Sunt copiii din ziua de azi nemulţumiţi şi nemulţumitori?

Astea sunt gânduri care mi se învârt în cap de multă vreme, dar le-am aşternut acum tocmai pentru că ieri discutam cu o cititoare la articolul despre Arta simplităţii despre abilitatea de a vedea lucrurile frumoase din jur şi nu pe cele urâte. Există o carte, nu ştiu dacă o ştiţi, se cheamă Secretul mulţumirii de Harriet L. Smith, după care s-a făcut şi film (Polyanna şi secretul mulţumirii). În carte este vorba despre o fetiţă căreia i-au murit ambii părinţi şi care ajunge să locuiască împreună cu o mătuşă în vârstă şi cam ursuză, într-un oraş plin de oameni mereu nemulţumiţi şi urâcioşi. Însă Polyanna are un secret cu ajutorul căruia îi va schimba pe locuitorii acelui orăşel: ea ştie un joc care se cheamă jocul mulţumirii. În ce constă acest joc? În căutarea conştientă a acelui lucru din fiecare zi, din fiecare situaţie, pentru care să fii mulţumit.

Mi se pare un joc tare greu dar pe care am început să-l joc şi eu de la o vreme. În orice situaţie, chiar şi în cele neplăcute, încerc să găsesc măcar un aspect minor pozitiv, ca să nu mai fiu mereu aşa negativistă (nu reuşesc mereu!). Şi astfel am început să mă gândesc la modul în care cresc copiii din ziua de azi (of, această sintagmă ultra-uzitată, “ziua de azi” – în fond nu ştiu cum se creşteau copiii pe vremuri, că sunt părinte doar acum 😀 ) sau, poate, la modul în care îi creştem, mai degrabă?!

Aţi remarcat vreodată că după o zi plină, în care aţi ieşit în parc, i-aţi oferit atenţia voastră, i-aţi făcut toate mofturile, la finalul zilei copilul izbucneşte de la un singur “nu” (“nu, nu poţi să mănânci şi vată de zahăr după ce ai mâncat toată ziua îngheţată, popcorn, hotdog, prăjituri şi pizza” sau “nu, nu mai putem sta pentru că e ora 9 şi se apropia ora ta de culcare”) şi te etichetează drept “cea mai rea mamă din lume” sau îţi trânteşte că “tu niciodată nu-mi iei nimic” sau “niciodată nu faci ce vreau eu”?

Aţi remarcat vreodată că dacă din lista de cadouri solicitată lui Moş Crăciun sau pentru ziua lui lipseşte un singur lucru, fix absenţa aceea o va remarca şi nu mormanul de cadouri primite din faţă?

Aţi remarcat la o petrecere aniversară că, deşi au venit o mulţime de copii, dacă nu a venit unul singur, a stat îmbufnat/ă şi a refuzat să se bucure de petrecere? Sau a făcut un scandal monstru că nu aţi luat şi prăjituri din alea mici şi rotunde deşi aţi luat zeci de alte feluri la fel de delicioase? Sau că din cele 30 de baloane fix pe ăla portocaliu l-a luat altcineva?

Eu am remarcat multe dintre comportamentele de mai sus atât la a mea, cât şi la alţi copii. Şi dilema pe care o am în continuare este: oare copiii din ziua de azi nu mai ştiu să fie mulţumiţi cu nimic sau mulţumitori către cei din jur pentru ceea ce au reuşit să le ofere? E o chestie care ţine de educaţie sau de personalitate? Ne imită, de fapt, pe noi, adulţii? Aşa suntem şi noi, oare? Sunt şi copii care se mulţumesc cu balega de sub pom, gândindu-se că vor primi şi calul cândva, şi nu-i văd eu? Oare problema este la noi, adulţii, că le oferim prea multe, sau la ei, copiii, că nu mai ştiu să se bucure de ceea ce au şi sunt doar frustraţi pentru ceea ce n-au? Mă tot învârt în jurul acestor întrebări, citesc pe net tot felul de articole şi sunt şi mai confuză. Majoritatea articolelor găsesc scuze (atât adulţilor cât şi copiilor), formulează tot felul de teorii complicate de psihologie infantilă însă prea puţine oferă şi nişte soluţii care să nu culpabilizeze şi să solicite şi mai mult răbdarea părinţilor. Oare de unde pornim în a creşte copii mai mulţumiţi cu ceea ce au în această înfiorătoare societate de consum în care toate reclamele îţi spun că vei fi mai fericit cu produsul x sau y?

