Unpregnant – cartea care lansează colecția YA de toamnă la Nemira

Unpregnant: O călătorie cu surprize este un roman despre prietenie scris de Jenni Hendrinks (scenarista faimosului sitcom How I met your mother) și Ted Caplan. Cartea este ecranizată cu același titlu, film lansat pe 10 septembrie pe HBO și disponibil pe HBO Go cu titlul Călătorie neplanificată.

Sinopsis

Veronica Clarke are 17 ani și nu credea că-și va dori vreodată să pice un test – asta până când nu se uită la o bucată de plastic cu două linii roz. Viitorul ei la o universitate prestigioasă e în pericol, dacă nu ia în calcul o decizie dificilă: avortul. Problema e că cel mai apropiat loc unde poate face asta se află la peste o mie de kilometri distanță.

Are niște părinți conservatori, un iubit care a adus-o într-o situație imposibilă și îi mai trebuie și o mașină, așa că nu poate apela decât la singura persoană care nu ar judeca-o: Bailey Butler, oaia neagră de la liceul ei și fosta-cea-mai-bună-prietenă. Ce-ar putea să meargă prost? În afară de trei zile cu mașini furate, foști iubiți nebuni, extratereștri și trădarea unei prietenii de care nu are unde să fugă.

Sub cerul plin de stele din Southwest, Veronica și Bailey descoperă că, uneori, cea mai importantă alegere este ce prieteni îți faci.

Și pentru că mi s-a părut o carte interesantă despre alegeri dificile, aveți mai jos un fragment în avanpremieră din carte. Este o carte pentru adolescenții mai mari și, în mod evident, având în vedere subiectul delicat, fiecare părinte decide singur dacă o achiziționează sau nu pentru copilul lui.

Unpregnant – O călătorie cu surprize, Jenni Hendricks și Ted Caplan, traducător Oana Dușmănescu

”Soarele era deja la asfințit deja când autobuzul m-a lăsat în apropierea cartierului lui Bailey, dar aerul era încă greoi și cald. Mă schimbasem în jeanși în stația de autobuz. Cu cele două bagaje și căldura, deja simțeam cum hainele mi se lipesc de corp. Măcar picioarele se bucurau că se întorseseră în adidașii mei buni. Aruncasem la gunoi pantofii cu toc înalt pe care vomitasem; nu mai voiam să-i văd în viața mea.

Casele erau un pic retrase față de stradă și aveau peluze verzi și garduri vii, perfect îngrijite. Spre deosebire de cartierul meu, aici nu vedeai luminițe uitate de la Crăciun și nici jucării din plastic care să strice peisajul. Fațadele din cărămidă străluceau, intimidante și sobre, gata să te judece pentru orice deviere de la normalitate. Am înaintat pe aleea întortocheată din faţa casei lui Bailey, simțindu-mă din ce în ce mai mică pe măsură ce mă apropiam de ușă. Din casă auzeam sonorul unui televizor. Era acasă, probabil singură. Din câte știam, mama lui Bailey încă lucra în schimbul de noapte la spital. Nu trebuia decât să apăs pe butonul de la sonerie.

Și chiar nu voiam deloc-deloc să apăs butonul.

Totuși am apăsat.

Câţiva pași. O umbră în dreptul ferestrei de la intrare. O pauză dincolo de ușă, ca și cum cineva s-ar fi uitat pe vizor. Sunetul unui zăvor descuiat. Ușa s-a deschis brusc. Bailey m-a măsurat din priviri, sprijinindu-se de cadrul ușii. Era pe jumătate îmbrăcată într-o pereche de boxeri și un tricou larg, cu un unicorn care scotea un curcubeu de sub coadă. Relativa ei lipsă de uimire am atribuit-o norișorului de fum cu aromă de iarbă care mi-a izbit nările.

– Uau! Ce-am făcut să merit vizita din partea minunatei însărcinate?

– Scuze de deranj. Ești ocupată?

Bailey a pufnit în râs.

– Super.

– Uite, ştiu că nu mai suntem prietene ca odinioară. Dar tu ești singura care are mașină și…

Îmi auzeam glasul plin de emoții. Mă tot gândisem ce aveam să-i spun tot drumul până la ea. Dar Bailey se pricepea de minune să-mi strice orice plan. Totuși rămăsese pe loc, așteptând să spun ce aveam de zis, cu fruntea ușor încruntată.

– Adică, dacă m-aș putea duce undeva în oraș sau chiar în St Louis, nu ți-aș cere asta, dar cel mai apropiat loc e Albuquerque și…

Bailey a ridicat o mână și a fluturat-o, făcându-mi semn să tac.

– Cel mai apropiat loc pentru ce? a întrebat ea, cu glasul moale de la ce fumase mai devreme.

M-am înroșit în obraji.

– Știi tu… un loc ca să fac procedura.

Am privit-o cum pune lucrurile cap la cap. Un rânjet de încântare i s-a întins pe toată fața.

– Stai așa. Vrei să fiu însoțitoarea ta?

M-am simțit cuprinsă de un val de ușurare. Ideea căpătase formă.

– Da. O să plătesc eu benzina, mâncarea și tot ce trebuie.

Am tăcut, studiindu-i chipul ca să-i ghicesc răspunsul.

A dat gânditoare din cap.

– Ah, am priceput.

– Ce anume ai priceput?

– Unde-ți sunt cele mai bune prietene, Veronica?

– E weekendul de învățat la greu. Trebuie să studieze…

– A-ha. Sigur.

M-a privit atotștiutoare.

– Nu vrei să afle.

– Nu! Nu e asta!

