Temă la religie: desenaţi-o pe Maica Domnului

Cu tema asta a venit Eliza acasă marţea trecută şi a fost o temă care a stârnit o grămadă de lacrimi şi scandaluri. S-o luăm cu începutul: marţea trecută am ajuns mai devreme acasă şi încă de pe hol am auzit-o pe Eliza manifestându-se full power într-o criză de furie: ţipa la bonă că ea nu se pricepe iar bona încerca să-i explice că nu îi poate face tema în locul ei. Motivul era tema la religie: să facă un desen cu Maica Domnului. După ce am venit noi, a luat o icoană din vitrină şi a încercat să reproducă imaginea de acolo. De fapt, n-a reprodus mai nimic, a stat cât a stat şi s-a holbat la icoană şi la foaia albă şi n-a desenat nici măcar o linie. I-am zis că oricum religie mai are marţea viitoare, aşa că să amâne tema pe altă dată, când se va simţi mai inspirată. Numai că timpul a trecut, în week-end am fost plecate şi a venit momentul fatidic aseară când şi-a adus aminte de temă (eu uitasem complet, ca să fiu sinceră).

Şi a început un alt episod dramatic, cu bocete, că ea nu poate şi nu ştie etc. Am încercat să-i explic că poate desena, pur şi simplu, o mamă cu un copil, că nimeni nu ştie cum arăta Maica Domnului de fapt, şi că orice desen cu mamă şi copil poate fi considerat icoană, dacă îi adăugăm nişte detalii. Că şi tabloul cu mama şi pruncul făcut la cursul de pictură poate fi icoană dacă zicem noi că este. Am rugat-o să renunţe la icoana pe care o folosea de model şi să facă pur şi simplu un desen, aşa cum face desene cu noi două. Ca să fiu sinceră, era deja 10 seara, trecuse de ora ei de culcare şi voiam să facă orice mâzgăleală că oricum nu-mi păsa, ea nu se pricepe la desen şi nici n-o fac eu artistă acum. A continuat să bocească uitându-se la foaia de desen şi până la urmă i-am luat pur şi simplu icoana, i-am zis să facă ce-o face sau să se ducă fără temă şi am lăsat-o să se descurce. Din bucătărie, unde spălam vasele, am privit peste umăr în oglinda de pe hol prin care se vede în camera ei şi am văzut că pusese în sfârşit creionul pe hârtie şi desena. După încă vreun sfert de oră, a produs asta, un desen care mie mi s-a părut foarte reuşit având în vedere vârsta şi faptul că e anti-talent la pictură:

DSCN6386

Ce m-a deranjat pe mine foarte tare în toată povestea asta e că e cât se poate de clar că doamna de religie le-a dat tema fără să le explice nişte noţiuni de bază în iconografie. Înţeleg că poate sunt copii cărora le dai indicaţii generale şi îţi desenează ce vrei tu, dar Eliza, de exemplu, nu e aşa. Nu îi poţi spune, pur şi simplu, desenează un peisaj. Trebuie să-i spui dacă e peisaj de vară sau de iarnă, de munte sau de mare, câţi brazi vrei să aibă, dacă plouă sau ninge, dacă sunt copii în peisaj sau nu, dacă îl vrei în creion sau în acuarele, pe pânză sau pe carton. Îi trebuie specificaţii tehnice, mai exact, iar specificaţiile tehnice în cazul acesta ar fi fost unele de genul:

– Sfinţii, în general, nu au chip. Iconografia nu e portretistică. Cei mai mulţi (şi în special Iisus şi Maica Domnului) sunt interpretaţi de fiecare pictor în parte. Chipul lui Iisus împrumută din fizionomia clasică a bărbaţilor evrei de la acele vremuri, iar chipul Maicii Domnului e destul de impersonal, deoarece ea nu este privită ca femeie, ci ca mamă. De altfel, în majoritatea covârşitoare a icoanelor, Maica Domnului nu apare singură, ci însoţită de Prunc, pe care îl ţine în braţe, în picioare lângă ea, sau chiar îl alăptează.

– pentru ca o pictură să fie considerată icoană, personajele din ea trebuie să aibă acea aură în jurul capului şi, de cele mai multe ori, să scrie numele sfântului reprezentat (fie cu iniţiale, fie numele întreg, de obicei cu caractere greceşti, am remarcat eu).

– majoritatea icoanelor îi înfăţişează pe sfinţi în format portret, sau maxim de la brâu în sus. Puţini sfinţi sunt înfăţişaţi în picioare sau, precum Sfântul Gheorghe, în timpul unei acţiuni. De obicei, au una dintre mâini ridicată pentru a oferi binecuvântare, dar apar şi rugându-se sau ţinând în mână un pergament sau o cruce.

– nu există bine şi rău atunci când desenezi sau pictezi imaginea unui sfânt – asta trebuia să fie cea mai importantă lecţie, ca să nu avem drame de genul: “nu mă pricep”, “îmi iese urât” etc. Există şi pictură elaborată şi pictură naivă (e un reportaj foarte fain care se mai difuzează din când în când pe TVR1 despre Gheorghe Ciobanu, un pictor naiv care imi place foarte mult), şi clasici care au pictat icoane superbe dar şi modernişti care le reinterpretează.

Nu ştiu dacă ce am scris eu mai sus e corect, sunt doar observaţii făcute de mine privind mai multe icoane. Există şi la noi un Ghid de iconografie pentru amatori (publicat în 2013 la editura Casa) dar nu am cartea, din păcate, căci mi-ar fi prins bine aseară s-o răsfoiesc puţin cu Eliza, să-i arăt exact ce înseamnă să desenezi o icoană şi să evităm toate lacrimile şi văicărelile. Dragi profesori care daţi astfel de teme, vă rog tare mult să le şi explicaţi copiilor CUM să facă, nu doar CE să facă! Ne-aţi scuti şi pe noi părinţii de mulţi nervi, mai ales că uneori am impresia că ce spuneţi voi la şcoală cântăreşte mai mult decât ce spunem noi acasă!

