Nu-i așa că un titlu precum Grădina cu lavandă vă atrage imediat? Așa a fost și în cazul meu, când am văzut coperta în colecția Blue Moon de la editura Litera și am știut că vreau s-o citesc, mai ales că e scrisă de Lucinda Riley și m-am obișnuit deja cu stilul ei romanțat, în care combină trecutul cu prezentul pentru a crea un roman care te ține în priză.
Sinopsis Grădina cu lavandă
Coasta de Azur, 1998: în sudul scăldat în soare al Franței, Emilie de la Martinières, ultima din familia de aristocrați cu același nume, moștenește casa în care s-a născut, de fapt un castel minunat, înconjurat de vii. Dar proprietatea este grevată de datorii uriașe – iar secretele pe care le ascunde sunt la fel de mari…
Paris, 1944: o tânără funcționară britanică, Constance Carruthers, este trimisă sub acoperire la Paris, într-o operațiune a serviciilor secrete britanice care are loc în punctul culminant al ocupației naziste.
Despărțită de contactele ei din cadrul Rezistenței, Constance ajunge din greșeală la o familie de vază care, pe de o parte, are legături puternice cu armata germană, iar pe de alta, complotează pentru eliberarea Franței. Dar într-un oraș plin de colaboraționiști și rebeli, cea mai dificilă decizie a lui Constance va fi să-și dea seama cui îi poate încredința dragostea ei.
Emilie descoperă ce s-a întâmplat cu familia ei în timpul războiului și faptul că există o conexiune mult mai strânsă cu Constance decât ar fi crezut, iar castelul însuși îi poate dezvălui informațiile de care are nevoie ca să-și afle trecutul, prezentul și viitorul. Acest roman, plin de intrigă și pasiune, vă este oferit de una dintre cele mai apreciate povestitoare ale zilelor noastre.
Traducere din limba engleză și note Adina și Gabriel Rațiu.
Fragment
Capitolul 1
Gassin, sudul Franței, primăvara lui 1998
Emilie a simțit cum slăbea strânsoarea mâinii care i‑o ținea pe‑a ei și și‑a coborât privirea către maică‑sa. Privind‑o, avea senzația că, odată cu sufletul ce părăsea trupul lui Valérie, dispărea și durerea care, până atunci, schimonosise chipul muribundei. Astfel, Emilie a putut să uite de obrajii descărnați ai acesteia – și să‑și reamintească de frumusețea de altădată a mamei sale.
– A plecat dintre noi, a murmurat, fără rost, doctorul Phillipe.
– Așa e.
L‑a auzit pe doctor murmurând o rugăciune în spatele ei, dar nu i‑a trecut prin gând să i se alăture. Privea cu fascinație morbidă alcătuirea de carne ce se făcea tot mai pământie, singura rămășiță a ființei care îi dominase viața în ultimii treizeci de ani. Îi venea să‑și înghiontească mama ca s‑o trezească, fiindcă tranziția de la viață la moarte – ținând seama de faptul că Valérie De La Martinieres fusese o adevărată forță a naturii – i se părea de neconceput lui
Emilie.
Nu știa prea bine ce ar fi trebuit să simtă, chiar dacă, de câteva săptămâni, își tot închipuia această clipă. Emilie a întors capul dinspre chipul mamei moarte și s‑a uitat pe fereastră la mănunchiurile de nori care pluteau, precum niște bezele necoapte, pe cerul albastru. Prin fereastra deschisă se auzea cântecul stins al unei ciocârlii ce vestea venirea primăverii.
S‑a ridicat agale, cu picioarele amorțite după o noapte de veghe, și s‑a dus la fereastră. Priveliștea matinală nu vestea nimic din tristețea pe care aveau s‑o aducă orele următoare. Ca în fiecare dimineață, natura pictase un tablou proaspăt și îmbrăca zorii în nuanțe pastelate, provensale, de ocru, verde și azuriu. Emilie și‑a plimbat privirea peste terasă și grădinile geometrice, înspre podgoriile vălurite care înconjurau casa și se întindeau cât vedeai cu ochii. Priveliștea era splendidă și nu se schimbase de secole. În copilărie, Castelul De La Martinieres fusese refugiul ei, locul în care se simțea liniștită și ocrotită; atmosfera lui calmă îi rămăsese pe veci întipărită în fiecare sinapsă a creierului.
Iar acum îi aparținea – deși Emilie nu știa dacă risipa la care se dedase maică‑sa îi mai lăsase bani ca să‑l întrețină.
