Viața de părinte de adolescent și pisica lui Schrödinger

Ce au în comun viața de părinte adolescent și pisica lui Schrödinger? Păi vă zic eu: ambivalența 😀 Viața de părinte de adolescent e și grea și ușoară în același timp! Provocările și grijile nu se opresc deloc, iar noi ne simțim mai nepregătiți ca niciodată. Despre asta am povestit puțin în luna martie pentru revista Forbes Kids, în cadrul unui dosar mai amplu despre parentingul de adolescenți.

Și pentru că eu când mă pun pe scris, nu mă mai pot opri și le-am trimis un material mai lung decât putea apărea în revistă, aș vrea să redau și aici ce am scris pentru ei, în speranța că poate va ajuta sau inspira pe cineva. Numărul acesta din Forbes Kids chiar merită, dacă sunteți părinți de pre- și adolescenți, căutați-l la punctele de distribuție de presă Inmedio.

Despre provocările vieții de părinte de adolescent

Părintele trebuie să lucreze activ pentru ca relația lui cu adolescentul să rămână una bună și să nu presupună că doar pentru că sunt înrudiți, o să fie automat așa. Asta pe scurt. Varianta lungă ar fi că nouă acum ne pasă de emoțiile lor, de sănătatea lor mentală, de frământările prin care trec. Nu vreau să generalizez, dar în generațiile anterioare nu se punea problema, ca părinte, să te preocupi prea mult de fericirea și bunăstarea sufletească a copilului tău. Te preocupai de nevoile lui de bază (adăpost, hrană, educație, siguranță) și restul nu prea conta.

Acum ne pasă, ceea ce face ca creșterea și educarea unui adolescent să fie de o mie de ori mai grea dar și mai frumoasă. Cred că un părinte pierde mult dacă nu stă conectat la sufletul adolescentului lui, sunt atât de multe lucruri minunate acolo, dar și multe lucruri înfricoșătoare pe care trebuie să știm să le gestionăm.

La toate astea se adaugă și prezența virtualului, indiferent că e social media sau sunt jocurile online. Un copil nu se mai poate deconecta de asta: dacă pe vremuri venea acasă și casa era un cuib, un port sigur pentru el unde să se desprindă de ce i se întâmpla la școală sau în grupul de prieteni și să ia o pauză, să-și odihnească tumultul interior, acum totul vine cu el acasă. Nu poate evada, nu se poate desprinde și atunci noi, părinții, trebuie să intervenim cu fermitate în ceea ce privește folosirea dispozitivelor, ceea ce poate declanșa războaie noi cu adolescentul.

Suntem sau nu pregătiți pentru adolescența copiilor noștri?

Mă simt complet nepregătită în fiecare zi. Oricâte cărți aș citi, oricâte podcasturi aș asculta sau oricâți psihologi aș urmări, provocările vieții de adolescent mă iau prin surprindere. În principiu, deși am fost și eu adolescentă, rămân mai degrabă surprinsă de cât de răutăcioși sunt adolescenții. În această pecking order – căreia nici nu știu cum să-i spună în română, poate nevoie de afirmare, de ierarhizare, în care cel mai mare îl „ciugulește” pe cel mai mic – nimeni nu se mai gândește la sentimentele celui de lângă el, este o lipsă de empatie care pe mine mă uluiește. Empatia nu este un sentiment cu care te naști, este un comportament învățat și mereu rămân surprinsă de cât de slab dezvoltată este, în general, la adolescenți.

În plus, adolescența vine cu schimbări uriașe, cu desprinderea treptată de familie și de casă, cu primii fiori ai dragostei, cu provocările examenelor, cu nevoia din ce în ce mai mare de apartenență la un grup, cu renunțarea la pasiuni sau  aderarea la unele care nu sunt tocmai pe placul nostru, cu dorința de adrenalină, cu instinctul spre uniformizare (prin haine, obiecte deținute, activități comune), cu uși trântite sau închise în nasul nostru, cu tentația viciilor (vapat, fumat, droguri, păcănele, băuturi energizante), cu mâncat nesănătos, cu nopți nedormite și așa mai departe.

