Cumva intuiesc că până la finalul lui octombrie nu voi mai citi nicio carte; din păcate, jobul, traducerea la care lucrez și, evident, familia îmi ocupă tot timpul, așa că seara cad lată în încercarea de a-l culca pe Vlad la o oră rezonabilă.
Am citit trei cărți în octombrie, dar una dintre ele vreau s-o includ într-un articol separat, pe o tematică anume, așa că în articolul de azi vă povestesc doar despre două dintre ele.
Sunt cărțile perfecte pentru dăruit și citit de sărbători, așa că pândiți ofertele de pe site-ul editurii Nemira, și comandați-le. Cu siguranță o să vă placă și vouă și cui le veți dărui.
Te-am iubit deja în visul meu, Holly Miller, editura Nemira
Am terminat cartea asta târziu în noapte, și slavă Domnului că a fost așa, că altfel m-ar fi văzut membrii familei mele plângând și s-ar fi amuzat pe seama mea. Rareori plâng sau râd cu adevărat la o carte, adică am niște emoții, le simt înăuntrul meu, dar nu prea ies în afară.
De exemplu la cartea Post-Scriptum mă avertizase prietena mea, traducătoarea ei, că voi plânge, dar nu mi-a stors nicio lacrimă. În schimb la asta am plâns de parcă eram rudă cu personajele. Cine știe ce anume declanșează emoțiile într-un cititor și într-altul, nu?!
Și nu știu cum să vă spun dar ai un presentiment tragic de când începe cartea, adică știi că se va întâmpla ceva rău (până și textul de pe spate îți spune asta), dar tot speri că poate nu sau te rogi să fi găsit autoarea vreun mod de a suci situația să nu se întâmple ce știi că o să se întâmple.
Povestea de dragoste dintre fostul medic veterinar Joel (un clarvăzător care își urăște ”darul”) și Callie, o ecologistă reținută și timidă dar cu dor de aventuri este frumoasă tocmai prin simplitatea ei. Cei doi se simt bine făcând lucruri simple împreună, banale pentru orice cuplu: să stea acasă, să se uite la televizor, să citească, să iasă la clătite, să se plimbe.
Fără prea multe artificii de ordin social, fără lucruri ieșite din comun. Doar timp petrecut împreună, cu câinele lor, în rezervația naturală pe care Callie o iubește atât de mult, la reuniuni de familie sau diverse sarbatori cu prietenii.
Doar că o poveste de dragoste atât de frumoasă și de tihnită nu poate continua așa la nesfârșit, cu planuri despre bebeluși și îmbătrânit împreună. Cumva unele povești de dragoste din literatură parcă sunt menite să rămână sub semnul tragicului, să nu se ardă până la capăt.
Joel are o previziune cu privire la Callie și din același moment relația lor nu mai poate fi la fel, pentru că el și cu Callie nu împărtășesc același punct de vedere cu privire la ce ar trebui să facă mai departe având informația respectivă.
Cartea m-a făcut să-mi pun multe întrebări despre plasa de siguranță pe care ne-o ridicăm mereu sub și în jurul nostru și care, până la urmă, devine din plasă de siguranță o cușcă, pentru că nu ne mai permite să ne urmărim visurile, să ne ducem la capăt planurile, să ne asumăm riscuri.
”Cred că nu-mi plac riscurile. Părinții meu au fost mereu destul de… practici, știi? E motivul pentru care nu prea am călătorit, probabil. Mi s-a părut întotdeauna că e cumva mai sigur să rămân la fel. De parcă… dacă nu-ți urmărești visurile, nu te poți simți prost dacă nu ți le îndeplinești niciodată.
Peste cinci ani, Rebecca Serle, editura Nemira
O să vă spun de la început că sunt o cinică deghizată în romantică. Sau poate invers? Adesea glumesc că și marile iubiri din cărți sau filme se mai domolesc dupa ce intervine rutina căsniciei și a copiilor, ratele la bancă, orele suplimentare la job și meschinăriile zilnice și că unele mari iubiri mai bine s-ar încheia în “floare” decât să se ofilească. Și că viața ar fi mai plăcută dacă ne-am cupla bazându-ne pe niște criterii și interese comune, decât pe vreo mare pasiune care se poate stinge undeva pe parcurs.
Și totuși, oare chiar așa e? Dar, pentru că nu pot da spoilere cu privire la carte, să revenim la subiectul ei.
Ce faci când te visezi pe tine însăți în viitor și vezi că ai altă casă, alt inel de logodnă și alt logodnic? E asta o proiecție a faptului că nu ești fericită în prezent și subconștientul tău își imaginează o realitate paralelă? Și cu toate astea te încăpățânezi să faci din prezent viitorul tau, convinsă că vrei ce ai acum si nu ceea ce îți apărea în vis. Sau e doar un vis și nu trebuie să-l bagi în seamă?
Nu vă zic mai multe pentru că nu vreau să vă stric surpriza lecturii, dar dacă ați mai citit de la Nemira O zi de decembrie și Bărbatul care n-a mai sunat, asta sigur o să vă placă! Eu regret că am devorat-o așa, într-o seară, dar efectiv nu am avut puterea s-o las din mână, am stat cuibărită pe canapea și am ignorat totul în jurul meu, așa cum cartea pe care o aveam începută deja n-a reușit deloc să mă facă până acum.
Peste cinci ani este o carte despre devotament, loialitate, prietenie, viața ca un Excel si confruntarea cu neprevăzutul, despre ambiție profesională și tenacitate, despre a-ti trăi viața cu intensitate si de a gusta din tot ce îti ofera ea atât cât poți, despre relații “călduțe” si despre mari iubiri, despre tragediile care ni se întâmplă când credem că viața noastră e perfectă.
Mi-a plăcut într-un mod aparte (deși recunosc că protagonista nu mi-a fost foarte simpatică, dar cred că tocmai faptul că era o persoană cu defecte și bizarerii a făcut-o să pară mai umană și nu doar un personaj dintr-o carte), o confirmare că există cărți de dragoste și un pic mai altfel.
Tu unde te vezi peste cinci ani?
Și un citat care mi-a plăcut:
”Tu înțelegi greșit dragostea. Crezi că are nevoie de un viitor ca să conteze, dar nu e așa. E singurul lucru care nu are nevoie să fie în niciun fel. Contează numai să existe. Aici. Acum. Dragostea nu are nevoie de viitor.