Legea munţilor

legea muntilor

Am primit cartea Legea munţilor de Corneliu Axente la Bookfest de la un reprezentant al editurii Ratio et Revelatio care îşi adusese copilul la atelierul organizat de mine în colaborare cu editura Casa. Domnul respectiv m-a asigurat că e o carte specială, un fantasy românesc scris pe vremea când genul fantasy nu se numea aşa, şi că îmi va plăcea foarte mult. Din păcate, nu l-am ascultat la momentul acela şi am pus cartea într-un teanc de viitoare lecturi, urmând să ajung la ea la un moment dat. Recunosc că textul greoi de pe spate nu mă atrăgea deloc şi nu reuşeam să înţeleg despre ce e vorba. În plus, răsfoind-o superficial am descoperit foarte multe pasaje descriptive şi aproape deloc dialog. Ce mai, se anunţa o carte cam plictisitoare.

Nu ştiu ce m-a făcut să “promovez” cartea asta în rang şi s-o pun în bagajul de vacanţă. Am început-o pe tren unde am bombănit încontinuu că numele personajelor produc confuzie, că seamănă cu Cartea Junglei, că nu pricep încotro se duce acţiunea, ca să ajung seara pe plajă să citesc ultimele pagini la lumina unei lanterne solare care se încărcase agăţată de cort. Uneori e nevoie doar de puţin efort ca să descoperi o carte excelentă şi deseori acel efort se face citind primele pagini sau primul capitol.

legea muntilor

Despre autor nu veţi afla nimic căutând pe google pentru simplul motiv că nu se ştie exact cine a fost şi ce s-a ales de el. Domnul Dan Sluşanschi, cel care semnează postfaţa, spune că această carte a fost dăruită părinţilor săi de către autor în anii dinaintea celui de-al doilea război mondial, că autorul e posibil să fi murit în război şi că, cel mai probabil, exemplarul părinţilor săi e singurul care s-a păstrat. Căutând pe google informaţii despre carte, am găsit două ediţii vechi vândute pe okazii, din care una pare să fie chiar o ediţie princeps, din 1939. Probabil că, între timp, bibliotecile bătrânilor au început să fie scoase la mezat şi mai apar astfel de comori când şi când.

Ca o paranteză: numai un pasionat de carte poate înţelege cât de tare m-au furnicat degetele să cumpăr ediţia aceea veche, deşi o am şi pe aceasta nouă. Am reuşit, totuşi, să mă abţin 😀

Cartea se vrea a fi o carte pentru copii. La fel cum spuneam şi la Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm, nu ştiu căror copii se adresează. Pe copertă scrie de la 8 la 88 de ani, însă un copil de 8 ani din zilele noastre nu va reuşi să se concentreze pe firul narativ anevoios şi încărcat de descrieri ale peisajelor montane în care se petrece acţiunea. Eu vă recomand cartea vouă, adulţilor, pentru a vă picura în suflet un pic mai multă dragoste faţă de munţii noştri şi pentru a vă trezi dorinţa de a-i revedea şi de a-i călca la pas.

Spuneam că mi s-a părut inspirată din Cartea Junglei deoarece este vorba despre o familie de urşi care locuieşte în munţii Bucegi, pe vremea când urşii erau câtă frunză, câtă iarbă şi trăiau în armonie cu zimbrii, cerbii şi celelalte animale specifice zonei. Această familie de urşi găseşte o fetiţă de 8 ani pe care o adoptă dar pe care, conform legii munţilor, trebuie s-o predea Sfatului urşilor şi ei să decidă ce să facă cu ea. Sfatul, îndemnat de un şarpe malefic care locuieşte într-o peşteră tainică, le cere puiul de om, altfel se vor abate asupra lor nenorociri. Urşii sunt de acord, însă fetiţa reuşeşte să omoare şarpele şi, printr-un concurs de împrejurări, ajunge chiar Crăiasa urşilor. Cartea continuă cu diverse alte peripeţii ale fetei şi ale însoţitorului ei, ursuleţul Lu, care pornesc la drum să îl caute pe Drabal, tatăl lui Leti, dispărut în munţi. Căci fetiţa nu era nimeni alta decât fiica unui dac, locuitor al cetăţii Sirgidava. Cei doi fugiseră din cetate atunci când numele lui Leti fusese tras la sorţi pentru a fi sacrificată lui Zamolxe. Nu vă spun mai multe, veţi descoperi singuri cum ajunge Leti la urşi, dacă îşi găseşte tatăl sau nu şi ce se întâmplă când, în pustietatea munţilor, reîntâlnesc tribul de daci de care fugiseră de la bun început.

Cartea abundă în descrieri detaliate ale munţilor Bucegi şi în legende (probabil fabricate de autor) cu privire la cum au apărut anumite formaţiuni din zona respectivă (Grota urşilor, Peştera Ialomicioarei etc). Denumirile folosite de autor sunt reale, aşa că aţi putea oricând reconstrui paşii lui Leti şi ai urşilor prin Cheile Zănoagei şi Valea Scropoasei (unde cei doi şi-au făcut o colibă), de-a lungul Ialomiţei, şi aşa mai departe. Limbajul are farmecul cărţilor scrise în interbelic, curge firesc şi melodios, astfel că povestea devine uşor hipnotică de la un moment dat. Am aflat multe informaţii geografice şi lingvistice din carte, printre care şi că termenul “padină” e un substantiv comun, nu doar denumirea unei cabane. De asemenea, mi-au plăcut referinţele istorice, felul în care autorul şi-a închipuit că trăiau dacii – ce vânau, ce mâncau, cum locuiau, ce arme aveau etc, chiar dacă nu sunt întrutotul reale.

Şi cum, mai nou, parcă în orice carte găsesc sfaturi de parenting mai bune decât în adevăratele cărţi de parenting, vreau să vă redau un pasaj care mi s-a părut foarte frumos (şi luaţi în calcul că a fost scris înainte de cel de-al doilea război mondial):

“Frica de pedeapsă naşte după sine numai înfăţişarea dinafară a rânduielii. Dar rânduiala adevărată, cea din miezul inimii, o poate da numai dragostea care vine de jos în sus. Iar dragostea nu se câştigă decât prin bunătate şi prin pilde şi iar pilde de jertfire de sine.” Ei? Beat that, Alfie Kohn!

Leave a Reply