38 Comment

  1. Edith says: Reply

    Cat de bine se pliaza articolul acesta pe framantarile mele! Cred ca ne imita pe noi, adultii, si cine stie, o fi si contagios, se ia de la adult la copil si de la copil la copil. Clar e un semn ca trebuie sa invatam sa gandim pozitiv!

  2. Ina says: Reply

    Din nou îmi vine să întreb – știi bancul ăla cu ”poate tu ?”
    EU sunt exact cum descrii tu acel copil generic în articol. Eu sunt plodul ăla care dacă are 999 de chestii observă că lipsește al o miilea, da. Fix așa.
    Din fericire pentru armonia în familie, copilul îi seamănă lui tac-su.

    1. Laura Frunză says: Reply

      Să ştii că nu mi-ai părut niciodată genul ăla de persoană 😀 Cu Alex aţi avut noroc, cum vorbeam şi ieri. Bravo lui că ştie să se bucure. Să ştii că şi Eliza era aşa când era mai mică, ceea ce mă face să mă întreb dacă n-o ţine cumva şi de pre-adolescenţă.

  3. E o intrebare care mi-a dat de gandit si mie.
    Vietile noastre s-au schimbat enorm in ultimii 3 ani si copiii au fost nevoiti sa invete sa se adapteze la multe situatii grele.
    Andrei nu face deloc scene daca ceva se intampla altfel decat si-a dorit el. Ii dau lacrimile cand ii explic de ce s-a intamplat ceva, ma imbratiseaza si imi spune ca va fi bine.
    La Daria e…altfel. Daca stie ca este ceva ce nu tine de noi ca sa schimbam ori nu putem face nimic ca sa cumparam in clipa in care vrea ea…intelege. Am trecut prin multe probleme in ultimii ani si, din pacate, o parte din ele sunt traite si de cei mici. De aceea inteleg si nu fac scene daca ceva nu iese asa cum vor. Discutiile cu ea (sa nu zic certuri) sunt la alt nivel…cand se simte neglijata ori e geloasa pe fratele mai mic.
    Cred ca este important sa inteleaga cand exista probleme si sa stie ca sunt iubiti fara legatura cu un device pe care si-l doresc ori mersul nu stiu in ce loc.
    Am incercat sa discut cu ei si sa le explic tot ce se putea pentru varsta lor si cred ca acest lucru se vede.

    1. Laura Frunză says: Reply

      Deci doi copii crescuţi la fel, dar cu personalităţi diferite. Înseamnă că ţine şi de personalitate, nu?

      1. Tine de personalitate, dar si de influentele celor din familia extinsa.
        Am scris un articol despre aceasta problema cand am prezentat cartea “Te iubesc, orice culoare ai avea” si explicam acolo cat de greu este ca sunt atatia adulti care vorbesc, comenteaza si nu realizeaza cum influenteaza psihicul unui copil.

        1. Laura Frunză says: Reply

          Asta imi aduce aminte de o chestie din copilarie: parintii mei aveau ca prieteni niste adulti care mereu ii spuneau surorii mele ca e prea neagra si ar trebui sa se spele cu clor pe fata sa se mai albeasca. Sora mea a fost foarte complexata de culoarea tenului ei dar, din fericire, si suficient de desteapta sa-si dea seama ca e total gresit sa te speli cu clori pe fata. Dar e unul dintre exemplele acelea de cat de aiurea vorbesc uneori adultii fara sa constientizeze cat rau fac.

