Dacă în ianuarie mă lăudam că sunt pe cai mari din nou, acum trebuie să mărturisesc că a urmat o perioadă în care am citit extrem de puțin. Am avut mult de lucru, tot felul de chestii de rezolvat și chef sau energie aproape deloc. Am început mai multe cărți, dar nu le-am dus la final.
Însă ca să nu las totuși să treacă lunile astea fără să scriu nimic, am adunat în acest articol cele cinci cărți citite în februarie – aprilie. Și pentru că trei din cinci cărți sunt de la editura Litera, e bine să știți că azi încep Zilele Aniversare Litera, cu multe reduceri și cu un cadou frumos la comenzi peste 149 de lei: un kit al cititorului cu cartea Suferință și extaz de Meg Mason și o sacoșă de pânză foarte frumoasă.
Frida Kahlo și culorile dragostei, Caroline Bernard, editura Nemira
[Dacă nu știți nimic despre Frida, recenzia poate conține SPOILERE]
O biografie romanțată a celebrei pictorițe mexicane Frida Kahlo, din momentul în care are accidentul de autobuz care îi va schimba definitiv viața până aproape de moarte.
Știam deja câte ceva despre Frida Kahlo, împreună cu fiica mea am mai căutat informații despre ea pe net și îi știam unele dintre tablouri. Cu toate astea, a fost interesant să descopăr viața și arta ei văzute prin ochii ei (chiar dacă ochii i-au fost împrumutați de o scriitoare care s-a documentat foarte mult cu privire la Frida). A fost cu siguranță o femeie excepțională, în ciuda multor decizii discutabile pe care le-a luat. Tot ce făcea făcea cu pasiune și asta s-a văzut îndeosebi în arta ei. Și-a iubit foarte mult țara și a arborat cu mândrie simbolurile tradiționale în hainele și pieptănătura ei și le-a inclus în toate tablourile pictate.
A stat o vreme în umbra soțului ei, Diego Rivera, un pictor faimos de fresce, dar a reușit într-un final să strălucească pe cont propriu. Frida a suferit foarte mult, pe toate planurile. A avut poliomelită, accidentul de autobuz i-a distrus coloana și organele interne, soțul a înșelat-o, a pierdut două sarcini și a fost nevoită s-o avorteze pe a treia.
Toată suferința acumulată Frida și-a transpus-o în tablouri ca un mod de a-și procesa emoțiile și de a-și vindeca sufletul. În timp ce citeam, am căutat tablourile și fotografiile cu ea pe net și am fost mult mai atentă la detalii de data asta, am văzut lucruri pe care nu le remarcasem.
Ipoteza iubirii, Ali Hazelwood, editura Litera
Ali Hazelwood nu este doar scriitoare, ci are un doctorat în neuroștiințe și este profesor universitar. Scrie despre provocarea de a fi femeie într-un mediu STEM și nu se sfiește să arate discriminarea și provocările pe care le întâlnesc femeile din acest domeniu. ”Ipoteza iubirii” este plină de astfel de momente, dar este plină și de romantism și de o poveste de dragoste puțin atipică.
Cred că de asta m-am atașat atât de mult de carte, pentru că îmi place când unul dintre protagoniști iese din tiparul clasic social. Olive, protagonista, cercetătoare la Stanford, nu este atipică în sensul clasic al cuvântului (nu are autism, de ex), dar este asexuală, orientare despre care nu prea se vorbește în general și care îi face pe oamenii care o au să simtă că sunt defecți cumva și că e vina lor că nu le place interacțiunea sexuală.
Asexualitatea nu are mereu legătură cu traumele și este o orientare sexuală ca și celelalte și care nu poate fi ”vindecată” de-a lungul vieții. Singurul ei ”avantaj” este că are ”grade”, nu e ori-ori, iar persoanele care au o astfel de orientare pot alege sau nu să aibă interacțiuni sexuale, uneori chiar plăcute, cu cei în care au încredere.
Da, Olive se îndrăgostește și simte atracție față de un bărbat, dar nu simte în mod deosebit nevoia să se culce cu el. Și autoarea a reușit o treabă destul de bună și plină de sensibilitate să redea reacțiile și emoțiile ei. Pe lângă toate celelalte. Scena de sex din carte, deși cam lungă și detaliată (și cu mici stângăcii de traducere pe care le înțeleg perfect), este una dintre cele mai bune citite de mine, pentru că este una în care bărbatul cere și se asigură că are consimțământul partenerei pentru orice se întâmplă între ei în pat.
Citesc romance de ani de zile și în nicio carte (poate cu excepția uneia YA pe care am citit-o recent – Anul în care am căzut), bărbatul nu cere expres consimțământul femeii, ba dimpotrivă, s-au favorizat cărți la publicare în care bărbații fac chiar pe dos, promovând o cultură a macho-men-ului hărțuitor care, vezi Doamne, femeii chiar îi place.
Camerista, Nita Prose, editura Litera
O carte polițistă atipică, cu o protagonistă atipică: un bogat om de afaceri este găsit mort în camera sa de hotel și cel mai important martor, camerista Molly Gray, devine repede și cel mai posibil suspect. Ne dăm seama din primele rânduri că Molly este altfel decât toți ceilalți. Ea însăși mărturisește la un moment dat că are altă percepție a lumii decât toți ceilalți și tocmai această percepție o și bagă și o și scoate din necazuri.
