Moaţa, Creaţa şi Grasu’ la bal – poveşti de Sidonia Drăguşanu

coperta-sidonia-carte-copii-moata-creata-2x

Moaţa, Creaţa şi Grasu’ la bal e o carte de poveşti scrisă de o autoare al cărei nume pun pariu că nu vă spune nimic acum: Sidonia Drăguşanu. Eu însămi am descoperit-o citind un articol pe blog la Dollo şi m-am bucurat că va fi reeditată la Hyperliteratura, readucând astfel, în atenţia publicului, o jurnalistă, scriitoare şi activistă feministă din perioada interbelică.

Dacă volumul de nuvele nu mi-a plăcut iar romanul încă aşteaptă să-l citesc (şi problema e că nu ştiu unde aşteaptă, nu-l găsesc), cartea de poveşti mi s-a părut nemaipomenită. Fiecare poveste este atât de frumos redată, cuvintele se ţes atât de bine unul de altul, personajele sunt atât de simpatice, încât m-a cucerit imediat.

Cartea conţine şaptesprezece poveşti pe teme variate, care ar putea fi apreciate şi de părinţii moderni care preferă poveşti exclusiv pozitive, fără prea multe personaje negative sau întâmplări înfricoşătoare. Evident, nu sunt întru totul lipsite de învăţături, căci fără anumite confruntări sau provocări, personajele nu ar evolua, însă din toate poveştile răzbate o anumită blândeţe pe care n-o mai simt prezentă în poveştile scrise în vremurile noastre.

coperta-sidonia-carte-copii-moata-creata-2x

Personajele sunt diverse: animale, pitici, păpuşi, diverse spirite şi duhuri, copaci, copii şi prinţese. Fiecare personaj are ceva de învăţat din ceea ce i se întâmplă, unii descoperă dragostea, alţii prietenia, alţii iubirea de viaţă.

Una dintre poveştile mele preferate este despre prinţesa care se afla mereu în căutarea a ceva care s-o facă fericită, dar această căutare fără sfârşit o obosea teribil, astfel că devenea din ce în ce mai nemulţumită şi mai tristă. Când află că există nişte flori care o fac să doarmă luni şi chiar ani, prinţesa se foloseşte de ele pentru a face timpul să treacă. Numai că, ajunsă la capătul vieţii, descoperă, în sfârşit cât de frumoasă e viaţa şi îşi doreşte să o prelungească. Din păcate, acest lucru nu e posibil pentru că ultima floare a somnului se scutură singură. Cred că povestea e o metaforă a faptului că lăsăm viaţa să treacă pe lângă noi, dorindu-ne mereu să treacă timpul mai repede, dintr-un motiv sau altul, fără să trăim clipa.

Foarte interesantă este şi povestea despre prinţesa urâtă, ţinută ascunsă de tatăl ei, care descoperă că în regatul ei există foamete, sărăcie, orfani, bolnavi şi bătrâni şi, prin ajutorul dat celorlalţi, devine la fel de frumoasă cum e şi inima ei. La fel de mult mi-a plăcut şi povestea despre un bătrân care merge să facă pe Moş Crăciun pentru copiii dintr-un orfelinat. Nici nu ştiam că în perioada interbelică exista mitul lui Moş Crăciun “cu o haină roşie cu blăniţă albă pe margini”, cu “sprâncenele groase şi barba şi mustăţile lipite”, cu sacul în spinare.

Cartea este ilustrată de Doina Botez, are coperţi cartonate, format 20×26 şi o găsiţi pe site-ul Hyperliteratura.

2 Comment

  1. Dollo says: Reply

    Mulțumesc Laura, cred că e cea mai sinceră și frumoasă cronică pe care am citit-o despre cartea de povești 🙂

    1. Laura Frunză says: Reply

      Eşti foarte drăguţă! Eu mulţumesc că mi-ai dat ocazia să citesc această carte deosebită. Cred că literatura pentru copii avea nevoie de ea!

Leave a Reply