          1. Antoaneta says:

            Da, din pacate sunt multi adulti care nu par sa dea semne ca se gandesc la consecintele vorbelor/faptelor lor 🙁
            Noi avem inca de dus o lupta lunga din cauza asta.
            Desi il iubeste pe fratele ei mai mic si ii este alaturi la orice, sunt momente cand are “caderi” si se retrage in ea insasi ori se intristeaza, bate din picior ca nu i se acorda atentie mai multa etc
            Ma enerveaza rau …in principiu, discut cu ea, dar sunt momente cand nu mai rezist nici eu si ii spun ca nervii astia trebuie lasati ca sunt pe lume si alte lucruri mai rele decat atat. Stiu, poate nu e bine…dar sunt om si nu rezist la infinit.
            Ma doare sa il vad mereu pe Andrei ca isi vede de ale lui chiar si atunci cand e evident ca ea e partial favorizata (a nu se intelege ca el e cuminte in general, ci doar la chestiile astea) si i-am spus si Dariei acest lucru (desi nu cred ca a fost bine, dar nu mai rezistam si i-am aratat ca el face lucruri pentru ea si nu bate din picior sa i se multumeasca si sa stie toata lumea ca a facut un gest dragut)

  4. anca says: Reply

    Cand adoptam o mamica care avea copil ne-a spus la un curs ca cea mai mare greseala pe care ea a facut-o a fost sa-i ofere copilului fara ca acesta sa isi doreasca, ca nu astepta ca al ei copil sa vrea ceva, ea ii cumpara tone de jucarii, lucruri. Am spus ca eu nu voi face aceasta greseala, dar unele lcururi imi plac mie, si ma gandesc ca poate e si un fel de drog sa vedem bucuria copilului, asa ca facandu-i surprize de fapt ne hranim noi. Cand copilul meu a venit acasa mereu cand primea ceva era in extaz””surpriza? pentru mineee?”, dar incet incet nu a mai fost la fel de incantata/entuziasmata si a devenit nemultumita asa cum spui. Cand aveam bani putini, strangeam si-mi cumparam un singur lucru scump care-mi producea mare bucurie, acum…majoritatea imi sunt indiferente. Cred ca suntem efectiv ingropati in lucruri care ne produc bucurie pe moment, asa ca aceasta, cum e si firesc e in scadere. Cu cat ne dorim mai mult timp un lucru si ni-l amanam cu atat sansele sa ne bucure sunt mai mari (spun psihologii) si cred ca e adevarat. Am prietene pe care nicio excursie de mii de euro, sau o masina de zeci de mii nu le incanta pentru ca nu e exact ce si-au dorit:). Nu stiu care ar fi solutia insa, pentru mine este sa-mi cumpar/primesc fix ce imi doresc:)(batonul portocaliu), nici mai mult, nici mai putin – de obicei asta se traduce ca nu-mi doresc un produs mai bun/mai nou/mai frumos. Mai cred ca e si o chestie de caracter, eu sunt mai mereu multumita (poate si datorita mamei care e cea mai fericita femeie din lume), din pacate eu nu stiu cum sa schimb asta la copilul meu, am incercat si sa nu-i cumpar nimic Ilincai o mare perioada, momentan ii tin multe teorii , care, ca orice teorie nu pot decat sa enerveze:)), nicidecum sa o faca multumita:))

    1. Laura Frunză says: Reply

      Si eu imi aduc aminte de momentele cand se bucura pentru orice nimic. Apoi lucrurile s-au aglomerat (mai ales ca mai si primeam diverse chestii in calitate de blogger) si n-a mai interesat-o nimic. Iar acum mereu cere cate ceva ce n-are. Chiar acum a venit la mine ca a vazut nu stiu ce reclama la un nisip kinetic nou. In conditiile in care are deja nisip kinetic. Dar ala se si intindea, spre deosebire de-al ei. E mereu goana dupa ce este mai nou sau apare la reclame, goana sa aiba tot. Si eu ii tin teorii si ca toate teoriile pe o ureche ii intra si pe alta ii iese.

