Doar trei cărți citite în a doua jumătate a lunii iulie, iarăși am fost într-o pasă proastă și nu am avut chef de nimic. Culmea e că pe cele pe care totuși le-am citit, le-am devorat, toate trei cărțile conțin niște lecții de viață destul de dure pentru copii și părinți.
Pe primele două le pun deoparte să le citească și Eliza după 16 ani, iar pe a treia urmează să o citească în curând pentru că se pregăteșe de un atelier online pe care îl vom ține împreună pentru editura Corint. Dar despre asta vă povestim la momentul potrivit.
Prima parte aici.
Vanessa mea cea întunecată, Kate Elizabeth Russell, editura Litera
Cartea asta m-a îngrozit. La propriu și la figurat. Nu în sensul că e o carte proastă. Ci pentru că abordează un subiect care pe mine mă îngrozește: adolescența și vulnerabilitatea în fața prădătorilor sexuali.
Deși e o carte foarte lungă (m-am plictisit pe alocuri), cred că e o lectură bună pentru părinții de adolescenți: vă puteți face notițe cu privire la subiecte pe care să le abordați cu copiii voștri, la semne care să vă atragă atenția și la situații care se cer verificate mai amănunțit.
Protagonista, Vanessa, are cincisprezece ani când începe cartea, e cu 3 ani mai mare decât fiica mea. Citind tot ce i s-a întâmplat, am avut un sentiment de greață și revoltă pe tot parcursul cărții. Și nu doar la adresa abuzatorului care o convinsese că tot ce se petrece e consensual, ci și la adresa adulților din jur care au văzut/intuit ce se întâmplă și au ignorat sau au băgat sub preș.
Părinții Vanessei nu sunt musai oameni răi: își iubesc fata, fac ce cred ei că e spre binele ei, dar nu au o comunicare foarte eficientă. Vanessa îi minte iar ei se lasă mințiți, din comoditate sau convingându-se singuri că e pentru binele ei.
Profesorul Strane, abuzatorul Vanessei, este un monstru. Noi, ca cititori, ne dăm seama de la început de toate tertipurile pe care le folosește. O alege pe Vanessa pentru că e cea mai ”slabă” din grup, cea cu îndoieli, singuratică, fără prieteni, nu foarte apropiată de părinți. Așa se asigură că nu va spune nimănui. Iar atacul lui nu e direct, pe o alee întunecoasă.
E în plină sală de clasă luminoasă: un compliment, o atingere aproape întâmplătoare, o combinație de cuvinte mai șocante, apoi retragere. Strane o ademenește încet-încet până când Vanessa ajunge aproape să creadă că a fost ideea ei, că e specială, că profesorul nu e vreun pervers, ci un bărbat care încearcă să reziste impulsurilor sale dar nu o reușește pentru că ea, Vanessa cea întunecată, este prea ispititoare.
Povestea continuă ani la rândul până când, în contextul mișcării #MeToo, o altă elevă mărturisește că a fost abuzată de același profesor pe când era la liceu. Eleva respectivă îi cere ajutorul Vanessei, să-i susțină povestea, dar Vanessa refuză. Pe Vanessa o îngrozește ideea de a accepta că ceea ce a trăit atâția ani este abuz și nu o poveste romantică de dragoste.
Vedem în Vanessa felul în care abuzul își pune amprenta asupra vieții și personalității cuiva. Efectele abuzului nu dispar niciodată, sunt mereu acolo, gata să-și ițească capul hâd dintr-o amintire involuntară.
Cartea niciun fel de ”closure”, nu există o confruntare adevărată și nici un deznodământ clar. Probabil că subiectul nu e ăsta, nu e despre cum reușesc victimele abuzului să meargă mai departe și să se vindece la un moment dat dacă își înfruntă abuzatorul, ci despre cum are loc abuzul, uneori chiar sub ochii noștri, timp de mulți ani.
Și despre cum trebuie să ne iubim mult fetele și să le asigurăm noi că sunt speciale, să le dăm suficientă încredere în sine, pentru a nu cădea în plasa unui astfel de prădător. Cartea are multe scene foarte greu de înghițit, așa că pregătiți-vă moral dacă vreți s-o citiți.
Minciuna, Care Santos, editura Humanitas
O carte care m-a surprins, recunosc că nu mă așteptam ca protagonista să-mi placă așa de mult, mai ales că romanul începe cu ea mințindu-și părinții și făcând diverse prostioare și cred că m-am gândit că nu mi-ar plăcea ca fii-mea să facă la fel.
Dar… Xenia nu e o adolescentă prostuță care se lasă păcălită de un necunoscut de pe net. Xenia e o elevă bună, deșteaptă, pasionată de filosofie. În teorie, știe cu ce se mănâncă viața reală, dragostea sau relațiile dintre oameni. În teorie, doar. În realitate, deși e conștientă că ceea ce face nu e ok, tot nu se poate abține. Se crede (sau chiar este) îndrăgostită și se comportă ca atare: face gesturi riscante, care îi pun siguranța în pericol, își minte părinții, nu se mai poate concentra la școală, nu mai poate dormi bine, se ascunde.
Dacă până acum am citit cărți cu adolescenți mai slabi de înger, cu relații superficiale cu părinții și părinți doar vag interesați de viețile copiilor lor (și cu consecințe dezastruoase), m-am bucurat să văd că Minciuna nu aderă la aceleași clișee. Xenia are o relație bună cu părinții, ei o supraveghează destul de strict (un pic cam prea mult, mai ales la ce face online) și sunt deschiși la conversații și atenți la sentimentele ei. După ce face o serie de prostii, Xenia își adună curajul și le mărturisește părinților totul.
