Pe Adina Rosetti o știam doar din lumea virtuală, acum ceva vreme am recenzat cartea Povestea kendamei pierdute pentru blogul editurii Arthur. Abia apoi cred că au ajuns în biblioteca mea cărțile ei pentru copii mici: Domnișoara Poimâine și joaca de-a timpul, Aiurea-n tramvai și De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură. Desigur că citisem și textele ei din Nesupusele, un proiect colaborativ despre eroinele mai mult sau mai puțin știute ale României.
Recent, Adina a lansat prima ei carte pentru segmentul 10+: Vremea Vrăjitoarei Niciodată, primul volum din seria Cronicile domnișoarei Poimâine, care are ca protagonistă o adolescentă. Și nu orice fel de adolescentă, ci una rebelă, care are la fel de puțină răbdare acum pe câtă avea atunci când era o fetiță mică în Domnișoara Poimâine și joaca de-a timpul.
Pentru că părea să aibă atât de multă experiență în ceea ce privește adolescenții, dar și pentru că am fost curioasă cum a crescut Domnișoara Poimâine, am rugat-o pe Adina să răspundă la câteva întrebări legate de cartea nou apărută, de ceea ce mai citim și de parentingul de adolescenți.
1. Prima ta carte pentru copii a fost ”Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul”. Ai spus că a început pe când încercai să-i explici fiicei tale cum curge timpul și, pentru asta, ai inventat o poveste. Cum a crescut personajul între timp?
Am început să scriu ”Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul” când fetița mea, Clara, avea vreo 3-4 ani. Acum are 14 si jumatate 🙂 Personajul Domnișoara Poimâine a căpătat un fel de viață proprie, a devenit prietena mea imaginară, s-a încăpățânat să rămână în poveștile mele. Cum cartea de mai sus avea un final destul de deschis, m-am tot întrebat, la fel ca cititorii, ce s-o fi întâmplat mai departe cu personajele din poveste. Nu mi-a fost greu să-mi imaginez că Domnișoara Poimâine a crescut, a devenit adolescentă, acum are alte probleme – unele sentimentale, unele filozofice. Mă interesează foarte mult adolescența, această vârstă zbuciumată, în care nu știi ce vrei, pendulezi între entuziasmul de a schimba lumea cu orice preț și lenea de a-ți face ordine în cameră.
2. Spune-ne câteva calități ale copiilor tăi pe care le-ai inclus în „Cronicile Domnișoarei Poimâine”. Dacă îmi aduc eu bine aminte, ai spus că ei sunt sursa ta de inspirație.
Evident, nu aș fi scris cărțile pe care le-am scris dacă nu aș fi fost mama Clarei și a lui Anton. Cred că de când petrec atât de mult timp cu copiii, am ajuns să redescopăr nişte chestii esenţiale pentru scris, destul de lăsate la o parte în lumea adulţilor: bucuria, curiozitatea, pofta de joacă. Iar Clara va fi întotdeauna modelul meu de “rebel girl”.
3. Cum a fost colaborarea ta cu ilustratoarele cărților cu Domnișoara Poimâine? Ai știut dinainte cum vrei să arate personajele sau le-ai lăsat mână liberă?
Pentru ”Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul” (acum în curs de re-editare la Editura Arthur) am colaborat cu Cristiana Radu, pe care o cunoșteam demult și despre care știam că vom fi pe aceeași lungime de undă. Habar nu am avut cum să arate personajele și aveam siguranța deplină că desenele ei ar fi depășit orice imaginație a mea – ceea ce s-a și întâmplat.
Cristiana a îmbogățit povestea, i-a adăugat detalii noi, așa cum face un ilustrator bun. În schimb, pentru trilogia „Cronicile Domnișoarei Poimâine” am avut de la început foarte clar în minte cum să arate personajele și care să fie atmosfera vizuală a cărții. Visam ceva între steampunk și manga. Dar n-a fost să fie, nu am găsit ce căutam. Și poate că a fost mai bine așa, căci Oana Ispir a făcut o treabă absolut grozavă!
4 Cum te raportezi la feedbackul primit de la cititori, atât la cel pozitiv, cât și la cel negativ (dacă există)? Îți este teamă vreodată de felul în care va reacționa publicul?
Nu-mi e teamă. Sigur, am îndoieli atunci când scriu și după ce termin o carte, dar astea fac parte din fișa postului de scriitor. Dar odată ce predau textul editurii, sunt împăcată cu el, știu că am făcut ce am putut eu mai bine la momentul respectiv.
De la copiii-cititori am avut reacții extraordinar de frumoase până acum! Toate discuțiile cu ei sunt foarte haioase, de la întrebările pe care le pun despre cărțile mele, până la mirarea sinceră că cineva își poate petrece luni de zile buchisind la o poveste…
Pentru mine este o mare bucurie să particip la întâlniri în școli, cred că este important ca elevii să vadă scriitori în carne și oase, pe care îi pot lua la întrebări și cu care-și pot face selfie!
