Ilegitim/Căsnicie

casnicie

Am citit recent o carte şi am văzut un film (ambele româneşti) pe care le-am pus oarecum în oglindă, deşi abordează teme diferite dar brodate în jurul aceluiaşi subiect central: relaţiile disfuncţionale de familie. Filmul se numeşte Ilegitim (l-am văzut pe HBO), cartea se numeşte Căsnicie de Dan Coman, o aveam de mult timp în lista de lecturi dar abia cum am ajuns la ea.

casnicieCartea abordează, aşa cum se deduce din titlu, tema căsniciei, una, în mod evident, disfuncţională. Personajul masculin (fără nume) este un profesor de provincie care se crede superior soţiei, Rebeca, o “pocăită” (cuvânt folosit în sens peiorativ la adresa ei şi care are ca scop înjosirea femeii), învăţătoare, ştearsă, plină de coşuri (chiar insistă pe asta) dar disponibilă din punct de vedere sexual. Profesorul se simte oarecum atras într-o capcană să se însoare cu ea (la îndemnul Dariei, o prietenă de care era, de fapt, îndrăgostit) şi ajunge chiar să aibă doi copii cu ea. Relaţia celor doi e ciudată, parţial abuzivă, lipsită de comunicare, de toleranţă şi de înţelegere şi funcţionează doar pentru că Daria intervine în mod frecvent, învăţând-o pe Rebeca ce plăceri sexuale să-i ofere soţului ca să-i capteze atenţia. Daria devine, în timp, un fel de amantă pentru amândoi iar în momentul în care dispare din viaţa lor, edificiul construit pe o bază foarte slabă se prăbuşeşte.

Subiectul este neplauzibil dar felul în care e prezentat te face să te întrebi dacă n-ar putea să se întâmple şi în realitate. Căsnicii care merg prost există cu duiumul şi oamenii nu fac nimic cu privire la asta, nici nu repară, nici nu se despart, din varii motive. E interesant felul în care se schimbă perspectiva în carte, fiind povestită când din punctul lui de vedere, când dintr-al ei, aşa aflăm ce simt amândoi cu privire la relaţia lor. Cred că cele mai bune părţi sunt cele în care sunt descrise momentele lor ca părinţi şi felul în care apariţia copiilor le-a schimbat focusul şi i-a făcut să se îndepărteze unul de altul. Mie mi-a trezit nişte amintiri foarte neplăcute din prima mea căsnicie şi cred că lectura acestei cărţi, aşa slăbuţă cum e ea, e mai bună ca o vizită la psiholog (asta dacă ai avut cândva o relaţie/căsnicie de lungă durată care s-a sfârşit prost) pentru că îţi răscoleşte nişte sentimente şi nişte amintiri pe care tu le-ai vrea uitate dar care se vor vindecate, nu îngropate.

Ilegitim e un film care se axează mai mult pe relaţia părinte-copii. Mai mult decât subiectul evident al filmului (relaţia incestuoasă dintre doi fraţi gemeni) pe mine m-a şocat mai mult altceva: felul în care îi vorbeau copiii tatălui. Şi m-am tot gândit dacă e ok vreodată să ajungi în faţa părintelui tău (indiferent cum te-a crescut) şi să-i spui “în p**** mea” sau “mă piş pe tine”. Mi s-a părut deplasat, urât, vulgar. Eu cred că le datorăm respect părinţilor noştri măcar pentru faptul că ne-au născut şi ne-au crescut şi ne-au ţinut la şcoli şi aşa mai departe şi niciun tată nu cred că merită să i se adreseze aşa copiii lui sau să sară la bătaie la el pentru că nu sunt de acord cu anumite idei ale sale. Filmul pune în dezbatere puţin şi problema avortului, de fapt aşa şi începe filmul: cei patru copii (cu doi prieteni de-ai lor) stau la masă cu tatăl (văduv) şi îl acuză că a refuzat să facă avorturi în perioada comunistă (înţelegem că tatăl e medic ginecolog) şi, mai mult, le-ar fi denunţat pe femeile care veneau să-l ceară. Copiii sunt foarte revoltaţi de acest aspect, îl acuză că nu le-a spus, tatăl se apără că el nu a denunţat pe nimeni, el doar a împiedicat nişte avorturi şi a ajutat nişte copii să vină pe lume. Discuţia degenerează, spiritele se încing, se aruncă vorbe grele (copiii îl înjură, tatăl ripostează spunându-le celor doi gemeni de 22 de ani că şi mama lor a vrut să îi avorteze dar el a împiedicat-o) şi tatăl pleacă de acasă.

