Book review: Povestea florilor de mac de pe insula lămâilor

Deși „Povestea florilor de mac de pe insula lămâilor” este cartea de debut a autoarei spaniole Cristina Campos, la noi a apărut în traducere „Povești cu femei măritate” mai întâi și abia apoi aceasta. „Povești cu femei măritate” mi-a plăcut foarte mult pentru temele abordate, iar „Povestea florilor de mac de pe insula lămâilor” (traducere Ana-Maria Tamaș) mi-a plăcut pentru poveste.

Ca și în celălalt roman, Cristina Campos aduce în discuție multe subiecte delicate, toate legate de femei: căsniciile abuzive și alegerea de a rămâne în ele, relațiile mamă-fiică, iubirile interzise, alegerile de carieră, orientarea sexuală, confuzia adolescenței, regretele bătrâneții, totul pe fundalul spledid al insulei Mallorca și cu miros de pâine coaptă însoțind cititorul la fiecare pagină.

De altfel, am apreciat mult găselnița asta a autoarei de a da fiecărui capitol denumirea unui tip de pâine și mi-ar fi plăcut ca traducerea titlului să fie mai aproape de original, pentru că era ceva important: Pan de limon con semillas de amapola, adică Pandișpan/chec de lămâie cu semințe de mac, un desert în jurul căruia se învârte toată acțiunea cărții.

Pe scurt, romanul este despre două surori de aproape 40+ de ani dintr-o familie înstărită, care s-au alienat de-a lungul anilor din motive pe care le aflăm pe parcurs. Marina este sora mai mică, medic obstetrician la Medici fără Frontiere, plecată din Mallorca la șaisprezece ani, martora unor orori de nedescris prin țările subdezvoltate în care își desfășoară acțiunea. Încă din primul capitol, una dintre aceste întâmplări petrecute în timpul unui stagiu în Etiopia îi va da complet viața peste cap și o va face să-și reanalizeze opțiunile de carieră și de viață.

Anna, sora ei mai mare, n-a plecat niciodată din Mallorca, s-a căsătorit cu un bărbat bogat, fără să urmeze o carieră și locuiește în continuare în casa părintească după decesul ambilor părinți. Are o fiică adolescentă, Anita, cu care nu se înțelege deloc, și este profund nefericită într-o căsnicie abuzivă, cu un soț care o înșală și o desconsideră și fără vreo prietenă reală, cu excepția menajerei filipineze de care s-a atașat și care îi e mai apropiată decât prietena oficială, Cuca, cea care îi pune botox pe datorie atunci când rămâne fără bani.

Apropo, cartea a fost ecranizată în 2021 în regia lui Benito Zambrano:

Cele două surori înstrăinate primesc brusc o moștenire valoroasă: o moară cu casă și brutărie, lăsate de o femeie despre care n-au auzit în viața lor. Anna se bucură de moștenire pentru că ea și soțul ei au greutăți financiare și speră să scape de ele cu banii obținuți din vânzarea proprietății, însă Marina este curioasă să afle mai multe despre femeia misterioasă, așa că refuză să vândă și redeschide brutăria, sperând ca altfel să afle mai multe despre fosta ei proprietară. Odată cu primirea moștenirii, viețile celor două femei încep să se schimbe radical și la fel și relația dintre ele.

Nu pot să dezvălui mai multe despre acțiunea cărții, pentru că e presărată cu surprize și nu vreau să-mi scape accidental vreuna, dar e o poveste care te ține în suspans și care te trece prin tot felul de stări emoționale. Mi se pare că Cristina Campos înțelege atât de bine femeile și nu se teme să atace subiecte dificile legate de alegerile pe care suntem câteodată nevoite să le facem și cu consecințele cărora trebuie să trăim ulterior.

Campos e scriitoarea „femeilor” și nu pentru că scrie așa-zisa „literatură pentru femei”, ci pentru că romanele ei sunt explorări ale sufletelor feminine, iar femeile din ele sunt atât de diferite, încât e imposibil să nu te regăsești măcar într-una dintre ele. Abordarea ei e multi-fațetată, astfel că, uneori, nici măcar alegerile reprobabile (cum ar fi aceea de a avea un amant) nu mai par atât de îngrozitoare.

Mi-a plăcut mult de Marina, cea care n-a avut parte de dragostea mamei, cea care s-a simțit mereu nelalocul ei în familie și la școală și care a plecat cât mai departe de casă, făcând o meserie periculoasă, și mi-a amintit un pic de Ileana Damaschin, protagonista cărții mele, Nu-i ușor să fugi de fericire, cu diferența că Marina se implica în relații, chiar dacă unele fără obligații. Mai sunt și alte asemănări între cele două protagoniste, dar nu le pot dezvălui, pentru că le veți afla citind cartea. Se pare că tematica aventurierei rănite care fuge de casă și de stabilitate este una pe care romancierele contemporane o abordează tot mai des și mă bucur să le citesc perspectivele lor asupra acestui „trope” (motiv) literar.

Personajul Annei mi s-a părut unul trist: aparent o femeie slabă de înger, fără coloană vertebrală, care a trăit mereu în interiorul convențiilor sociale, așa cum a fost învățată de mama ei și mi-a părut rău că n-a avut parte de un final așa cum l-ar fi meritat, dar am apreciat faptul că fiica ei, Anita, a rupt lanțul slăbiciunilor morale și și-a trăit viața așa cum a vrut ea.

„Povestea florilor de mac de pe insula lămâilor” este, în ciuda coperții frumușele, mai mult decât o carte de vacanță. Este un roman tulburător despre viața femeilor la aproape 50 de ani, despre confruntarea cu alegerile făcute până atunci și despre puterea de a o lua pe alt drum fără amărăciune și regrete, sau chiar de a te întoarce acolo unde ai spus că nu te vei mai întoarce niciodată și de a o face cu inima împăcată.