  5. Violeta.argatu says: Reply

    Totul pleaca de la noi, parintii.
    Citind articolul tau, am realizat ca am copii model :)). Ana mi-a zis de cateva ori ca sunt rea, dar cred c-avea dreptate. Am exagerat de multe ori in ceea ce o priveste :d.
    Problema mea nu e ca-s nemultumiti. Eu am o problema cu Ana, care-mi raspunde :d, dar cred c-o rezolv. M-am tot sucit si eu intrebandu-ma de ce ea e “altfel”. Si am realizat ca ea e asa cand eu sunt intoarsa pe dos. Dupa ce s-au intors de la bunici, credeam ca plesnesc, foarte greu i-am readus la ” normal”. In conditiile in care ei isi rezolvau singuri problemele astea, m-am trezit cu ” mami, vreau apa, mami vreau lingura, mami vreau furculita,etc”.
    Am urlat cateva zile ca o nebuna, pana cand am realizat ca se crease un adevarat razboi intre mine si ea. Am inceput usor, usor sa-mi recapat calmul si lucrurile s-au rearanjat.
    D-asta zic ca toate pleaca de la noi. Stiu cartea despre care vorbeai, o am pe lista de asta primavara, dar mai astept nitel 🙂

    1. Laura Frunză says: Reply

      Si eu patesc asta, sa vrea servita dupa ce sta o perioada cu matusa care mai are grija de ea. Eu am invatat-o independenta si matusa o invata slugarita. Si pe mine ma deranjeaza profund treaba asta.

  6. Exista riscul sa scriu un comentariu mai lung decat articolul aici. Pentru ca este un subiect foarte stufos, de fapt, in spatele intrebarii tale: psihologie, educatie, sociologie, istorie – ar trebui discutat din toate punctele de vedere. Eu, una, incerc sa inteleg comportamentele “de neinteles” ale fiica-mii raportandu-ma la ceea ce am studiat in ultima vreme (psihologia educatiei) si sa vad unde am gresit eu, de am obtinut acea reactie. Parintii nostri ne-ar fi pocnit, probabil, fara nicio discutie, daca le faceam astfel de scene. De fapt, se pare ca si mare parte din parintii de azi fac la fel, din pacate… E confortabil pentru ei, e tragic pentru copii.
    In linii foarte mari, eu cred ca se amesteca atat de multe emotii, dorinte, frustrari si trairi in sufletul si mintea unui copil, mai ales dupa o zi plina, incat nu le mai poate gestiona eficient si rabufneste nervos. In astfel de momente, cea mai mare greseala e sa ii zici copilului ca este nerecunoscator etc. – eu o fac sistematic, pentru ca nici nervii mei nu mai sunt ce au fost inainte de a avea copil.
    Mai este si acea dorinta permanenta a copilului de a testa limite, de a incerca sa vada pana unde se poate, la care noi trebuie sa raspundem cu o limita ferma, dar neagresiva – nici asta nu imi reuseste mereu, desi incerc.
    Parerea mea este ca noi procedam, totusi, bine, oferindu-le multe si lasandu-le libertatea de a intinde, uneori, coarda. Si ca fetele vor deveni niste oameni misto la un moment dat, cu pretul neuronilor nostri, e drept, si a catorva ani din viata 😉

    1. Laura Frunză says: Reply

      Unul dintre lucrurile pe care incerc sa nu le scot pe gura prea des e ala cu (ne)recunostinta. Incerc sa constientizez ca ea nu mi-e datoare cu nimic pentru ceea ce ii ofer dar na, e natura umana sa te simti nedreptatit cand tu faci toate eforturile si ele nu sunt apreciate.

      1. Eu ii spun mereu copilului ca poate face orice isi propune daca are motivatia si perseverenta necesara. Evident, ma refer la planuri personale, insa de ce nu ar aplica acelasi principiu atunci cand vine vorba despre a obtine un obiect pe care si-l doreste?