5. Ce voiai să te faci când erai mică și cum te-au sprijinit (dacă te-au sprijinit) părinții în visul tău? Crezi că e important ca un părinte să-și susțină copilul, indiferent cât de trăznite sunt visele copilului?
Sigur că e extrem de important (și noi, părinții de azi, știm asta), dar să nu uităm că generația părinților noștri (bunicii de acum) nu aveau nici informațiile, nici manualele de parenting pe care le avem noi; aveau, în plus, o viață trăită într-un sistem totalitar care interzicea „visele trăsnite”. Am crescut într-o familie în care mi s-a citit mult și în care am fost mereu înconjurată de cărți și evident că asta m-a făcut să iubesc poveștile atât de mult, încât să-mi doresc să fiu și eu „scriitoreasă”. Însă drumul meu a fost sinuos, cu pierderi și regăsiri, cu multe ocoluri și bâjbâieli, dar și cu întâlniri și semne miraculoase.
6. Cum ești tu, ca părinte, în viața de zi cu zi? Dă-ne voie să te cunoaștem puțin. Ce relație ai cu copiii tăi?
Pot să fiu și extrem de relaxată, să uităm de lecții și să fugim cu toții la o înghețată, dar și extrem de pisăloagă atunci când se apropie teza la mate. E clar că toți trei (eu, Clara și Anton) suntem pasionați de povești și am sta ore întregi să citim și să ne uităm la filme sau să hălăduim pe dealuri, la țară. Altfel, relația din trio-ul nostru este destul de complicată: o mamă singură care încearcă să le facă pe toate cât poate de bine și nu-i ajunge niciodată timpul și doi copii cu părinți divorțați, cărora uneori le lipsește o familie. Nu e deloc simplu…
7. Sunt sigură că mai sunt și alți părinți care inventează povești pentru copiii lor și care și-ar dori să le publice. Ce sfaturi le-ai da părinților care visează să ajungă scriitori, la fel ca tine?
Nu aș face vreo diferență între „părinții care vor să devină scriitori” și alți oameni, fără copii, care vor să devină scriitori. Eu nu consider literatura pentru copii un gen minor, rezervat doar celor care au legătură cu „lumea copiilor” prin simplul fapt că au devenit la un moment dat părinți.
Am început să scriu mai întâi literatură pentru adulți și acolo am învățat (cât am învățat) cum e treaba cu scrisul. În primul rând, trebuie să-ți placă enorm să scrii. Mai mult decât (aproape) orice altceva pe lume. Nu e vorba despre a publica sau a „deveni”. E vorba despre un fel de a exista: prin cuvinte, prin povești, printr-o stare greu de explicat, care e ca un fel de trecere către o altă lume secretă. Altfel, sfaturi despre cum să contactezi o editură se găsesc o mulțime pe net.
8. Care sunt scriitorii tăi preferați de cărți pentru copii? Cine te inspiră în acest domeniu? Ce îți plăcea să citești când erai mică?
Încă am în biblioteca mea cărțile iubite din copilărie și le-am citit din ele și copiilor mei: „Vrăjitorul din Oz”, de Frank Baum, cu splendidele ilustrații ale lui Iacob Desideriu, „Cipi, acest pitic uriaș”, de Fodor Sandor, cu ilustrații de Livia Rusz, „Aventurile lui Tom Sawyer”, de Mark Twain, “Aventurile lui Habarnam şi ale prietenilor săi” de Nicolai Nosov sunt doar câteva dintre cărțile citite și răscitite.
Apoi, am avut perioada Jules Verne, pe care-l devoram în vacanțe (aveam și aproape toate discurile cu dramatizări), perioada Cireșarii, poveștile nemuritoare – cam toate cărțile cu care au crescut copiii anilor ‘80. Dintr-a cincea am descoperit literatura pentru adulți: am început abrupt, cu Mircea Eliade, clasicii ruși și francezi… Într-a șaptea eram mare fan Edgar Allan Poe și încercam să scriu nuvele dark.
Apoi, de când am devenit mamă, am descoperit, alături de copiii mei, scriitori pe care nu-i citisem în propria mea copilărie: de exemplu Roald Dahl, Maurice Sendak, Michael Ende. Sau Octav Pancu-Iași, ca să dau și un nume de la noi. Am redescoperit Alice în Țara Minunilor, înțelegând de data asta subtextul avangardist-absurd. Plus, desigur, scriitorii români contemporani pentru copii: Victoria Pătrașcu, Iulia Iordan, Laura Grunberg, Adina Popescu, Lavinia Braniște, Alex Moldovan, Florin Bican, Carmen Tiderle și mulți alții.
9. Ce carte ai acum pe noptieră?
Pe noptiera mea sunt mereu multe cărți, nu numai cele pe care le citesc eu, dar și cele pe care le citesc împreună cu Anton. Deși are 9 ani, încă avem ritualul de citit seara la culcare. Acum, de pildă, citim „Scârții” de Tom Fletcher. Iar eu, două romane ale unor autoare care-mi plac foarte mult și pe care le recomand insistent: „Sonia ridică mâna” (Lavinia Braniște) și „Părinți” (Diana Bădica).