Azi sora mea împlinește 40 de ani. Îmi aduc aminte că eram odată cu ea și încă o prietenă (eu și prietena trecute binișor de 40) și glumeam că după 40 viața se schimbă și că încep să te doară toate când te trezești și lucrurile să nu mai funcționeze ca înainte. Nu e o tranziție bruscă, dar e ceva care se simte pe măsură ce avansezi dincolo de acest prag. Sora mea s-a supărat și ne-a certat că îi desenăm o perspectivă așa de sumbră a vieții la 40+, așa că am schimbat subiectul 😀
Noi două în ziua când am împlinit eu 40 de ani, eram la mare și a venit special până acolo ca să fie cu mine de ziua mea.
Dar dacă tot face 40 de ani azi, m-am gândit să scriu puțin despre cum mă simt eu la 40+. Îmi aduc aminte că am scris un articol despre Femeia la 30 de ani acum nouă ani și atunci vorbeam mai generalizat. Acum n-o să vorbesc generalizat, pentru că experiențele sunt atât de diverse încât n-aș putea generaliza nici măcar pe un singur aspect.
O să încep aleatoriu, așa cum îmi vin gândurile și vreau să înțelegeți că acestea sunt experiențele mele. Un mare atu al vârstei este că am înțeles că suntem diferiți și avem frământări, căutări și trăiri diferite. Și că e posibil ca azi să simți și să gândești într-un fel și mâine sau peste un an sau zece, în alt fel.
La 40+ de ani am mai mult curaj să încerc lucruri. Nu m-am trezit brusc cu dorința de a face chestii aventuroase (deși am zburat cu avionul peste Cazane ca să-mi depășesc frica de înălțime) sau de a mă apuca de sporturi periculoase. Dar sunt mai deschisă să încerc lucruri pe care poate nu le-aș fi făcut la 30+, cum ar fi să mă apuc de dansuri orientale, de exemplu. Sunt tentată să încerc și să schiez sau să mă dau cu parapanta (încă încerc să mă conving legat de asta). Mi-ar plăcea să merg pe Camino cândva, nu pe tot, o bucată doar.
Mi-am triat prietenii. Unii oameni vin și pleacă din viețile noastre cu un scop anume. Nu trebuie să ne mai agățăm cu disperare de relații. De la un punct încolo am încetat să mă mai dau peste cap pentru relații care scârțâiau grav.
Sunt, în mare, mulțumită cu viața mea. Evident că mereu ți se pare că poți mai mult, dar nu mi-aș da viața de acum pentru nimic în lume!
Am scris în sfârșit romanul pe care mi-l doream, care a venit cu un succes neașteptat. Ce nu am învățat, însă, este să mă bucur de feedbackul primit. De fiecare dată când cineva îmi spune că i-a plăcut, mă rușinez, de parcă n-am făcut cine știe ce. Dar e cine știe ce. A fost o muncă enormă, de sute de ore și o investire emoțională uriașă. Chiar am realizat ceva deosebit numai prin faptul că l-am scris!
Am învățat mai bine ce haine să port și sunt mult mai atentă la asta. Nu m-aș mai duce în veci nemachiată la un eveniment. Sunt mai sigură pe mine și port cu dezinvoltură o rochie sexy, știind exact ce model mă avantajează cel mai tare. Îmi știu mai bine punctele forte.
Am învățat diferența dintre botox și acid hialuronic 😀 Nu mi-am pus nimic pe nicăieri încă (deh, logopedia lui Vlad pe o lună costă cât o doză de botox), dar aș face-o dacă aș putea și nu mai judec pe nimeni care alege să facă asta. Mi se pare grozav că există unelte și mijloace de a arăta tinere și îngrijite mai mult timp.
Am devenit clientă fidelă a unei terapeute la masaj. E singura chestie pe care o fac pentru mine în mod regulat și mă ajută enorm de mult, spatele meu îi simte lipsa când nu vine. Îmi place masajul și aș merge la spa în fiecare zi dacă aș putea. Ador tratamentele faciale, deși nu mi-am mai făcut unul de vreo doi ani :)) În general, îmi place tot ce ține de îngrijirea de sine. Soțul meu s-a prins de asta, așa că primesc vouchere la Therme sau la Orhideea Spa aproape cu fiecare ocazie importantă.