        Asa cum zicea mai sus Alunita, acest lucru are legatura cu libertatea pe care le-o oferim copiilor. SI eu cred ca este un fapt pozitiv, sa testeze pt ca mai apoi sa invete din experientele astea (cu sprjin din partea noastra), intr-un mediu sigur pentru ei (ie. unde nu conditionata afectiunea pe care o primesc).

        La noi, sunt destul de rare episoadele de nemultumire adevarata. Se vede destul de clar cand intinde coarda (o face in mod constient, nu este pe deplin convins ca are dreptate – asa cum se intampla la varste mai mici, isi da si el seama ca exagereaza). In situatii de genul asta, raspunsul nostru e sub forma unei ironii / glume menite sa-l aduca cu picioarele pe pamant.

        Pe de alta parte, am incercat mereu sa-i ascultam punctul de vedere, sa-l intelegem si, in acelasi timp, sa-i explicam ca uneori mai putin decat ne-am dorit poate fi la fel de satisfacator ca ceea ce ne-am dorit (am primit sfatul acesta de la psoholog, dupa o experienta mai putin placuta pe care a avut-o acum 3 ani in relatia cu colegii).

        1. Laura Frunză says: Reply

          Eu evit sa-i spun ca poate face orice pentru ca realitatea este ca oricat ai fi de perseverent si de tenace, nu poti face orice. Si atunci faptul ca esuezi poate fi si mai dureros, ca doar ai crescut cu ideea ca poti face orice. Am citit candva un articol despre asta, despre generatia “entitled” care da in depresie cand iese de pe bancile facultatii pentru ca descopera brusc ca nu poate face orice. Eu prefer sa-i spun ca poate incerca (aproape) orice. Si ca daca reuseste e minunat, dar ca daca nu reuseste, nu e nicio tragedie.

          1. Adriana B says:

            Sigur, ceva in genul asta ii spunem si noi. Si ca este de preferat sa aleaga (acolo unde e cazul, nu la scoala) activitatile care-i pun cel mai mult in valoare punctele forte. Last but not the least, ii reamintim ca reusita depinde si de factori pe care nu-i poate influenta.

            Cred ca depinde si de firea copilului. Noi ne confruntam adesea cu o abordare reticenta / negativista din partea lui (“nu cred ca pot” / “daca se intampla… ceva care ma va impiedica sa reusesc”) – e genul care-si face griji peste griji inca dinainte sa incerce macar.

          2. Ca sa mai destindem un pic atmosfera: baietelul Adrianei face cursuri de tobe. Cred ca la asta se referea cand spunea ca l-a lasat sa faca orice 😉 In plus, cineva care studiaza asa ceva chiar ca nu are de ce fie nemultumit: isi poate scoate toti nervii batand in tobe! Tocmai de aceea intentionez sa o duc si eu pe Luna la scoala aia. Mi-e teama doar sa nu-i placa prea mult si sa ceara sa studieze si acasa :-))))

          3. Laura Frunză says:

            Daca as mai duce-o pe fii-mea si la tobe, cred ca as lua-o razna. Si-asa parca a inghitit un fluier la nastere :)))

  7. Nu am copii inca, dar iti pot spune cum am crescut eu si sora mea. Cumva noi am inteles de mici, fara sa ni se explice, eforturile pe care le faceau parintii nostri pentru a ne da tot ceea ce ne dadeau. Am inteles ca nu le e usor, de aceea pretentiile noastre erau foarte mici. Nu e vorba ca parintii nostri ne-au tinut predici despre sacrificiile pe care le fac ei pentru noi, sau despre cum ar trebui sa fim multumite etc., pur si simplu am vazut cu ochii nostri ca le este greu.
    Si cred ca asta nu depinde de generatii… e vorba pur si simplu de o anumita doza de empatie si intelegere.
    Si e important sa le fie cultivata pentru ca vor ajunge sa fie adulti flexibili, care sunt cat se poate de recunoscatori pentru viata lor, dar se pot adapta si unor circumstante mai grele fara a claca.