Mi s-a părut nu doar un mare act de curaj, ci și o dovadă de încredere în părinți. Iar genul acesta de încredere se capătă doar în timp și presupune multă comunicare și înțelegere de ambele părți. Și cred că deznodământul cărții depinde foarte mult de momentul acesta, al dezvăluirii și de reacția neașteptată pe care o au părinții și care o face pe Xenia să se simtă iubită și acceptată.
Citind cartea asta am ajuns să-mi pun niște întrebări legate de toleranța noastră la greșelile celorlalți: cât și cum iertăm? până unde mergem cu înțelegerea față de contextul în care a greșit celălalt? cât de mult contează circumstanțele atenuante (mediu, anturaj, educație, societate) atunci când vine vorba de o greșeală foarte gravă?
Găsiți cartea și în format ebook și, recent, a apărut și continuarea ei, Adevărul.
Povestea norocoasei Ruth, Ruth Bevar, editura Corint junior
Whoa, cum a fost cartea asta. Un rollercoaster emoțional de la prima la ultima pagină. În aparență, doar o altă carte pentru copiii de gimnaziu. În realitate, o carte incredibil de complexă despre sufletul uman în toate etapele vieții (copilărie, maturitate, bătrânețe).
O carte despre tragedii personale, despre imigrare, despre a-ți lua viața de la capăt de mai multe ori, despre viața privilegiată și viața celor săraci, despre condiția femeii în anii 60-70, despre abuz domestic, despre parenting reușit și uneori nu prea, despre răni fizice și psihice, despre agresiune sexuală (imaginați-vă asta într-o carte pentru copii – dar cât de subtil e descris sau indicat totul), despre căsnicii nefericite și doruri multe, despre prietenie, despre adaptare și inadaptare. Despre iertare.
Cartea abordează atât de multe subiecte diferite, încât ai crede că autoarea a făcut o sharoma cu de toate, însă dimpotrivă, cartea e, mai degrabă, un tort rafinat, cu cele mai fine ingrediente. Și nu doar pentru că Ruth Behar e o povestitoare excelentă, ci pentru că romanul se inspiră din propria ei viață, ea însăși fiind în copilărie o imigrantă din Cuba rămasă imobilizată la pat timp de mai multe luni, în urma unui accident auto.
Ruth-personajul este o fetiță de zece ani care, în urma unui accident de mașină, rămâne imobilizată la pat, în ghips, timp de aproape un an. Dintr-o fetiță energică, sportivă (Regina Șotronului din Queens) ajunge un copil care trebuie șters la fund de către cineva. Deprimată și incapabilă să se mai regăsească pe ea însăși în noua postură, Ruth se reinventează încetul cu încetul.
Da, poate nu mai poate sări șotronul, dar poate picta (la fel ca Frida Kahlo, și ea rămasă imobilizată în urma unui accident), poate scrie povești la mașina de scris, poate citi și poate învăța ca să nu rămână în urmă față de colegii de la școală.
Poate că prietenii cei vechi nu o mai vizitează sau se mută în altă țară, dar își face prieteni noi. Poate că mama nu e încântată să o îngrijească (și recunosc că m-am înfuriat când mama a neglijat-o sau a certat-o de câteva ori), dar face tot ce poate în timp ce se luptă cu propriii demoni.
În încercarea de a se vindeca fizic, Ruth abordează un nou tip de spiritualitate. Se roagă la Dumnezeu așa cum îl poate percepe fiica unei evreice de origini poloneze cu un turc cubanez, la Shiva dansatorul (zeului prietenului său indian, Ramu), la Frida (pe care o percepe ca pe o zeiță). Și, mai presus de toate, încearcă să ierte. Să-l ierte pe cel care a provocat accidentul și care a omorât cinci oameni și a mai lăsat o femeie în scaun cu rotile și pe ea imobilizată în ghips până la piept.
În cele din urmă, Ruth se roagă la Dumnezeu pentru băiatul de la volan, să fie iertat și să primească iubire și atenție pe lumea celaltă și simte cum, brusc, i se ridică o greutate de pe inimă. E greu să fii generos cu iertările când ești izolat de lume și simți că viața ta nu va mai fi niciodată la fel, dar totuși Ruth reușește să o facă.
Recomand cartea pentru 10+ Abia aștept s-o citească și fiica mea, să văd ce părere are și ce a înțeles din ea
Toate 3 par interesante. Hmm, totuși 3 cărți citite în a doua jumătate a lunii, sunt ceva. Eu în ultima vreme am reușit să citesc prea puțin.
Vaaaiiii, cate recomandari frumoase. Iti multumesc!
Povestea lui Ruth mi-a plăcut și mie, cu toate lecțiile de viață conținute, însă mi se pare că a rezistat destul de bine, poate alții ar fi disperat să fi fost în aceeași stare ca ea.
De altfel, recunosc că partea cu abuzul sexual mi-a scăpat.
Sunt doua referinte pe acest subiect in carte. Casierul de la magazin care o hartuieste pe mama lui Ruth, pentru ca e frumoasa si pentru ca nu vorbeste limba engleza. Si kinetoterapeuta lui Ruth care ii povesteste ca a fost taiata pe fata de un barbat de pe strada caruia i-a refuzat ”o imbratisare si un sarut” (sau ceva de genul). Referintele sunt destul de subtile, eu ca adult le-am resimtit mai tare, copiii probabil ca nu le vor percepe asa de bine.
Da, faza cu casierul, așa este.