcut pe neașteptate frig, iar singura bluză cu mânecă lungă era cea de pijama, pe care a purtat-o pe sub hanorac. A fost în excursii și a cumpărat suveniruri urâte care s-au spart până acasă. A fost în tabără și nu i-a plăcut mâncarea și nu a existat altă opțiune și a rămas nemâncată până la următoarea masă. A fost în tabără și i-a fost rău și a învățat să ceară ajutor pentru ea sau pentru alții.
A fost în tabără și a purtat același tricou trei zile la rând (deși avea câte două tricouri pe zi), a rămas nepieptănată sau a trebuit să-și facă duș fără s-o bat eu la cap. A fost într-o excursie în care și-a gătit singură mâncarea și a scăpat prea multe condimente în cartofii copți și nu i-au plăcut. A cărat în spate pe munte un rucsac greu, de multe kilograme, iar odată, când era mică, și-a luat pantalonii de munte pe ea fără să-și mai pună ”ceva” pe dedesubt și nu a zis nici pâs până s-a întors.
A fost în cantonament și a suportat ore întregi de antrenamente epuizante alături de copii mai bine antrenați decât ea sau a fost plecată la un concurs și fetițele care au stat cu ea în cameră s-au purtat urât și a învățat să depășească și chestia asta.
Plecatul de acasă nu e niciodată ușor pentru un copil, mai ales pentru unul obișnuit să-i facă mama patul dimineața. Însă e un pas necesar, iar experiențele și amintirile vor fi nemaipomenit de frumoase.
Totul e să țineți cont de următoarele sfaturi:
- lăsați copilul să plece de acasă atunci când se simte pregătit. Dacă nu e pregătit să meargă singur, nu mergeți cu el doar pentru a bifa experiența!
- alegeți tabere în care poate merge cu un prieten sau cu colegii. Se va simți mai confortabil printre persoane cunoscute. (Eu n-am făcut așa, la prima tabără reală, am dus-o, am dat-o jos din mașină, am predat-o coordonatorului și am plecat. Nu cunoștea pe nimeni, dar în secunda doi a venit la ea o fetiță și i-a spus: ”Eu sunt X, bine ai venit. Vrei să fim prietene?”)
- dacă alegeți o tabără unde nu cunoaște pe nimeni, discutați cu organizatorii să faceți o întâlnire în prealabil, cu copiii și supraveghetorii. Îmi aduc aminte că Mimi de la Club Morișca, cu care mergea Eliza la munte, așa făcea pentru excursiile de 2-3 zile.
- dacă nu vrea cu niciun chip să plece singur, alegeți variantele de tabere speciale părinte-copil. Nu este corect (în primul rând pentru ceilalți copii) să mergeți într-o tabără unde toți copiii vin singuri, doar al vostru, nu. Oricât o să vă propuneți să nu interveniți, tot o să interveniți, iar copilul, la cea mai mică provocare, o să dea fuga la mama.
- alegeți tabere care să-i placă copilului. Dacă îi place arta, alegeți o tabără de pictură, nu una militară! Însă încercați să vă asigurați că programul taberei cuprinde și ceva nou pentru copil, o provocare. De exemplu, fina mea se teme de apă și de animale, dar în tabăra de vara asta, în care a fost cu Eliza, a intrat în piscină (chiar dacă a plâns de frică la început) și a călărit (nu în același timp, evident! 😀 )
Tu practici un fel de dragoste mai dur si in teorie sunt 100% de accord cu tine, dar nu stiu daca o sa am curajul sa il aplic cand o sa fie copiii mari. Mi se pare ca in zilele noastre parintii, si aici ma includ si pe mine, vor sa isi protejeze execesiv copiii si cand acestia o sa dea piept cu realitatea o sa le fie foarte greu pentru ca au trait intr-o bula. Mama a practicat acelasi tip de educatie ca si tine si mi-a prins bine ca si adult. Pe de alta parte m-a facut sa ma simt foarte singura, pentru ca am simtit ca in cazul unei probleme nu pot conta pe ea si ca nu o sa ma sprijine. Acum, la 32 de ani, nici macar nu ii povestesc mamei daca am vreo problema pentru ca in timp mi-a disparut orice nevoie de a o implica atat de adanc in viata mea.