– Mademoiselle Emilie, vă las singură ca să vă puteți lua rămas‑bun, i‑a spus doctorul, curmându‑i gândurile. Cobor la parter, ca să completez documentele necesare. Îmi pare nespus de rău, a adăugat, înclinând scurt din cap, apoi a părăsit camera.
Oare îmi pare rău?
Întrebarea i s‑a ivit în minte pe nepusă masă. S‑a întors la scaun și s‑a așezat din nou, încercând să găsească răspunsuri la nenumăratele întrebări pe care le ridica moartea mamei. Căuta o rezolvare, aduna și scădea coloanele de emoții contradictorii astfel încât să ajungă la un sentiment absolut. Bineînțeles că asta era cu neputință. Femeia care zăcea jalnic de nemișcată – atât de inofensivă acum și, totuși, o influență atât de intimidantă pe vremea când trăia – avea să‑i provoace mereu disconfortul complexității.
Valérie i‑a dat viață fiicei ei, a hrănit‑o, a îmbrăcat‑o și i‑a oferit un acoperiș solid deasupra capului. Niciodată n‑a bătut‑o, nici n‑a agresat‑o în vreun alt fel.
Pur și simplu, a ignorat‑o.
Valérie a fost – Emilie căutase noțiunea în dicționar – lipsită de interes. Atitudine care o făcuse pe fiica ei invizibilă.
Emilie a întins mâna și și‑a pus‑o peste cea a maică‑sii.
– Nu m‑ai văzut, Maman… nu m‑ai văzut…
Emilie era dureros de conștientă de faptul că nașterea ei fusese doar o îndeplinire silită a cerinței de a aduce pe lume un moștenitor din neamul De La Martinieres, o obligație dusă până la capăt din pur simț al datoriei, nicidecum din instinct matern. Iar, având o „moștenitoare“ și nu băiatul cerut, Valérie devenise cu atât mai lipsită de interes. Prea bătrână ca să mai rămână însărcinată – o născuse pe Emilie la vârsta de patruzeci și trei de ani, într‑o ultimă explozie de fertilitate –, Valérie și‑a continuat viața care o consacrase drept una dintre cele mai încântătoare, mărinimoase și frumoase amfitrioane din Paris. Nașterea și, apoi, prezența lui Emilie – nu i‑au părut lui Valérie cu nimic mai importante decât achiziționarea unui nou chihuahua pe lângă cei trei pe care‑i avea deja. Asemenea câinilor, Emilie era adusă din odaia ei și mângâiată atunci când îi convenea lui Maman. Câinii, măcar, își țineau de urât unul altuia, medita Emilie, pe când ea își petrecuse în singurătate o mare parte din copilărie.
N‑a ajutat‑o nici faptul că moștenise trăsăturile neamului De La Martinieres, și nu conformația delicată și părul blonziu al strămoșilor slavi ai mamei sale. Emilie a fost un copil îndesat, ale cărui ten măsliniu și păr des, de culoarea mahonului – tuns bob odată la șase săptămâni, cu bretonul care desena o linie groasă deasupra sprâncenelor negre – erau darul genetic primit de la tatăl ei, Édouard.
– Uneori mă uit la tine, scumpa mea, și nu‑mi vine să cred că ai ieșit din mine! comenta Valérie în rarele momente în care intra în odaia fiică‑sii, înainte de a pleca la Operă. Bine măcar că ai moștenit ochii mei.
Câteodată, Emilie ar fi vrut să‑și smulgă din orbite ochii albaștri și să‑i înlocuiască cu cei căprui și frumoși ai lui taică‑său. I se părea că nu se potriveau cu fizionomia ei, iar, de câte ori se privea în oglindă, o vedea pe maică‑sa.
Avea deseori sentimentul că nu era înzestrată cu nici un dar dintre cele pe care le‑ar fi putut prețui Valérie. Trimisă la cursuri de balet de la vârsta de trei ani, Emilie a descoperit că trupul ei refuza să se contorsioneze în pozițiile cerute. În vreme ce restul fetelor zburdau prin studioul de balet precum niște fluturași, ei îi lipsea cu desăvârșire grația fizică. Picioarele‑i mici și late preferau să rămână înfipte în pământ, și orice tentativă de a le separa de acesta se solda cu un eșec. Lecțiile de pian s‑au dovedit la fel de zadarnice, iar pentru canto n‑avea pic de ureche muzicală.
__________
Găsiți cartea în librării și la chioșcurile de ziare.