    1. Laura Frunză says: Reply

      E important sa fie cultivata empatia, sunt de acord cu tine, doar ca mi se pare atat de greu, in special cu presiunea din jur atat de mare.

  8. Roxana says: Reply

    Pentru cei credinciosi, care stiu ca Dumnezeu este cel de la care vin toate si prin care sunt toate, raspunsul este acesta: EXACT LA FEL facem si noi cu Dumnezeu.
    El este Tatal perfect – nu exista nimeni care sa fi daruit mai mult ca El – pe Insusi Fiul Sau, Domnul Isus Hristos si nu doar atat… pornind de la mantuirea sufletului si mergand pana la cele mai mici detalii din viata noastra. Si totusi…Il iubim, Il ascultam? Dimpotriva, cartim tot timpul. La fel sunt si copiii nostri. Pentru ca sunt din acelasi aluat. Al nostru, al parintilor.
    Sper sa nu supere pe nimeni parerea mea…e valabila pentru mine si familia mea. O zi frumoasa.

    1. Laura Frunză says: Reply

      Multumesc pentru comentariu, Roxana. Daca privesti din punct de vedere religios, asa e, ai dreptate. Cred ca toti oamenii sunt nemultumiti, in general, vor mereu mai mult si mai multe. De aceea e important sa jucam cu totii cat mai des jocul multumirii.

  9. Ligia says: Reply

    Purtam zilele trecute o discutie in familie pe tema asta. Chiar ma intrebam cum se face ca suntem cu totii asa nemtumiti – acasa, in autobuz, la gradi, la stiri. Si ce gura de aer proaspat e cand intalnesti un om multumit si linistit. Jocul multumirii cred ca e un inceput bun, in primul rand pentru noi, cei mari. Astept cu interes si celelalte comentarii, pentru alte solutii 🙂

    1. Laura Frunză says: Reply

      Eu cunosc un singur om care sa fie asa multumit. Am invatat multe de la el si ma stradui in permanenta sa invat si mai multe, sa-mi modelez comportamentul dupa al lui. Dar este foarte, foarte greu, mai ales ca eu sunt si destul de colerica si carcotasa 😀

      1. Roxana says: Reply

        Cred ca fii’mea imi seamana destul de mult mie si mamei. Mama m-a facut cumva sa ma multumesc cu ceea ce am si sa nu imi doresc “imposibilul “. Si Irina e la fel…cere destul de putin. Stie sa renunta la ceva pentru pasiunea ei . E colectionara de animalute. Si ea are chstia asta cu slugaritul,dar asta pentru ca daca e cu mama,mama se executa. Eu o las pe mama sa faca orice pentru ca imi spune mereu ca mie nu a putut sa imi faca tot ce ar fi vrut. Desi ii explic ca mi-a facut un mare serviciu,o las totusi sa o rasfete destul de mult.

  10. andreea says: Reply

    Gandul meu la acest articol din experienta mea de mama: rasfatul strica copilul. Cel putin pe al meu sigur. Dupa cateva zile de desene, un weekend la bunici, bombonele azi,maine si tot asa, zilnic la carusel, te duce mami in parc de 2 ori pe zi( chiar daca sunt lesinata) nu te mai intelegi cu copilul. Intr-una e tot numai o cerere, o dorinta, striga zaharul din el, se plictiseste mai repede,e mai obraznic si restul le cunoastem.
    Pe cand daca o tinem la program cu desenele( ii promitem ca doar joi- si ce bine ca ea inca nu stie zilele saptamanii) dupa vreo 2. 3 zile e din nou copilul jucaus care nu se plictiseste nici daca ii dai un pachet de servetele si un plus.
    Cu iesitul afara ma stresam ca ii musai sa ies si dimineata si seara. Acum nu mai insist pe iesitul din prima parte si asta ma odihneste tare mult.Apuc sa imi mai fac si treburile, ei ii explic ca mama are treaba acum si o sa iesim deseara cand vine tata si desi insista de cateva ori se linisteste si merge la jocurile ei.Desigur ca nu se intampla zilnic sa avem treburi dar am observat ca desi suna ciudat cam trebuie sa se dea copilul dupa tine si nu tu dupa el.
    Micile atentii: cumparam cate un dulce, o jucarie mai ieftina dar precizam ca fondurile s-au terminat si trebuie sa fie bucuroasa de ceea ce a primit. In general nu cumparam jucarii scumpe si in exces.Insistam pe ideea ca trebuie sa aiba grija de jucariile ei si sa se bucure de ele.