Să știi că, deși așa pare, nu practic ”tough love”. De altfel, și alăturarea acestor doi termeni mi se pare stranie, pentru că nu cred că există așa ceva. Cred că multe dintre mamele noastre au practicat asta (știi tu, pe copil să-l pupi doar în somn) și, deși ne-a prins bine în viața de adult, ne-a înstrăinat emoțional. Însă eu sunt foarte apropiată de Eliza, îmi spune toate supărările ei și chiar și din tabere mă sună zilnic. O ascult, o încurajez, îi dau soluții dacă are nevoie, sau doar ascult dacă nu caută soluții, dar nu mă duc s-o salvez pentru că, în cele din urmă, se salvează singură (M-aș duce doar dacă s-ar întâmpla ceva cu adevărat grav.) Ce vârste au copiii tăi acum? Unele lucruri se învață, să știi. Dar dacă stai mereu cu un pulover într-o mână și o gustare în cealaltă, gata să le satisfaci instant orice nevoie oricând, n-o să-i ajuți pe termen lung (mă refer aici la vârste mai mari, desigur, peste 7-8 ani).
Bine pică articolul. Recunosc că eu ca și copil am suferit enorm pt că ai mei m-au cocolosit si nu m-au lasat in tabere pana in clasa a 8-a la final!!
Acum mă bucur cumva că D. nu vrea să plece in tabere desi stiu ca e importanta experienta, sincera sa fiu nu am incredere in soferi in primul rand. Trebuie sa trec mental de aceasta bariera. Oricum clar nu il duc cu forta, oricum mi se pare mic la nici 5 ani sa mearga, dar na, sunt si copii mai extrovertiti.
De la scoala mi-am promis ca il voi lasa singur, dar cum fac eu sa ii inspir aceasta incredere in el si mai ales dorinta sa plece?
Parerea mea e ca e micuț încă, lasă-l în pace deocamdată. Eliza a fost în prima excursie de 3 zile la 7 ani abia împliniți și în prima tabără la 7 ani jumate. Atunci am considerat împreună că e pregătită. Referitor la șoferi, alege tabere cu drop-out (noi așa am făcut, o duceam și o luam noi, era aproape, lângă Pitești) sau cu plecare cu trenul. Eliza a fost și cu autocar și cu microbuz, dar când era mai mare și deja nu mai folosea nici înălțător la mașină. Mereu i-am spus să pună centura și i-am zis că poate face diferența, în cazul unui accident.
Dorința de a pleca va veni de la sine, dar asta doar dacă îi dai de înțeles că e ok să se desprindă. Dacă el te simte cu inima îndoită, sunt toate șansele să nu vrea să se ducă nicăieri.
Ascultam ieri un episod dintr-un podcast – The Fifth Vital Sign de la Invisibilia – legat de relația pe care o avem cu durerea. Una dintre concluziile secundare era că această continuă netezire a problemelor pe care le au copiii noștri poate duce la o subdezvoltare emoțională a lor care, la rândul ei, poate duce la o somatizare a tuturor stărilor de tensiune. Și, știm cu toții, că viața e foarte stresantă. Desigur, era vorba despre un caz extrem, dar capacitatea de a fi independent este strâns legată de respectul de sine.
Sunt foarte apropiată de copiii mei, îmi spun câte în lună și în stele și chiar gânduri pe care eu nu-mi amintesc să le fi gândit la vârsta lor, dară-mi-te să le verbalizez către un adult, dar nu sunt de acord să fac pentru ei ,în mod regulat, decât ceea ce nu pot face ei pentru ei. Există și răsfățuri, dar cum ți-ai da seama că cineva îți face o favoare sau te răsfață, dacă ar fi ceva ce face zilnic?
În fine, m-am întins cât o plăcintă, voiam doar să spun cât de mult respect cadrele didactice care refuză să ia părinți în tabere/excursii. Am avut până acum experiențe și de un fel și de celălalt, iar clasele învățătoarelor/dirigintelor care refuză accesul părinților sunt mult mai unite și mai prietenoase.
Ma bucur ca te-ai intins ca o placinta! Multumesc pentru comentariu si pentru recomandarea de podcast.