19 Comment

  1. Oana says: Reply

    Eu as pune-o intr-o rama, as duce-o la biserica sa o sfiintesca si as pune-o la ea in camera, langa icoanele pe care le mai are. Imi place mult!

    1. Laura Frunză says: Reply

      Multumesc, Oana! Sa stii ca ii voi spune ce ai spus, se va bucura mult. Si eu am apreciat mult desenul, mai ales dupa cat s-a chinuit.

  2. Coca says: Reply

    Eu nu vreau să intru într-o discuție legată de icoane și tu știi de ce. Dar vreau să spun că desenul Elizei este minunat, foarte frumos încadrat și poate participa cu el la o expozitie ( fara exagerare). Nu stiu câți pictori s-au chinuit așa mult si au plans pentru a crea o icoană :), dar Eliza a făcut-o :).

    1. Laura Frunză says: Reply

      Mulţumim, Coca! Chiar că a fost făcută din lacrimi şi sudoare :))))

  3. Violeta argatu says: Reply

    Ff frumoasa reprezentarea ta,Eliza!! Felicitari! Iti trimit un mail cu o rrprezentare de-a lui Ioan, realizata aseara. Ca sa nu te mai complexezi 🙂

    1. Laura Frunză says: Reply

      Astept cu interes 😀

      1. Roxana says: Reply

        E foarte frumoasa!!! Iar Eliza ,ambitioasa!! Bravo,Eliza!!

        1. Laura Frunză says: Reply

          Mulţumim pentru aprecieri. Ştii ce e culmea? Că principalul feedback pe care îl primesc de la alţii în ceea ce o priveşte pe Eliza, atunci când se duce undeva (la un curs, un atelier, într-o excursie) e că e un copil perseverent. Oare numai eu nu văd asta acasă? Sau acasă o fi mediul unde îşi permite să se lase pe tânjală, ştiindu-se într-un mediu sigur şi confortabil?

  4. Ma intreb daca e un semn ca nu am primit pe email notificarea pentru articolul asta, cum primesc pentru toate, fiind abonata. O fi mai bine sa nu comentez, adica… Deci o sa ma limitez la a spune ca religia in scoala este un capitol aparte al supararii mele mai generale privind scoala romaneasca, iar fiica-mea nu merge la materia respectiva. Presupun ca o scutesc astfel de multe neplaceri. Atat. 🙂

    1. Laura Frunză says: Reply

      Universul lucrează în moduri misterioase 😀

  5. A reusit sa se descurce pana la urma pe cont propriu, intr-un context cu presiune de timp si fara sa aiba toate informatiile necesare. Cred ca este o experienta care ii va fi de folos. In plus, desenul este foarte reusit 🙂

    1. Laura Frunză says: Reply

      Da, dacă stăm şi analizăm, probabil a fost o experienţă cu rezultate pozitive. Dar la 10 jumate seara pe bune că nu părea 😀

      1. O da, stiu cum e 🙁

  6. Mirela D. says: Reply

    Foarte frumoasa, expresiva si calda icoana realizata de Eliza!

    Cat despre tema, eu sunt de parere ca ar trebui mai multe astfel de teme in care copilul sa creeze liber. Au nevoie ca de aer de asta. Sa vada, sa constientizeze ca ei chiar POT. Eu ma lupt cu baiatul meu care ste destul de creativ sa isi lase prejudecatile si sa deseneze cum simte el. Ne place sa fie creativi, insa in societatea de astazi plina de modele si de clisee este foarte greu pentru un copii sa realizeze ca cel mai mare bagaj de creativitate este detinut de ei si nu de adulti. Talentul la desen este una si creativitatea este alta. Eu trag de Mihai sa deseneze pentru ca stiu ca ii place in final (dar intre timp a inceput sa descopere lenea si sa realizeze ca e mai placut sa stai decat sa desenezi) si pentru ca sunt ca sunt convinsa ca il face mai usor sa inteleaga ca el poate. Este un copil cu aptitudini la matematica insa il incurajez mereu si sa modele/deseneze, etc.
    Asa ca eu iti sugerez sa ii mai dai chiar tu teme de desen fetitei. In final se va bucura! Noi facem si cadouri desene.

    Inca o data sincere felicitari pentru rezultat!

    1. Laura Frunză says: Reply

      O sa încerc să-i mai dau teme de desenat, într-adevăr (am mai încercat, dar s-au soldat cu eşec, mai exact nu le-a făcut). Poate îşi mai dezvoltă redarea imaginaţiei pe hârtie (că imaginaţie are, dar îi e greu să se exprime, fie în cuvinte, fie în imagini).

      1. ariadne says: Reply

        Dar daca in loc sa ii dai teme … ati desena impreuna?
        (atunci cand aveti o ora libera)
        Cuvantul “tema” mie mi-e tare antipatic (sechele din copilarie :)) )

        Icoana e tare duioasa si transmite minunat caldura sufletului de mama al Maicii Domnului pentru Hristos, Fiul ei.

      2. ariadne says: Reply

        Sa desenati impreuna = adica sa va alegeti impreuna o tema de abrodat si fiecare sa deseneze separat, pe foaia ei, apoi, la final, sa schimbati impresii, va corectati/ajutati una pe alta, va distrati in timp ce desenati.

        1. Laura Frunză says: Reply

          Nu-mi place sa desenez :((((( Plus ca sunt complet anti-talent!

          1. ariadne says:

            Oare … cine avea aceeasi replica inainte de a face desenul de mai sus? :))

Leave a Reply