E mult de gestionat pentru un părinte și adesea poate fi copleșitor. Eu încerc să iau fiecare provocare pe rând, să mă concentrez pe câte un lucru în parte, să accept că uneori nu pot și nu trebuie să rezolv nimic, doar să ascult, să nu mai transform fiecare discuție într-o lecție (cel mai mare reproș al fetei mele, că mă folosesc de orice oportunitate pentru a-i ține o teorie sau a-i da o lecție), să nu mă supăr dacă nu mi se spune totul (adolescenții au dreptul la viață privată), să uit și să iert odată cu ea (în special prietenii care o rănesc), să accept că nu poate avea comportamente și reacții mature în anumite situații pentru că nu poate vedea sau estima consecințele din viitor.

În plus, în perioada adolescenței te vei simți ca cel mai singur părinte din lume, mai ales dacă ai un adolescent care are un comportament mai puțin dezirabil. Dacă atunci când erau copiii mici, împărtășeai totul cu toată lumea, inclusiv pe social media sau la coadă la poștă, acum o să taci mâlc. În primul rând o să ai interdicție de la adolescent să spui ceva cuiva (inclusiv prietenelor tale) și în al doilea rând n-o să vrei tu să faci asta, mai ales dacă ți se pare că adolescentul tău e mai puțin „realizat” decât al prietenilor – poate n-a intrat la cel mai bun liceu sau n-are nicio preocupare sau pierde vremea pe TikTok, în timp ce ai altora par să urce munții, să citească optzeci de cărți pe an și să participe numai la olimpiade și cercuri de robotică.

În perioada adolescenței trebuie, mai mult ca niciodată, să nu ne comparăm copiii (ideal ar fi să n-o facem niciodată, dar dacă e să fim sinceri cu noi, știm că așa ceva nu se poate), să nu uităm că niciodată nimic în viață nu a ajuns la un final. Și la 40 de ani ne putem reorienta în carieră, la 60 putem să alergăm la un maraton, iar la 70 să ne mutăm în altă țară.

Cum ne ținem copiii aproape?

Primul instrument ar fi timpul petrecut împreună. Din punctul meu de vedere, timpul petrecut împreună este sacru. Aud adesea de adolescenți care nu mai merg în vacanțe cu părinții, care nu stau la masă cu rudele sau care nu mai fac împreună tradițiile de sărbători. Cred că trebuie să insistăm ca lucrurile astea să se petreacă în continuare: măcar o masă pe zi în familie, una-două vacanțe pe an împreună, inclusiv cu fiecare părinte separat, dacă există posibilitatea (nu trebuie să fie de lungă durată sau în locuri exotice), ieșiri în oraș cu adolescentul, la film, la muzeu, la cumpărături. Niciodată n-o să vi se destăinuie mai mult un adolescent decât atunci când ați ieșit împreună la o cafea sau la cumpărături la mall! De sărbători insistați să vă respectați tradițiile: coaceți prăjituri împreună, decorați bradul, vopsiți ouă, orice vreți voi.

Al doilea instrument ar fi ascultarea fără judecată. Cu cât ascultați mai mult și tăceți mai mult din gură, cu atât sunt șanse mai mari să vă vorbească mai mult. Eu am pierdut niște puncte la chestia asta de câteva ori și am învățat pe pielea mea cât de important e să nu judeci, indiferent că sunt acțiunile copilului tău sau ale anturajului lui.

Iar al treilea instrument ar fi apropierea. Cei mai mulți părinți de copii mari spun că atunci când și-au deschis casele pentru adolescenții lor și pentru prietenii lor, au avut cele mai bune relații, pentru că au știut mai repede ce se întâmplă și au putut supraveghea mai îndeaproape anumite comportamente.

Și ca un ultim sfat: niciodată să nu pleci de la premiza că adolescentul tău nu va face NICIODATĂ ceva anume. Sunt șanse mari s-o facă și tu să nu afli și să nu poți gestiona consecințele. Mai bine discută cu copilul și asigură-l că vei fi mereu de partea lui, că îți poate spune orice. Una dintre „memele” mele preferate de pe net sună așa: Vreau ca adolescentul meu să nu spună „aoleu, o să mă omoare mama”, ci „trebuie s-o sun pe mama imediat”! Și cred că e un principiu de viață spre care trebuie să tindem cu toții.

 

Cover photo: Cosmin Marincea/Simply Happy, locație: Blooms Experience.