Sunt mai stabilă financiar. E drept că cele mai multe fonduri se duc pentru copii, dar nu-mi pare rău. Mă asigur că pun deoparte ceva și pentru sufletul meu, indiferent ce plăceri am în momentul respectiv. Nu am fondurile pe care mi-aș fi dorit să le am, dar sunt ok, se putea și mai rău (mai ales acum că suntem iar în criză economică).
Țin mai mult la experiențe, decât la lucruri, pe care încerc să le ofer sau să le primesc dacă se poate, în detrimentul unor cadouri ambalate în hârtie. De câte ori sunt întrebată ce îmi doresc cu o anumită ocazie, îmi dau seama că nu am o listă foarte lungă, iar uneori n-am nimic. Prefer o masă în oraș, o zi la piscină sau o mini-excursie oricând. Mi-aș dori să mă dau cu o mașină de raliu 😀 (cu tot cu pilot, eu nu șofez). Îmi place viteza, dar la sol. Mi-ar plăcea să mă plimb cu motocicleta pe un drum lung, pustiu și interminabil cu păduri de-o parte și de alta (ok, poate m-am uitat la prea multe filme 😀 ).
Nu mai îmi pasă așa mult de gura lumii. Până la 40 de ani îți dai seama că trăiești doar tu cu tine, nu cu vecinii, nu cu neamurile, nu cu cei din jurul tău. Alegerile tale sunt doar ale tale și tu trăiești cu ele. Evident că trebuie să respect în continuare unele cutume sociale, dar în ceea ce privește viața mea, doar eu decid ce fac cu ea.
La 40+ nu mai am răbdare pentru condiții proaste de confort. Dacă merg în vacanță, vreau condiții decente de cazare și masă. Nu mai pot sta nemâncată cu orele, mă doare stomacul. Nu rezist pe sandvișuri, am nevoie de mâncare caldă. Nu mai mănânc fast-food decât în cazuri excepționale. Nu pot sta ore întregi pe un scaun incomod, mă doare spatele. Am pretenții de la serviciile pentru care plătesc. Mă răstesc mai des la oameni (și asta nu e o chestie cu care mă mândresc), dar dacă dau peste funcționari din ăia ca în Zootropolis care se mișcă în reluare sau mă ignoră, iau foc.
La 40+ mie îmi vine extrem de greu să mai slăbesc. Metabolismul meu nu mai funcționează la fel și pentru fiecare gram duc o luptă îndelungată și dificilă. Nu-mi mai permit excese de niciun fel, nu că făceam eu prea multe, mereu am fost o persoană cumpătată. Dar nu mai pot pierde o noapte, îmi ia o săptămână să-mi revin. Nu pot bea mai mult de un pahar, maxim două, pentru că îmi bubuie capul a doua zi. Nu mai suport zgomotul puternic sau aglomerația, mă agasează și mă sufocă.
Îmi revin mai greu după boli. Și asta deși mănânc relativ sănătos, iau suplimente și am grijă de mine. Îmi adun mai greu energia, dar eu mereu am fost o fire leneșă, așa că nici înainte nu mă omoram cu mișcarea, de exemplu, o făceam pentru că făcea automat parte din viața mea.
Am multe lucruri nerezolvate în viața mea și după 40+ încep să simt că mă apasă. Unele nu se vor rezolva niciodată și pentru astea încerc să-mi adun capacitatea de acceptare. Mai durează un pic până ajung acolo, însă.
Sunt mai rezistentă la schimbare și nu în sensul bun. Până și un electrocasnic din casă îl schimb foarte greu și doar dacă nu există altă soluție.
Am provocări noi și nu din categoria celor pozitive. Trebuie să mă ocup de înmormântări, de pomeni, de oameni bolnavi. Trebuie să port conversații dificile, să mă obișnuiesc cu holurile spitalelor și să întreb care e cel mai bun medic pe specialitatea X.