Ca cititor, o urmărești pe Molly pe parcursul cărții și îți tot vine să-i spui ”ai grijă, fato, te păcălește”, dar nu ai cum s-o avertizezi, poți doar să privești din afară și să speri că lucrurile se vor aranja. Și în general așa se întâmplă: oamenii cu o atitudine mai naivă asupra vieții nu înțeleg cu adevărat gravitatea unor situații și poate fix asta îi face să treacă razant pe lângă pericole reale. Naivitatea lui Molly o pune uneori în împrejurări periculoase, dar pe care ea le navighează cu succes.
Pe alocuri tristă, pe alocuri amuzantă, după un început cam greu, cartea lui Nita Prose m-a captivat și n-am lăsat-o până n-am terminat-o. Autoarea se joacă un pic cu mintea și capacitatea noastră de empatie la final, dezvăluindu-ne câteva secrete, și rămâne la latitudinea noastră dacă vom continua s-o înțelegem și să empatizăm cu Molly sau nu.
Din nou acasă, Kristin Hannah, editura Litera
În general, îmi plac cărțile lui Kristin Hannah despre relațiile de familie, mereu abordeaza relații dificile între mamă-fiică, parteneri, surori etc. Am citit cu relativă lejeritate cartea asta, deși subiectul m-a enervat. Am încercat să empatizez cu toată lumea și nu prea am reușit. Nici Madeleine, chirurg cardiolog de 34 de ani, mama singură a unei adolescente de 16 ani, nici Lina, adolescenta rebelă, nici Angel, băiatul rău reformat, nici Francis, preotul fără pată, nu au reușit să mă facă să-i înțeleg sau să-i plac vreun pic.
În permanență, mi s-a părut că iau decizii greșite, că-și fac rău singuri în mod inutil și că nu-s capabili să-și asume consecințele propriilor decizii. Dar bănuiesc, totuși, că la fel e și în viață. Nimeni nu se poartă ca la carte: oamenii iau decizii proaste, se lasă conduși de frică și neîncredere și, uneori, aleg calea cea mai ușoară de a ieși dintr-o situație.
Acum că și eu scriu un roman, realizez că uneori cititorii cer prea mult de la personaje, le cer să fie perfecte când nici ei înșiși nu sunt. Personajele din cărți nu sunt menite să facă mereu alegerile cele mai bune, ele sunt menite să vedem ce se întâmplă atunci când fac alegeri proaste, când se poartă copilărește sau când sunt, pur și simplu, urmărite de ghinion.
Ce mi s-a părut că i-a ieșit foarte bine lui Hannah în cartea asta a fost descrierea bolii cardiace a lui Angel, nu știu cum s-a documentat, dar fragmentele respective te cam lasă fără suflare de câteva ori.
Și am reținut și niște pasaje legate de ce înseamnă să fii părinte:
”Nimeni nu e suficient de puternic pentru a fi părinte. O faci, pur și simplu, orbește, mergi înainte bazându-te pe credință, iubire și speranță. Asta e tot ce avem. Mergi înainte orice-ar fi, cu frica în oase.”
”Mi-a fost frică din momentul în care mi-au pus-o în brațe. De fiecare dată când se duce la școală, sau la un prieten acasă, sau se duce la o întâlnire, mi-e frică. Mi-e frică de ceea ce-i va face lumea fetiței mele frumoase, frică de ceea ce-i voi face eu. Frica nu dispare niciodată, niciodată. Pur și simplu trăiești cu asta și o iubești și ești alături de ea.”
The Takeover (The Miles High Club #2), T. L. Swan
Inițial nu voiam să trec cartea asta (fiindcă a fost așa, un soi de guilty pleasure, într-un moment în care chiar eram la pământ rău de tot, și mie îmi place să-mi păstrez plăcerile vinovate pentru mine însămi 😀 ), dar e singura citită în luna aprilie. Seria The Miles High Club a început să fie tradusă la noi la editura Leda. Prima carte din serie este Escala, o carte destul de groasă, pe care am citit-o mai mult pe sărite, așa că nu mi-am mai trecut-o pe Goodreads.
E, într-adevăr, o carte de amor, dar, spre deosebire de altele similare, aceasta are și umor, iar protagonista nu e nici pe departe preș de șters pe jos ca în alte serii cunoscute, ci e isteață, descurcăreață, cu replica mereu la ea și, deși protagonistul e mai mult sau mai puțin ”șeful cel rău și autoritar”, nu mi-a fost nici pe departe atât de antipatic ca alții.
Revenind la The Takeover, o să mărturisesc că mi-a plăcut foarte mult. Pentru că e vorba despre o femeie relativ obișnuită. Este, într-adevăr, proprietara unei companii (falimentare), dar este o femeie cu probleme cu care te poți identifica până la un punct. Are celulită și un pic de burtică și cicatrice de cezariană și e nesigură pe ea însăși. Are trei băieți, fiecare cu problemele lui, o casă vraiște, un câine și o pisică și foarte puțin timp (spre deloc) pentru ea însăși. Și este văduvă de mulți ani și decisă să salveze compania soțului ei, ca s-o lase moștenire băieților.
Evident că întâlnirea cu Tristan Miles îi va schimba parcursul (dar nu-i va elimina provocările din viață, mai ales alea de mamă), că de aia e ficțiune, dar măcar e o carte amuzantă. Atenție: conține o grămadă de scene de sex explicite! Abia aștept să apară și în română, eu am citit-o în engleză 😀