Cât de iertători sunt copiii voştri?

Cândva între Crăciun şi Revelion, Eliza şi-a luat telefonul şi s-a retras în dormitor unde a întreţinut o conversaţie mai lungă pe Whatsapp cu o colegă de clasă. Întâmplător, e o colegă despre care ştiu că necăjeşte alţi copii, se laudă cu lucruri pe care nu le-a făcut şi uneori le vorbeşte şi urât celorlalţi (v-am mai povestit de ea, e cea cu grupurile de whatsapp şi mesajele pe telefon la ore nepotrivite). După ce au stat ele de vorbă şi colega respectivă a învăţat-o pe Eliza cum să mintă cu privire la nişte chestii, ultimul mesaj vocal trimis de Eliza suna cam aşa: „îţi mulţumesc din suflet şi promit că o să te iert mereu când o să te porţi urât cu mine!”

Vă jur că mi-a venit să explodez când l-am auzit (am citit şi ascultat toată conversaţia fără să ştie Eliza dar nu am confruntat-o cu privire la asta decât atunci când mi-a dat ea telefonul să mă uit) pentru că am simţit în clipa aia că fata mea are o atitudine de cârpă de şters pe jos. M-am gândit că dacă va ierta mereu, cealaltă fetiţă va continua să se poarte urât şi nu va învăţa nimic din asta. Apoi am început să mă gândesc la altceva: dar dacă, iertând-o, îi oferă, de fapt, un exemplu pozitiv de comportament şi poate că, pe viitor, cealaltă fetiţă nu se va mai purta aşa?!

Cu această idee în gând, am stat să meditez puţin asupra capacităţii de iertare a fetei mele. Este incredibil de iertătoare! Nu ţine ranchiună nimănui şi uită repede comportamentele urâte ale celorlalţi. Nici măcar nu trebuie să-i ceară cineva iertare, pentru că ea şi uitat ce s-a întâmplat. De mică şi-a iertat tovarăşii de joacă din parc care îi furau jucăriile, a iertat adulţii care au dezamăgit-o, şi-a iertat colegul care a pocnit-o în a doua zi de şcoală, a iertat oamenii care i-au făcut promisiuni pe care nu şi le-au ţinut, a iertat-o pe profesoara de balet care i-a părăsit în mijlocul anului, îi iartă constant pe copiii care râd de numele ei. Mai presus de toate, mă iartă mereu pe mine pentru imperfecţiunile mele de mamă. Nu ţine supărare, nu întoarce spatele pe veci nimănui şi mereu ai uşa deschisă la ea, dacă vrei.

M-am întrebat mereu dacă nu cumva trăsătura asta a ei îi va face mai mult rău decât bine în viaţă, dacă nu cumva le va deschide oamenilor drumul să profite de bunătatea ei. Dacă n-ar fi mai indicat să insist pe dezvoltarea altor calităţi ale ei şi nu neapărat pe capacitatea de a fi iertător cu cei din jurul ei. Şi apoi mi-am dat seama că asta e cea mai importantă calitate a ei. Nu e cea mai empatică, nici cea mai darnică, nici cea mai silitoare sau cea mai modestă, însă este, cu siguranţă, cea mai iertătoare fiinţă pe care o cunosc. Are, bineînţeles, şi multe defecte şi defectele alea o fac să nu fie miss popularitate, nici în grupul de la şcoală, nici printre prietenii din parc, însă vă mărturisesc că nu mi-aş fi dorit să aibă niciuna dintre calităţile de mai sus în exces pentru că o prefer aşa şi vreau să învăţ de la ea. Iertarea nu e un lucru care ne vine uşor nouă, adulţilor, şi cred că sunt mulţi dintre noi care ar avea de învăţat de la Eliza pe tema asta, adulţi şi copii deopotrivă.

Mă bucur că se cunoaşte pe sine însăşi şi că are încredere în ea că nu va înceta niciodată să-şi ierte colegii şi prietenii. Deşi am făcut o mică implozie pe moment, mă bucur că am citit acel mesaj şi că am discutat cu ea despre asta. Nu voi înceta niciodată s-o încurajez să ierte pentru că sunt convinsă că, odată ce ierţi, sufletul tău e mai uşor şi te poţi concentra altfel să-ţi fie ţie bine decât atunci când ţii ranchiună şi îţi umpli viaţa de sentimente urâte, adunate acolo, de-a valma.

Acest blog post face parte din Campania “Fetiţele Powerpuff – Un copil încrezător schimbă lumea mai uşor”, campanie derulată de Cartoon Network. Campania îşi propune să susţină cultivarea încrederii în sine a copiilor, prin descoperirea trăsăturilor şi aptitudinilor proprii. Episoade noi din “Fetiţele Powerpuff” pot fi urmărite de luni până vineri, de la ora 15.45, numai la Cartoon Network.

Şi pentru că mi-ar plăcea să aflu care este acea capacitate deosebită a copiilor voştri (nu una practică – “e cel mai bun biciclist” – sau una care ţine de şcoală – “e olimpic la ceva”, ci una sufletească), vă invit să vă lăudaţi puţin copiii în comentarii. Care este acea trăsătură care v-a sărit în ochi cel mai tare la copilul vostru şi pe care aţi vrea s-o vedeţi cultivată şi pe viitor şi păstrată atunci când va fi adult, ca să trăiască într-o lume mai bună? Şi dacă tot veni vorba, cât de iertători sunt copiii voştri?