– Vezi, toată lumea are mai multe tipuri de prieteni: cele mai bune prietene, prieteni din interes și prietenii din tabără și, desigur, prietenii care se droghează…

– Nu e…

– Eu sunt prietena de avort!

– Nu! Ascultă puțin…

Dar Bailey n-avea de gând să se lase întreruptă de protestul meu slab.

– Ba da! Sunt genul de prietenă de care nu ai poate nevoie pentru lucrurile zilnice, cum ar fi cumpărăturile sau un week end petrecut împreună, dar când vine vorba de curățarea placentei… Bam! Sună-ți prietena de avort!

– Șșșș!

I-am făcut semne disperate să vorbească mai încet. Ridicase tonul astfel încât vecinii o puteau auzi. Dar Bailey era acum prea preocupată să plângă la mișto ca să-mi acorde atenție.

– Sunt atât de onorată… să fiu aleasă pentru această… onoare.

Enervată, mi-am scos inelul de la Kevin de pe deget și i l-am aruncat în față.

– Uite, nu-ți cer să faci asta ca prietenă. O să amanetez chestia asta. A fost… al bunicii mele. O să iau cât trebuie pentru doctor și tu rămâi cu restul, bine? Te plătesc. Atâta tot.

Bailey și-a plimbat ochii de la inel la mine. A dat o singură dată din cap. Și mi-a trântit ușa în nas.

– Bailey?

Nu. Asta era ultima mea șansă. Voiam să funcționeze.

Trebuia să funcționeze.

– Bailey! Te rog!

Dar singurul lucru pe care-l auzeam din casă era sunetul înăbușit al televizorului.

Nu mai țin minte cum am făcut drumul înapoi de-a lungul aleii și nici cum am ajuns lângă stradă. Nu mai țin minte să mă fi așezat pe trotuar. Dar acolo m-am trezit când asfințitul a devenit noapte în toată regula. De ce mă așteptasem ca Bailey să mă ajute? Era evident că mă ura. Și nici mie nu-mi plăcea să fiu în preajma ei. Nu vorbiserăm de patru ani până săptămâna asta. Sperasem doar ca banii să fie suficienți pentru a o ademeni. Nu era posibil să-și cumpere iarbă

doar cu banii de buzunar. Dar ocazia de a-mi râde în nas era, de bună seamă, prea tentantă ca s-o rateze.

Rămasă în pană de idei, m-am ridicat, holbându-mă la propriile picioare și așteptând să se întâmple ceva. De preferat să se sfârșească lumea. Zgomotul unui motor m-a trezit, în cele din urmă, la realitate. Se apropia din ce în ce mai mult. Era foarte aproape. Am ridicat privirea.

Bailey atârna pe geamul unui Chevrolet El Camino vintage, de un portocaliu ruginiu, cu o dungă neagră, de curse, pe capotă.

– Cu o singură condiție. Ne oprim în Roswell.

– Să ne oprim?

Am încremenit chiar când voiam să mă ridic și să-mi iau geanta. Cred că era o glumă!

– Nu știu dacă o să avem timp de vizitat…

– Veronica, vorbim despre extratereștri, despre conspirații guvernamentale. Mi-am dorit dintotdeauna să merg acolo și nu e doar vacanța ta.

– Asta nu e o vacanță! m-am răstit, jignită, dar Bailey și-a dat ochii peste cap, neimpresionată.

– Bine, n-o să fac din asta o tragedie, aşa, ca tine.

– Nu fac deloc o tragedie, Bailey. Nu e deloc de glumit.

Săptămâna asta a fost…

– Bla, bla, bla. Smiorc, smiorc, smiorc. Eu sunt Veronica. Sunt fooooarte dramatică.

– Încetează, Bailey! Eu vorbesc serios.

– Și eu. Vorbesc serios despre Roswell.

Ne-am uitat urât una la cealaltă. În cele din urmă, Bailey a ridicat din sprânceană.

– Mai bine duc frumusețea asta înapoi în garaj. Aud cum maratonul Dr. Who mă strigă pe nume.

A băgat în marșarier.

– Nu! am spus eu cât am putut de repede.

– Nu, ce?

– Nu. Nu face asta.

Am tras adânc aer în piept.

– Ne putem opri la Roswell.

Ea a zâmbit. Nu era rânjetul ei obișnuit. Părea un surâs sincer. Am simțit mușcătura vinovăției. Mințeam. Nu aveam cum să ne oprim la Roswell. Nu aveam timp. Dar aveam nevoie de mașină. Aveam nevoie de Bailey. Mi-am alungat sentimentul de vinovăție.

– Dar mai întâi mergem la destinaţia mea, am adăugat.

Bailey a ridicat din umeri, deloc preocupată.

– Nicio problemă, șefa. Hopa sus!

Știind că aceea era ultima mea șansă, am urcat în mașină. Privind în jurul meu în interiorul maşinii, am clipit, nefiind capabilă pe moment să pricep ce aveam în fața ochilor: lumină neagră, piele netedă și scumpă și un craniu în vârful schimbătorului de viteze.

– Parcă aveai o Toyota Camry.

A fost prima idee coerentă care mi-a venit în minte. Bailey și-a dat ochii peste cap.

– Aveam. Dar iubitul mamei repară mașini şi mă învață și pe mine. Am lucrat la maşina asta împreună și, când am terminat, mi-a dat-o mie, cadou de absolvire. Drăguț, hm?

– Uau! E supergeneros!

Bailey a ridicat din umeri.

– Ne înțelegem bine. Și, oricum, cine ar vrea să pornească la drum lung cu un Camry?

În clipa aceea, aș fi mers cu orice mijloc de transport care m-ar fi dus la Albuquerque în timp util. În afară de dubița lui Kevin.

– În regulă. Hai să facem „procedura“!

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.