    1. Laura Frunză says: Reply

      Si eu cred ca, in unele situatii, copilul trebuie sa se dea dupa adult. Nu trebuie sa ne dam mereu peste cap sa ne aliniem la nevoile copilului, trebuie sa-l mai aliniem si pe el la ale noastre (sau ale altor persoane, daca e cazul).

  11. Andreea L. says: Reply

    Si copiii mei se comporta uneori asa…si eu ma intreb de ce si cum sa fac sa schimb situatia..noua ne plac mult excursiile..si de cate ori reusim sa mergem undeva, ii luam si pe copii cu noi. Intotdeauna. si ii vezi uneori ( mai ales cel mare de 12 ani) ca face asa o fata lunga (pe care o afiseaza ziua intreaga) de zici ca-i in fundul pamantului nu la Roma (de exemplu). Si atunci il intreb pe sotul meu, oare nu era mai bine sa fi mers doar noi, fara ei?
    Zilnic ma intreb ce anume trebuie sa schimb..si inca nu am descoperit.

    1. Laura Frunză says: Reply

      Eu zic ca uneori n-ar fi rau sa mai mergeti si fara ei sau sa-i intrebati direct, mai ales ca sunt mari. Daca zic ca nu vor sa mearga, lasati-i acasa.

  12. vio says: Reply

    Cand era micut (nu ca ar fi mare acum..) se bucura de orice. Efectiv de orice. Daca-i aduceam (cand veneam de la job) o castana, o ghinda, o frunza uscata..era wow!!!!, in culmea fericirii… Faza e ca, in timp, destul de multi adulti din jur (including me…) au inceput sa-i aduca mereu mici-mijlocii-mari daruri..Des. Fara o ocazie anume. Cred ca am gresit. 🙁
    A mai crescut..si il vad schimbat. Se bucura, pe moment. Apoi…uita de ele. Ajung in “mormanul” de obiecte semiparasite…Singurele care nu au soarta asta sunt cartile.

    Da, cred ca am gresit noi, adultii. A primit pre multe. E prea mare aglomeratia de jucarii/jocuri in camera lui (imediat ce vom ajunge in noua casa voi rezolva asta!!!!).

    In particular. A. trece printr-o faza in care ..cumva ..incearca sa compenseze diverse absente din viata lui cu..obiecte. Uneori ma uit la el si….imi amintesc de mine, candva, cand umpleam un gol cu maldare de haine, pantofi si genti. (de fapt..nu reuseam sa umplu nimic..)

    Asa ca fac tot posibilul (prin vorbe si fapte) sa-i arat ca fericirea cea mai mare ti-o da o joaca buna, o tavaleala prin iarba, o goana prin casa, o chitzoneala serioasa….multe care NU IMPLICA “SA CUMPARAM”. Serios chiar asta fac. Dupa cate-o zi full de distractie fara cumparaturi/costuri…punctez/subliniez “vezi ce bine ne-am distrat/simtit fara sa cumparam nimic?”.
    Nu stiu cat ramane sau cat intelege capsorul lui de copil (totusi inca mic) din toate astea..
    Dar muncesc din greu la asta. Si nu ma las..:)

    1. Laura Frunză says: Reply

      Cel mai greu de aplicat regula “fără cumpărături” mi se pare în vacanţă, când are impresia că fără nu ştiu ce rahat de suvenir, i se termină viaţa. Înnebunesc, nu alta, când face o adevărată dramă pentru o chinezărie mică şi ordinară pe care refuz să i-o cumpăr.

