Cum a fost în tabără (pentru amândouă)

Cu două zile înainte de a pleca în tabără, noi eram la mare şi Elizei i s-a făcut rău. Mi-a zis brusc că se simte rău, iar la scurtă vreme au început vărsăturile care au continuat seara şi pe toată durata nopţii. Nu putea înghiţi nici apă, o vărsa instantaneu. A doua zi dimineaţă am plecat, pe o căldură înfiorătoare, spre Bucureşti. A mâncat doar 2 linguriţe de iaurt şi nişte convrigei săraţi iar restul zilei a refuzat să mănânce de teamă să nu vomite. Abia seara am convins-o să înghită puţin orez, linguriţă cu linguriţă. În condiţiile astea vă închipuiţi că nu mai aveam niciun chef s-o trimit în tabără, îmi era teamă că i s-ar putea face rău şi pe acolo şi nu voi fi aproape s-o ajut. Până la urmă a insistat că se duce, aşa că iată-ne luni dimineaţa cu bagajul făcut, în maşină spre tabără (copiii se duceau şi se aduceau de către părinţi).

Bagajul l-am făcut împreună cu ea, i-am arătat ce are în el, când şi cu ce să se îmbrace, i-am explicat cum să-şi facă duş, am insistat să se spele pe dinţi şi pe mâini, să respecte regulile taberei, să spună adulţilor dacă o supără ceva, i-am pus credit pe telefon să mă sune şi, după o despărţire foarte scurtă, am lăsat-o acolo. Atât adulţii, cât şi copiii care ajunseseră deja păreau foarte prietenoşi, locul arăta fain, cu verdeaţă multă, aşa că am plecat relativ împăcată de acolo. Zic relativ pentru că m-am perpelit toată ziua, am sunat pe la vreo 3 când mi-a confirmat şi ea că totul e “bine” (maximum de apreciere ce am putut să scot de la ea), că stă în cameră cu 3 fetiţe drăguţe, că a mâncat tot la prânz şi că “pa, mami”. Cam la atât s-au limitat scurtele noastre conversaţii pe parcursul săptămânii, când am sunat-o eu. Ea nu m-a sunat deloc până în ultima zi. Nu am reuşit să aflu nimic concret, ce fac acolo, ce activităţi au, cum se înţelege cu copiii etc. Norocul meu că mai puneau poze organizatorii pe un grup dedicat părinţilor care au copiii în tabăra respectivă, că altfel n-aş fi aflat mai nimic.

Foto: Dragoş Toma
Foto: Dragoş Toma

În principiu, m-am liniştit, am aşteptat cu interes să se termine tabăra ca s-o iau şi să plecăm acasă. Asta până în ultima seară. Vineri seara m-a sunat pe la vreo 8, plângând, că îi e rău şi vrea să vin s-o iau acasă. Mi s-au înmuiat instant genunchii şi deja eram cu un picior în maşină. Am încercat să aflu de la ea ce înseamnă “rău”, cât de grav e şi dacă nu poate aştepta totuşi până mâine când veneam oricum s-o luăm. O durea capul, avea puţină febră şi ratase seara de disco şi pizza, iar băieţelul care o invitase la disco probabil se dusese cu altă fetiţă. Nu ştiu ce anume o durea mai tare, capul sau pierderea serii de disco 😀 dar am stat cu ea la telefon să discutăm până am remarcat că s-a mai liniştit şi mi-a zis că încearcă să se culce. Un pic mai târziu m-a sunat o voluntară din tabără, mi-a explicat că nu e nimic grav, că i-a dat ceai de salvie şi un sirop de plante, că a transpirat, i-a scăzut febra şi s-a culcat. Am dormit ca pe ghimpi şi a doua zi dimineaţa la prima oră am plecat spre tabără.

Pe drum, pe la ora 8 am sunat-o să văd cum se simte. Era foarte bine, părea vioaie, ba chiar la întrebările mele repetate cu privire la starea ei, mi-a răspuns mirată: “dar ce, mi-a fost rău?” Am ajuns acolo şi am mai aşteptat vreo 45 de minute până s-o luăm, timp în care şi-au făcut dansul de dimineaţă şi şi-au primit diplomele de participare. Echipa ei, “Campioni în devenire”, s-a clasat pe locul al doilea din patru. Era foarte mândră.

Mi-a plăcut foarte mult atmosfera de acolo, precum şi faptul că Eliza a interacţionat cu copii din medii sociale defavorizate (a stat în cameră cu două fetiţe dintr-un centru de plasament). Nu ştiu dacă asta o s-o ajute la formarea caracterului ei pe termen lung, dar faptul că a stat în cameră cu o fetiţă care i-a mărturisit că noaptea doarme cu un papuc în braţe sper s-o ajute să înţeleagă că putem fi fericiţi şi dacă nu avem ultimele jucării din reclame şi că e important să donăm şi să-i ajutăm pe alţii, pentru ca toţi copiii să aibă măcar câte o jucărie a lor.

Pe drumul lung către Iaşi făcut ulterior a făcut iar febră şi s-a simţit rău, dar din fericire tot episodul a fost de scurtă durată şi şi-a revenit repede cu Nurofen şi Tantum Verde, fără să fie nevoie de antibiotic sau ceva mai serios. Acum e bine mersi la ţară, unde se ciondăneşte cu verişoara ei, face gogoşi şi plimbă puricii de pe căţelul Max pe ea şi viceversa.

Am supravieţuit şi primei tabere şi am căzut amândouă de acord că “ne vedem anul viitor!” tot acolo. La voi cum a fost când au plecat în prima tabără?

Save

Save

1 Comment

  1. Usor, dar si greu… am povestit mai pe indelete aici:
    http://unblogmaremic.blogspot.co.uk/2016/07/jurnal-de-tabara_23.html

Leave a Reply