“Deși Eliza mi-a scos ochii în fiecare an (”uite, mama lui X a venit, tu n-ai venit”), am refuzat de fiecare dată să mă duc în excursie cu ea. Nu am considerat niciodată că locul meu e acolo, în autocarul plin de copii.”
Poate ar fi bine sa mergi cu ea o singura data. Daca ti-a scos ochii in fiecare an, atunci poate i-ar placea sa fii si tu acolo cu ea (pot fi diverse motive).
Fetita mea a fost in excursie cu grupa ei de la gradinita, dar impreuna cu mine, pentru ca are 5 ani si nu cred ca d-na educatoare putea face fata cu brio tuturor copiilor. Am in vedere acum momente mai delicate de genul rau pe masina sau mers la baie (la gradinita fetita se descurca singura, au wc-uri mici, dar in restaurante, benzinarii, mai ales ca de multe ori nici nu-i prea curat … e o provocare si pentru mine uneori)
Insa am de gand s-o las cand va mai creste, spre 9-10 ani. Dar vom alege cu grija tabara (poate o tabara ortodoxa, nu stiu). Singura tabara la care am fost eu (eram in clasa a 10-a) nu mi-a placut deloc pentru ca multi copii se comportau altfel, scapati fiind de vigilenta parintilor (de exemplu, dormeau baieti cu fete), conditiile de igiena erau precare si abia asteptam sa ma intorc acasa.
Oricum, inca nu pot gandi pentru acel moment cand va avea ea 9-10 ani. Momentan stiu doar cum e viata cu o fetita de 5 ani :), nu stiu cum e cu una de 9-10.
Dar, ca principiu general, si o eu imi doresc sa aiba experiente diferite din care sa invete sa se descurce, sa capete curaj.
De-acu nu mai e cazul, nu cred ca mai fac excursii din clasa a cincea. Dar ar fi vrut sa fiu acolo, doar pentru ca alti copii erau cu parintii si atat. Te asigur ca nu avea nicio nevoie neindeplinita, doar ca i se parea ei ca nu e in randul lumii. Din pacate, e la varsta la care simte nevoia sa faca totul ca ceilalti. La gradinita nu au fost deloc in excursii, asa ca din punctul asta de vedere, nu a trebuit sa iau vreo decizie.
De ce crezi că nu se mai fac excursii din clasa a 5-a?
Petru făcea a avut câte două pe an, presupun că va avea și la liceu. Au avut și excursii în care au plecat 2 zile pentru că era destul de departe și pierdeau mult timp pe drum. Au avut și, cel puțin, o tabără pe an, vara.
Fiindca știu scoala si cam ce se petrece acolo 😀 Dacă nu vrea dirigintele, nu se fac. Și după cum am remarcat, nu prea vor să se mai ducă.
Înseamnă că am avut dreptate când i-am tot repetat copilului că are noroc de niște profesori minunați.
Da, bucurati-va de ei! Nu cred ca voi putea spune acelasi lucru despre viitorii profesori ai Elizei, deja cam stiu ce specimene sunt pe la scoala aia.
Buna,
Avand in vedere ca copiii mei sunt mici(5 si 7ani,)si ca nici unul dintre ei nu a vrut sa plece in tabara fara noi,ne-am gândit sa mergem cu toții.Am ales un “altfel” de tabara-una de supravietuire si desi la inceput aveam dubii ca voi supravietui eu 😀 toti ne-am intors încântați de timpul petrecut acolo si supărați ca a trecut asa de repede. Ce vreau sa spun e ca, diferă de la familie la familie.
Nu stiu daca am voi sa pun link cu tabara…Laura daca nu e ok,te rog sterge-l tu.
http://www.floadventure.ro/tabara-family-survival?fbclid=IwAR1v9AnkLu_CuDGWZ7ihMNk3_gVnjYrYs6cUX0KQHrsFbyCQVbJAsNmIYFA
Crissu, eu sunt pro tabere de familie. Dar sa fie de familie, nu tabere de copii în care merg și unul sau doi părinți. Am și scris în articol, că daca nu poate merge singur, e mai bine să alegem o variantă de tabără părinte-copil.
Perfect de acord! 🙂