Urmează partea în care aflăm că cei doi gemeni au o relaţie intimă (şi suntem şocaţi şi scârbiţi, pe bună dreptate, eu, una, am fost) şi că Saşa (fata) a rămas gravidă. Vine, în mod evident, dilema “facem, nu facem avort”, se duc la taică-su până la urmă să-i spună, reacţia lui e destul de bizară, final fericit cu tablou de familie, complet neverosimil şi pe alocuri straniu şi gata filmul. Oricât de dubios ar fi filmul (şi subiectul), e interesant de urmărit relaţiile de familie: patru copii adulţi care încă mai stau cu tatăl – cel mai mare, tot medic, are 34 de ani, şi aere de noul cap al familiei, cei mai mici – gemenii, fără loc de muncă, fata chiar spune că s-a lăsat de facultate şi amândoi par complet lipsiţi de direcţie, iar sora cea mare, care îşi asumă rolul de mamă, e o personalitate ştearsă cu care nu înţelegem ce s-a întâmplat până la urmă. Relaţiile de familie sunt sufocante; de la înghesuiala în care trăiesc toţi cei patru, până la autoritatea exercitată de tată sau între ei, totul transpiră un soi de îmbâcseală, de relaţii abuzive, de depresii şi complexe nevindecate. E un film apăsător, cum sunt majoritatea filmelor româneşti din ultimii ani, cu cadre strânse, cenuşii, multe momente statice, dialoguri aparent lipsite de legătură între ele, un film care te lasă bulversat şi te face să te întrebi cum ai proceda tu, ca părinte, dacă ai fi pus în faţa unor asemenea fapte.

Atât cartea cât şi filmul te lasă cu o mulţime de întrebări pe care să ţi le pui şi cu o mulţime de introspecţii pe care ar trebui să ţi le faci şi măcar pentru asta cred că merită puţin din timpul vostru pentru lectură/vizionare.

Save

3 Comment

  1. mari says: Reply

    Sunt dezamagita demult de filmele romanesti de dupa revolutie …
    Majoritatea sunt pline de injuraturi, vulgaritate, goliciune care nu este necesara, din acest motiv nu-mi mai pierd timpul si nu ma mai intereseaza niciun film romanesc. E posibil ca astfel sa pierd si cateva filme care ar merita sa fie vazute (eu am gasit numai doua care mi-au placut), dar nu mai risc.
    De prea multe ori am regretat c-am urmarit un film romanesc, asa ca acum aleg sa fac altceva cu timpul meu liber.

    1. Laura Frunză says: Reply

      Ştiu ce spui, multă vulgaritate şi mult urât. Se pare că cei care le iau apărarea spun că filmele nu fac altceva decât să prezinte realitatea noastră, numai că eu nu asta vreau să văd pentru că realitatea o văd în stradă, iar filmele nici măcar nu propun soluţii, majoritatea terminându-se într-o coadă de peşte care te lasă şi mai confuz. În general filmele europene abordează probleme sociale curente, se fac mult prea puţine filme de consum pentru că nu există buget pentru ele. La noi filmele de consum se traduc în comediile (ca să nu zic mizeriile) pe care le scoate ocazional Media Pro. Număr pe degetele de la o mână filmele (de artă sau de consum) care mi-au plăcut în ultimii 20 de ani.

  2. mikaela says: Reply

    Adevarat,prea multa vulgaritate,si tot adevarat,asta e realitatea romaneasca(caci despre ea vorbim).Si ,cred eu,mai mult filmele se inspira din realitate,si mai putin realitatea din filme.Filmele sunt viata ,iar viata nu ofera nimanui solutii,viata se traieste,si ne surprinde pe toti.De noi depinde cum alegem.

Leave a Reply