Lunile mai și iunie au fost, mai degrabă, dominate de cărțile pe care le-am tradus, decât de cele pe care le-am citit și, deși am tot cărat cu mine prin vacanțe și cărți, le-am adus înapoi nedeschise de multe ori. Abia în vacanța la mare am reușit să deschid niște cărți și să mă cufund în poveștile din ele și am realizat cât de dor îmi era de asta.
Ca să nu fie un articol prea lung, o să împart cărțile lunilor mai și iunie în două articole, deși inițial mă gândisem doar la unul singur.
Ultimul mesaj, Laura Dave, editura Litera
Un thriller un pic atipic, pentru că nu moare nimeni în el, iar pericolul nu l-am simțit chiar așa de iminent și de amenințător. Acțiunea avansează lent, nu se întâmplă multe lucruri în carte, se pune accentul pe trăirile și amintirile personajelor. Hannah primește într-o zi un bilețel de la soțul ei, pe care scrie Protejeaz-o, cu referire la fiica ei vitregă, Bailey, de 16 ani.
Owen se face nevăzut. De altfel, pe el nu-l cunoaștem deloc, decât din perspectiva lui Hannah, care rememorează anumite evenimente sau discuții care ar fi trebuit s-o pună pe gânduri la acel moment. Hannah pornește în căutarea lui Owen, după ce compania la care acesta lucra este închisă și fostul lui șef acuzat de fraudă. Pe măsură ce Hannah descurcă ițele trecutului lui Owen, apare și motivul real al dispariției lui.
Cred că ce mi-a plăcut a fost tocmai faptul că lipsește acea tensiune pe muchie de cuțit, ceea ce a făcut ca lectura să fie relaxantă. Dacă aș avea altă definiție, nu l-aș numi thriller, dar în lipsă de altceva, merge și încadrarea asta.
Doamna England, Stacey Hall, editura Nemira
În mod neașteptat, deși nu eram în dispoziție pentru o carte edwardiană dark & gloomy, am devorat Doamna England în două zile (poate și cu perspectiva clubului de carte Nemira în minte – 26 mai, Afternoon tea, porcelain & books – Club de lectură doamna England la showroomul Philocaly din București).
Jane Eyre meets Wuthering Heights meets Daphne de Maurier în acest roman cu susul în jos, unde nici soția aparent alienată mintal, nici chipeșul stăpân al casei, nici dădaca proaspăt absolventă a unei școli de prestigiu nu sunt ceea ce par. Conacul sumbru, servitorii antagoniști, zona rurală izolată, trimiterile către industrializarea Angliei, opoziția dintre săraci și bogați completează tabloul unui roman englezesc tipic.
După ce actualii ei angajatori se decid să emigreze, tânăra dădacă Ruby May acceptă oferta familiei England, din Yorkshire, de a avea grijă de cei patru copii ai lor. Primită cu răceală de toată lumea, în afară de stăpânul casei, Ruby își îndreaptă întreaga atenție asupra copiilor, care par neglijați pe toate planurile.
Între ei se creează o relație bazată pe afecțiune, iar între Ruby și Charles pare să apară un soi de complicitate, dar, deși Ruby este o ”mielușea naivă” (așa cum o descrie alt personaj), noi ne dăm seama, din postura de cititori, că este atrasă într-o cursă și că Charles England nu este ceea ce pare.
Oricât ar încerca autoarea să creeze suspansul, parcă nu prea îi iese, ne prindem imediat că ceva e în neregulă și tot dăm paginile așteptând să se întâmple ceva. Care nu prea se întâmplă. Punctul culminant vine și trece foarte repede, spre finalul cărții. Ritmul este lent, iar scriitura foarte descriptivă. Ajungi astfel să ai o experiență aproape imersivă în roman, pentru că tot ceea ce vede, simte, aude, miroase protagonista, trăim și noi.
Așa cum ziceam și la cartea precedentă, faptul că suspansul nu e pe muchie de cuțit a fost pentru mine un mare plus, în perioada asta prefer cărțile mai călduțe, care să nu-mi consume din emoții 😀
Citatul meu preferat (din nou, se pare că aleg citate cu chestii pe care le știm instinctiv, dar merită să le auzim repetate): ”A spune nu poate fi de zece ori mai greu decât a spune da, dar te face să te simți de o sută de ori mai bine.
Suferință și extaz, Meg Mason, editura Litera
O carte greu de digerat, eu am început-o, apoi am avut nevoie de o pauză, apoi a reluat-o și tot așa. Este povestea vieții Marthei Friel, spusă retroactiv chiar de către protagonistă, sub forma unui jurnal cu gânduri care merg înainte și înapoi, nu neapărat cronologic și care încearcă să reconstituie drumul care a dus la eșecul căsniciei ei.
Martha suferă de o boală mentală neidentificată și, până aproape de final, când o identifică, se luptă cu manifestările ei și cu prejudecățile celorlalți legate de asta. Treptat, Martha descoperă felul în care s-a auto-sabotat de-a lungul anilor, bazându-se pe informații parțiale sau false legate de starea ei de sănătate.
E greu să empatizezi cu Martha, chiar și știind că suferă de o boală mentală, dar faptul că ajungi s-o faci în cele din urmă se datorează exclusiv talentului scriitoarei și felului în care își construiește nu doar personajul principal, ci și galeria de personaje secundare: părinții, ambii ratați în carieră, dar proiectând diferit aceste ratări (tatăl-poet care n-a mai ajuns să publice și mama-sculptoriță considerată mediocră de lumea artistică), sora care face un copil după altul și se văicărește în permanență de greutățile vieții de familie, mătușa care duce o viață perfect ordonată pentru a-și crea impresia că are control asupra lucrurilor, soțul care tolerează atât de multe lucruri dincolo de limita de toleranță.
Mi-a plăcut finalul cărții, pe principiul ”if it’s not happy, it’s not the end”. Nu e un final închis, care vine să închidă cercul, ci unul deschis care ne lasă loc pentru speranță.
Cartea m-a dus un pic cu gândul la Eleanor Oliphant și la Cactusul, dar cu mai mult accent pe partea de boală mentală și cât de mult afectează viața unei persoane un asemenea diagnostic, nu doar prin felul în care este privit/tolerat/acceptat de cei din jur, ci și prin prisma convingerilor limitative pe care ți le inoculează.