Articol scris de Adina Giurgea pentru blogul meu, ca urmare a participării la conferinţa Furtunile emoţionale la copii şi părinţi de pe 16 iunie 2018, susţinută de Otilia Mantelers şi Ravid Aisenmann Abramsohn. – Parteneriatul de ascultare, partea a II-a. Puteţi citi prima parte aici.
Parteneriatul de ascultare (listening partnership)
Aici ajungem la punctul nevralgic al parentingului… părerea mea! La teorie suntem cu toţii beton armat, ştim ce să facem, cum, când şi exact în ce proporţie pentru a fi cei mai buni părinţi, pentru a ne conecta, pentru a ne ţine emoţiile în frâu, pentru a nu repeta greşelile făcute de părinţii noştri!
Şi cu toate astea, nu putem s-o facem, de multe ori!
Aici, Hand in Hand Parenting ne propune o metodă de a avea grijă şi de noi, ca oameni, de nevoile noastre emoţionale, pentru a putea avea cupa plină din care să turnăm şi copilului… Această metodă face diferenţa între abordarea aceasta şi alte (multe) abordări de pe piaţa parentingului.
Fără ascultare autentică, posibilitatea de a ne exprima emoţiile, de a ne vindeca rănile emoţionale, şi toate acestea prin conectare umană, înţelegere şi empatie (că doar citind în cărţi nu merge, am încercat eu!) nu putem să creştem copiii aşa cum ne dorim sau aşa cum ar merita.
Şi acest instrument are parte, la conferinţă, de o demonstraţie practică: Otilia se războieşte cu telefonul care „i-a furat copiii”! Ravid o ascultă! Iar emoţiile care se revarsă, lacrimile şi mărturisirile spontane îşi fac apariţia şi ne ţintuiesc în scaune, atenţi 100%!
Elemente specifice: ascultare cu respect, atenţie, căldură, conectare. Cel care ascultă are încredere în judecata celui care vorbeşte. Răspuns verbal minim: zâmbet, empatie, conectare (fără sfaturi, soluţii, întreruperi).
Una din regulile cele mai importante ale parteneriatului de ascultare este păstrarea confidenţialităţii, de aceea e cel mai bine să ne alegem ca partener pe cineva din afara cercului nostru de prieteni şi apropiaţi, cineva în care să avem încredere şi să putem asigura reciprocitatea şi confidenţialitatea ascultărilor.
O să spuneţi că voi aveţi cu cine vorbi, că aveţi o prietenă apropiată sau poate soţul vă ascultă de câte ori aveţi o problemă dar acela nu este parteneriat de ascultare. În acest cadru, verbalizăm, ne eliberăm de emoţii şi trăiri, fără rezerve, fără să luăm în considerare ce gândeşte celălalt, dacă ne judecă, să avem grijă la modul de exprimare, la semantică. Doar descărcăm sacul emoţional fără rezerve, iar celălalt ne ascultă şi e acolo cu atenţia şi prezenţa! Atât!
În conversaţiile obişnuite interlocutorul intervine să ne ofere sfaturi sau să-şi spună păsul… şi tocmai de aceea acela nu mai este un parteneriat de ascultare, pentru că se mută focusul de la cel care vorbeşte la cel care ascultă.
La finalul timpului de ascultare, ne reîntoarcem din sistemul limbic (partea emoţională a creierului) în partea raţională a creierului prin întrebări practice: câte candelabre sunt în încăpere, numeşte 5 fructe cu seminţe, 6 legume verzi etc.
Evident că şi aici toţi cei prezenţi au format un parteneriat de ascultare cu părintele învecinat, şi, pentru 5 minute, ne-am exprimat emoţiile, temerile sau supărările apoi am încercat DOAR să ascultăm!
Replica unui tată din sală despre ce a simţit în timpul exerciţiu de listening partnership spune foarte multe despre nevoia noastră de descărcare emoţională: „A fost un sentiment nou: să fiu apreciat pentru slăbiciunile şi vulnerabilităţile mele…şi nu ca în viaţa de zi cu zi când suntem apreciaţi pentru că suntem puternici şi batjocoriţi pentru că suntem slabi!”
Ascultarea profundă îndreptată către copil, de această dată, seamănă cu instrumentul destinat adulţilor dar se concentrează pe copil în momentul în care trece prin momente dificile, prin emoţii grele.
De câte ori copilul nostru are o problemă, avem instinctiv tendinţa de a vrea să reparăm, să găsim soluţii, să facem lucrurile mai bune pentru copil. Prin practicarea ascultării profunde vom depăşi dorinţa de a remedia noi înşine problema (care e contraproductivă copilului) şi vom dobândi încredere în capacitatea copilului de a-şi reveni şi de a-şi rezolva singur problemele.
Acesta este un remediu eficient când copilul plânge (şi va trebui să-ţi înfrânezi dorinţa de a-l opri), are o criză de furie ori se confruntă cu o frică iraţională.
„Când rămâi în stare de ascultare profundă, navighezi alături de copil pe marea tulbure a emoţiilor sale.”, după cum apare explicată esenţa acestui instrument în cartea „Ascultă-ţi copilul”.
Paşi concreţi pentru practicarea ascultării profunde:
- apropie-te şi priveşte-l în ochi;
- oprim comportamentul agresiv;
- N-o lua personal, nu încerca să raţionezi cu copilul, centrul lui de comandă este preluat de partea emoţională, nu de cea raţională;
- Vorbeşte cu blândeţe şi cât mai puţin, doar pentru a-i transmite copilului că e în siguranţă: „Îmi pare rău că-ţi este atât de greu”, „Sunt aici pentru tine”.
- Oferă-i siguranţă (prin cuvinte şi gesturi blânde) dar asigură-te că şi tu eşti în siguranţă. În mijlocul unei crize de nervi ai putea deveni ţinta loviturilor, ţine-i mâinile sau picioarele cu blândeţe, împiedicând agresivitatea să escaladeze.
- Lasă-l pe el să decidă când a terminat. Unele crize de plâns pot dura 5 minute, altele 50.
Aş vrea să sintetizez mesajul pe care l-am simţit cel mai prezent în cadrul conferinţei:
„Nu este treaba noastră să-i reparăm pe copii. Treaba noastră e să-i ascultăm, să acceptăm şi să validăm emoţiile grele pentru a le putea descărca. Apoi, când ei se simt văzuţi, ascultaţi şi acceptaţi se pot autoregla şi pot creşte şi deveni acei oameni care-şi doresc să fie!”