11 Comment

  1. Baietelul meu are multa compasiune, ma impresioneaza adesea. Iar fetita, care are doar trei ani jumatate pare ca are darul de a uni, de a ne tine cu iubire apropiati. Tot ce facem, trebuie sa fim “toti patu” (toti patru)-ca mancam, ca stam in pat seara la povesti, ca iesim undeva, nu conteaza, sa fim toti…E si prima care cere iertare si care pupa si imbratiseaza.

  2. cristina o says: Reply

    Ce provocare! In general, mie imi place copilul meu asa
    cum este, dar lucrez la partile negative care i-ar putea aduce neplaceri in viitor. Gandindu-ma bine la ce raspuns sa
    dau, constat ca orice calitate poate avea si efecte negative. De exemplu, Diana (6 ani si jumatate) este competitiva, are atitudine de leader, este atenta la detalii/oameni/tonalitatea vocii, este f apreciata in colectivele din care face si a facut parte (scoala, respectiv gradinita). La intrarea in clasa copiii fac cerc in jurul ei, iar la gradi o strigau in continuu pana se schimba sa intre la grupa.

  3. Roxana says: Reply

    Si fetita mea este la fel de iertatoare: merge pe principiu “n-a vrut sa faca asta”. Eu, recunosc ca i-am spus ca, in viata, va avea numai de pierdut; oamenii nu se schimba uitandu-se la comportamentul celor din jur – oamenii se schimba daca vor sa se schimbe.
    Dar, chiar si-asa, ea are momente cand iarta, indiferent de greseala care i se face si nu mai tine cont de ce zic eu. Mai are un ‘defect’: este empatica – sufera pentru orice nimic. Si se framanta/gandeste cum se poate remedia situatia in cauza. Si eu innebunesc cand o vad cum se “consuma” – ma gandesc ca, in viata multi o s-o ia de fraiera. Sper doar ca viata, s-o faca sa-si schimbe atitudinea.

  4. Roxana says: Reply

    Si fi’miu e la fel. Ma gandesc daca nu cumva e o chestie de neconstientizare. Poate, de fapt, nu realizeaza amploarea gesturilor acelor copii, si e mai important pentru el sa fie valorizat de copiii aia decat sa se izoleze prin cearta.

  5. Buna! Imi place provocarea si iti multumesc pentru ea. Fetita mea (desi poate fi prea mica pentru provocarea lansata de tine – are 1 an si 9 luni) este iertatoare si imparte pupici si imbratisari la toata lumea. Este cea care ma ajuta sa ofer mai multa iubire inclusiv mie. Imi place sa ma gandesc la ea ca un om care aduce pace, bucurie si iubire 😊.

  6. Amanda says: Reply

    Este inca copil! Si sunt afirmatii copilaresti! Tu interpretezi din prisma experientelor tale, evolutia si trairile ei de copil? Si eu imi iubeam un usrsulet cand eram copil, dar acum imi iubesc sotul. O matusa ne explica pe la 16 ani ce este viata si ca a gresit ea, si ca noi nu trebuie sa facem aia si ailalta ca a incercat ea si site. Sora mea mai mare, o intreaba, si noi nu ar trebui sa facem sex ca ai facut tu si stii?

  7. Mirela says: Reply

    Poate ar trebui sa ii explici Elizei notiunea de demnitate si cum sa ierte comportamentele nepotrivite si, in acelasi timp sa fie ferma si sa nu le mai accepte.
    Iertarea e cheia catre linistea noastra interioara si sa ii iertam pe ceilalti, sa ne iertam pe noi pentru imperfectiunea noastra e cel mai bun lucru pe care il putem face pentru noi, dar asta nu presupune acceptarea tuturor comportamentelor celorlalti. Ne putem delimita de ceea ce nu ne place si intr-un mod care sa ofere celorlalti libertatea de a lua propriile decizii.

    1. Laura Frunză says: Reply

      Da, am tot încercat dar ea vrea pur şi simplu să fie prietenă cu toată lumea şi atunci uită şi iartă. Şi nu ştiu cât de bine e.

      1. Mirela says: Reply

        Eliza invata prin propriile experiente si, daca vei fi langa ea fara sa o judeci cand o sa o doara, o vei ajuta sa se dezvolte ca om adult cu stima de sine crescuta. Nu putem sa prevenim toate experientele negative( ea poate nici nu le percepe asa), care pe noi, mamele, ne dor mult mai tare! Da-i aripi sa ia singura deciziile privind relatiile ei, chiar daca nu sunt cele potrivite din punctul tau de vedere si fi umarul pe care plange fara sa fie judecata si certata.
        Esti o persoana tare calda si stiu ca esti o mama grozava, dar nu chiar totul e pe umerii tai! Ai incredere in ea!

        1. Laura Frunză says: Reply

          Of, partea cu aripile e cea mai grea!

  8. Ce suflet mare are!

    Eu poate i-as explica si cum sa corecteze actiunile si sa raporteze si la altii. Fiica mea de mica are atitudini de judecator (nu o data era conflicte intre colegi si s-a dus intre ei si inceput cu ton dur: STOP CU CERTURILE incat aia 2 au ramas paf si s-au oprit). Comportamentele repetate au nevoie si de consecinte.

Leave a Reply