La 40+ mi-au crescut și copiii. Problemele devin altele, care le fac pe cele de când erau mici să pară un fleac. Trebuie să oblojesc orgolii și inimi frânte și să mediez alt tip de conflicte. Să dau sfaturi pe teme la care nu mă pricep. Să țin pasul cu tehnologia, ca să nu rămân ignorantă la ce fac copiii mei în mediul virtual.
Am început să uit chestii, să funcționez cu agenda și calendarul, eu care am lucrat cândva într-o companie unde știam pe de rost numele tuturor celor 200 de angajați, știam nenumărate numere de telefon, ce am de făcut și când. Acum fără calendar cu reminder, aș uita aproape totul.
Am început să strâng cărți pe care să le citesc la pensie :))) Cine știe dacă o să-mi mai permit cărți atunci, la cum merg lucrurile în România. Dacă o să ajung la pensie, vreau să fiu activă și conectată la societatea contemporană, vreau să merg la dansuri (am avut colege de 60-70+), să urc pe munte și să călătoresc (în limitele fizice pe care le voi avea). Nici măcar nu mă dau în vânt după casa mea, așa că sigur nu vreau să mă îngrop în ea 😀
La 40+ încă mai faci greșeli și lucruri penibile sau stânjenitoare pe care le regreți ulterior 😀 Să nu credeți că 40+ vine cu o maturitate absolută, încă avem în noi niște copii sau niște adolescenți răniți sau ghiduși care uneori fac prostioare sau acționează impulsiv. Singura diferență e că treci mai ușor peste ele :)))
Și o poză pe care am găsit-o prin albume, făcută la răsărit, în ziua în care am împlinit 40 de ani:
la 40 de ani eram proaspata mamica de bebe mic :)), imi dau seama ca inca ma simt foarte tanara :)), la 40+, aproape 50. Da eu n-am nici un chef de aventura, cel mai mult imi place la mine acasa :)). Greu ma urnesc. Copiii au crescut si in sfarsit am si eu un pic de timp pentru mine.
Mie cred că nu prea-mi place la mine acasă, de asta sunt dornică să merg, să călătoresc, să văd alte lucruri. Am luat apartamentul ăsta un pic cam strânsă cu ușa de bancă în 2008 și nu m-am simțit niciodată acasă în el. Mereu mi-am dorit să mă mut, dar nu prea mai e posibil acum.
Gandeste-te ce nu-ti place acum la apartament si ce-ai putea sa schimbi asa incat sa-l simti mai intim, mai aproape de suflet, sa-ti placa mai mult. Din moment ce nu e posibil sa te muti, cred ca merita sa-l faci mai atragator pentru tine. Usurel, cu pasi mici, cu planuri gandite si facute domol, fara graba.
Nici pe mine nu ma atrage aventura si eu ma simt mai bine acasa, dar asta probabil ca are legatura si cu firea mea introvertita, eu numai acasa simt ca-mi incarc bateriile. De fapt, acasa si la biserica sau la o manastire; ca sa fiu bine, cel mai important e cum ma simt sufleteste.
Si eu am realizat ca dupa 40 de ani nu mai am nevoie de cadouri, chiar de nimic. Ce ciudat … Bineinteles ca sunt o multime de lucruri pe care nu le am, dar am inceput sa simt inutilitatea multor lucruri.
Apoi am constatat ca nu mai am rabdare sa ma uit la seriale, la filme, desi inainte ma uitam mult, mult. Ca sa ma mai pot uita la un film trebuie sa-mi transmita ceva, sa fie macar dragut, iar povestea sa spuna ceva.
Ma simt mai linistita cu mine insami si nu mai simt nevoia sa impresionez pe nimeni.
Simt nevoia in viata mea de “putin si autentic”, cam in toate aspectele vietii mele.
La fel, si eu m-am detasat mult de “ce va spune gura lumii”, nu total, dar intr-o mare masura.
La fel si eu, nu mai tin cu dintii de relatiile de prietenie care nu merg, accept mai usor lucrurile astea.
Uitasem de partea cu serialele si filmele, exact asa ma simt si eu! Nu mai am rabdare, mai ales pentru serii lungi, de nu stiu cate sezoane. Parca nu mai am chef sa investesc emotional in vietile fictive ale altora :))