      1. vio says: Reply

        Oh, da, in vacanta e muuuult mai greu. A. cerea ZILNIC cate ceva de la tarabele din drumul spre plaja in 2 Mai.. In ultimul an am schimbat drumul numai ca sa nu le mai vizitam zilnic, dar ghici unde ajungeam seara?:)))

        Cand aud “sa cumparam CEVA”…mi se face parul maciuca!!! Ceva ce, Andrei? CEVA!!!! Desigur la observatia mea “ceva nu denumeste un obiect” ..gaseste el o chestie concreta de cerut. Fie ea si CEVA de mancare, numai sa fie CEVA.
        Si ce drame ies….

        1. Pentru vacante noi am inceput de cativa ani sa sa folosim varianta cu banii de buzunar. Ni s-a parut utila mai ales pt concediile care includ vizitat orase si / sau parcuri de distractii.

          Inainte sa plecam de acasa, stabilim o suma pe care o poate folosi pt maruntisuri, treaba lui cum, cand si ce pe decide sa o cheltuiasca. Pt tot ce depaseste fondul alocat, pune diferenta din pusculita. Singura exceptie o reprezinta situatiile cand gasim ceva mai consistent si care chiar merita cumparat de acolo (eg. nu se gaseste la noi).

  13. Draga Laura, imi place enorm articolul tau. Si felul asa de cald in care l-ai scris. Si multumesc pentru ideea de joc, chiar o sa o fac si eu cu copiii mei. Realizez ca nu prea fac astfel de jocuri de suflet cu ei…Si o sa caut cartea despre simplitate!

    Daca imi dai voie, o sa iti scriu si eu de ce sunt nemultumiti copiii. Mai intai as incepe cu faptul ca ma irita foarte tare momentele cand eu fac multe lucruri pentru ei, iar ei nu le apreciaza. Insa, am aflat de ce fac ei asta. Copiii aduna tensiuni si frici care se localizeaza in sistemul limbic al creierului. Le putem vedea ca un fel de toxine care ii ingreuneaza copilului capacitatea de a se bucura de viata. La un moment dat, copiii aduna multe si creierul vrea, in mod natural sa se debaraseze de ele. Numai ca nu se pun frumos in bratele noastre sa ne zica acest lucru. Ci isi cauta un motiv / pretext de plans si de jale. Vor sa faca o criza, insa au nevoie de un motiv. Si atunci ne vor reprosa ca nu suntem parinti buni. Ca nu le luam destule. Stii tu ce. Daca noi ii ascultam si incercam sa nu le luam personal (este tare greu, si eu am mari dificultati!!), atunci ei se debaraseaza de ce e greu in emotionalul lor si apoi ne multumesc. Nu neaparat prin cuvinte, ci prin felul in care se apropie de noi, prin cooperarea lor de dupa.

    Multumesc! Te citesc cu mult drag, Laura!

    1. Laura Frunză says: Reply

      Mulţumesc, Otilia! Să ştii că chiar mă întrebam ce ai zice tu de dilema mea 🙂

  14. Maria says: Reply

    Stii oamenii aia care citesc un articol altfel super ok, se lovesc de o inconsistenta (sau o scapare) si nu reusesc sa treaca peste ea? 🙂 Si ii racaie si nu se pot abtine sa nu mentioneze o corectie? 🙂 Asa sunt eu
    Pollyanna e un roman superb (pentru copii si nu numai) scris de Eleanor H. Porter si aparut in 1913. Dupa el a aparut Pollyanna grows up, tot de ea, si apoi o multime de alte continuari scrise de altii.
    O sa ma ierti ca nu m-am putut abtine de la aceste completari daca iti spun ca pentru mine Pollyanna a fost/este intre cartile preferate si mi-au schimbat putin adolescenta?

    1. Laura Frunză says: Reply

      Maria, asta inseamna ca cineva a preluat personajul ei si l-a folosit in alt roman? Iti multumesc ca mi-ai atras atentia, voi investiga sa aflu istoria Pollyannei?

Leave a Reply