Smile – Zâmbeşte, mâine va fi mai bine!

17500205_10155266166058846_695314160_o

Am făcut-o şi pe asta, da! Mi-am făcut operaţia de reducere a dioptriilor. Au trecut fix trei săptămâni de atunci şi eu sunt în continuare bulversată de această schimbare atât de radicală în viaţa mea. Operaţia a decurs perfect, a durat foarte puţin şi rezultatele sunt uimitoare. Despre operaţie o să vedeţi mai multe în documentarul meu (deşi cred că cei de la Discovery n-ar fi de acord să numesc un filmuleţ în care mai mult bat eu câmpii “documentar”), e destul de lung dar vă promit că e amuzant, măcar, dacă nu şi extrem de lămuritor din punct de vedere ştiinţific. Dacă nu aveţi răbdare să vă uitaţi la toate cele 20 de minute (ceea ce e ok, că oricum eram nemachiată pentru operaţie şi arătam destul de nedormită), puteţi să vă uitaţi doar la început şi la final, unde trag concluziile după două săptămâni.

Despre Smile nu sunt foarte multe testimoniale în mediul virtual. Ştiu asta pentru că le-am căutat eu înainte să-mi fac operaţia. Voiam mai multe informaţii subiective despre perioada de după operaţie şi, pe unde am găsit câte ceva, am remarcat că toată lumea vorbeşte cu entuziasm despre viaţa fără dioptrii, dar nimeni nu menţionează cât de grea este adaptarea emoţională. Ştiu că sună ciudat pentru că, teoretic, după ce nu ai văzut singur timp de douăzeci de ani, ar trebui să te adaptezi imediat la viaţa fără ochelari, însă nu este chiar aşa.

În primele zile, am avut momente în care aproape mă lua panica şi voiam înapoi ochelarii. Aveam impresia că toată lumea vrea să mi se bage în ochi. Că-mi intră apă, obiecte, fire de păr, că-mi bagă bebe degetele în ochi. Că nu pot să-mi protejez ochii. Eram super stresată. Timp de douăzeci de ani, ochelarii au fost interfaţa între mine şi lume şi deodată a trebuit să fiu doar eu cu lumea şi îmi era greu 😀 Ochii mei trebuiau să înveţe din nou să vadă singuri, să nu se mai folosească de ochelari ca de o cârjă. A fost greu la început, dar am izbândit. Mai am momente, seara la culcare, când după ritualul dat cu cremă pe mâini, desfăcut părul, pus telefonul pe modul avion, îmi duc mâinile la ochi să scot ochelarii. Aproape mi-am scos singură ochii de vreo câteva ori pentru că nu era nimic acolo 😀 Ciudat e că dimineaţa nu am reflexul de a căuta ochelarii, pentru că deschid ochii, văd perfect şi sar jos din pat. N-aş şti să vă explic de ce seara apare impulsul acesta, e probabil o obişnuinţă dată de ritualul fix pe care îl am.

Un alt lucru cu care trebuie să mă obişnuiesc este chipul meu fără ochelari. Mi se pare că mi se văd ridurile, cearcănele, oboseala. Parcă ochelarii le mai ascundeau. E un exerciţiu de a mă accepta aşa cum sunt şi e un exerciţiu sănătos. În plus, acum că se văd toate astea, pot face ceva să le atenuez şi nu le mai uit în spatele ramelor groase ale ochelarilor. Şi stilul de machiaj trebuie să-l schimb pentru că într-un fel se machiază ochii pentru a se vedea de sub lentile şi în alt fel machiezi ochii care se văd fără niciun scut în faţa lor.

Mi-am luat o pereche de ochelari de soare frumoşi şi îi port cu mândrie. Înainte nu puteam purta ochelari de soare, am avut doar de vedere heliomaţi şi mai demult unii de soare cu dioptrii pe care nu i-am mai schimbat când am schimbat dioptriile, pentru că mă costau prea mult. Ştiu că pare o chestie superficială dar mă bucur să port şi eu ochelari de soare chic.

N-am aruncat ochelarii vechi, parcă nu pot încă. Chiar aş fi curioasă dacă cei care şi-au făcut operaţie de mai mulţi ani, i-au aruncat şi după cât timp. Cred că vor sta în sertar o vreme îndelungată şi nicio “konmarizare” din lume nu mă va face să-i arunc, deşi nici măcar refolosibili nu sunt pentru că ramele erau foarte vechi şi în stare destul de proastă. Am aruncat, însă, lentilele de contact, deci un pas tot am făcut.

De văzut văd foarte bine. N-aş şti să vă spun dacă la fel cum vedeam cu ochelari sau mai bine pentru că nu mi-am luat nişte puncte de reper înainte şi oricum nu vreau să fac comparaţii, ci să mă bucur pur şi simplu de experienţa de a vedea din nou fără niciun ajutor. Văd bine la distanţă şi văd bine de-aproape. Nu-mi obosesc ochii decât dacă sar calul cu statul la laptop şi atunci parcă se împăienjeneşte puţin privirea. Închid capacul laptopului şi totul e ok din nou. Cum vă spuneam şi în filmuleţ, operaţia a avut şi nişte beneficii secundare – stau mai puţin pe laptop şi pe telefon. Sunt fericită şi sper să nu uit fericirea asta de acum, ci să păstrez mereu în suflet un dram de recunoştinţă pentru efectele intervenţiei pe care mi-am făcut-o pentru că doar păstrând asta în minte, voi fi mai conştientă că trebuie să-mi protejez şi să-mi păstrez cât mai mult timp sănătatea ochilor.

9 Comment

  1. Ana says: Reply

    Eu am aruncat ochelarii dupa 2 ani de la operație ;). Credeam ca voi folosi ramele pentru lentile cu protecție pentru laptop. De fapt, cred ca era doar un pretext si eu nu aveam curaj sa ma desprind de trecut. Dar m-am eliberat si este ATÂT de bine.

  2. violeta. argatu says: Reply

    Foarte, foarte, foarte tareeee!
    Bravo tie! Succes si azi! :p

  3. Nedelea Mihaela says: Reply

    Felicitari pentru curaj! Si pentru ca ne-ai impartasit aceste stari post operatorii.

  4. Ekaterina says: Reply

    Ce dioptrie ai avut?

    1. Laura Frunză says: Reply

      -3 pe aparat, dar -2,75 corecţie pe ochelari.

  5. Oana says: Reply

    Bună! Pot sa intreb cat au ajuns costurile operatiei si a consultatiilor pre si post operatorii?

    1. Laura Frunză says: Reply

      Operaţia e destul de costisitoare, ca să fiu sinceră. În jur de 160 de milioane. Şi se poate plăti şi în rate cu card avantaj.

  6. Beatrice says: Reply

    eu dupa 5 ani de la operatie, inca ii mai am pe undeva 🙂

  7. Felicitari, Laura! Sa iti fie bine si in continuare!

Leave a Reply