Mâţa Vinerii

mata-vinerii-doina-rusti-polirom-2017

mata-vinerii-doina-rusti-polirom-2017Am vrut să citesc Mâţa Vinerii de Doina Ruşti de cum am aflat de apariţia ei, o văzusem la Jovi Ene de la filme-cărţi.ro şi am tot aşteptat să publice o recenzie care să mă convingă s-o cumpăr. Deşi Jovi n-a fost până la urmă foarte convins de carte, eu am comandat-o (iniţial ca s-o dau cadou unei prietene dar când am văzut-o, nu m-am putut desprinde de ea, şi am păstrat-o) şi vă recomand şi vouă să nu vă lăsaţi mereu influenţaţi de o recenzie aparent nefavorabilă sau de părerea cuiva căruia nu i-a plăcut foarte mult cartea (inclusiv când citiţi recenzii la mine pe blog). S-ar putea să descoperiţi uneori adevărate comori şi aşa am simţit şi eu cartea asta.

E genul de carte care-mi place foarte mult, mai ales datorită firului epic relativ static, al faptului că nu există personaje exclusiv rele şi personaje exclusiv bune (până şi personajul principal, aparent pozitiv, a încercat să otrăvească pe cineva) şi, cel mai mult şi mai mult, datorită descrierilor de bucate, majoritatea probabil imaginare şi cu tot felul de ingrediente cu privire la care nu m-a lămurit Google, dar care sunau nemaipomenit de apetisante.

Dacă nu vă plac descrierile lungi, e posibil să vă plictisiţi la un moment dat, dar eu sunt genul de cititor care în copilărie citea cu pasiune descrierile lungi din romanele lui Jules Verne şi uneori le recitea, doar aşa de drag, aşa că mie mi-au plăcut la nebunie acele pasaje, în care erau descrise bucătăriile domneşti, reţetele, hainele şi străzile vechi ale Bucureştiului.

Cartea e un fel de roman poliţist – Pâtca, o copilă de paisprezece ani, ajunge la Bucureşti în jurul anului 1800, fugind din Braşov, unde mătuşa ei e dusă la spânzurătoare, acuzată de vrăjitorie. Pâtca şi mătuşa ei chiar erau un fel de vrăjitoare mai aparte, din neamul satorinilor (care se închină lui Sator, un fel de spirit, mai degrabă malefic, deşi cele două vrăjitoare nu sunt înclinate să facă rău oamenilor). Ajunsă la Bucureşti, Pâtca îl caută pe unchiul ei, Cuviosul Zăval (un negustor foarte respectat), pe care, însă, îl găseşte mort, înjunghiat în casa lui, împreună cu servitorii. Rămasă singură, Pâtca dă de tot felul de necazuri, dar până la urmă ajunge sub oblăduirea Grecioaicei, o boieroaică bogată care prinde drag de ea şi care o ajută şi să intre în posesia moştenirii rămase de la Cuviosul Zăval. Din momentul în care descoperă cadavrul unchiului ei, Pâtca îşi face o misiune din a descoperi cine l-a omorât dar şi din a găsi vechile ei case (rămase moştenire de la mama ei) şi de a recupera Cartea bucatelor rele (un volum scris de mâna ei, în care înşirase reţete de bucate care provocau diverse reacţii la cei care le mâncau – de exemplu, nişte turte cu trandafiri provocau un râs necontrolat, icre de morun gătite într-un anume fel de le strâmbau judecata celor care le mâncau, o plăcintă de prune care stârnea interesul pentru viitor, o pâine umplută care declanşa generozitatea).

Iată un exemplu de reţetă:

“După ce se curăţă icrele, se ţin în sare câteva ore. Între timp se coc nişte ardei iuţi, dar cărnoşi, dintre cei care se curăţă de pieliţă. Scurşi, tăiaţi în fâşii, sunt împărţiţi în grămăjoare. Ei devin patul, peste care se pun felioare de aguridă sau alte pometuri acre, tăiate unghie de subţiri. Abia apoi se toarnă untul, aproape topit, modelat ca un cuib, în care, în sfârşit, este pus caviarul. Acest bulgăraş se înveleşte în frunze tinere de hamei. La final, după ce tigaia e plină, se stropeşte totul cu vin îndulcit sau cu zeamă de zarzăre, în care au dormit trei feluri de buruieni ale căror nume nici să le rosteşti nu e bine.”

Şi ca să vă fac poftă, iată ce povesteşte autorul despre bucătarul Silică, cel care pune în practică reţetele din Cartea bucatelor rele şi în jurul căruia se învârte o parte din acţiune:

“Făcea fripturi tăvălite în praf de migdale, mozolite cu miere şi scorţişoară. Era maestrul hameiului, ale cărui frunze le opărea doar ca să le poată învia cu piper. Iar dintre toate, ouşoarele dulci erau preferatele lui. Nici nu ştiţi câtă pasiune punea, fierbându-le în frunze de salvie şi de izmă! Odată terminată treaba aceasta, le tăia pe din două, le scotea gălbenuşul, pe care îl frământa cu smântână, împănată cu merişoare şi alte dulceţuri, iar cu mixtura asta umplea din nou albuşul. Abia la sfârşit venea arta, când acoperea ouşorul cu dulceaţă de chitră şi cinamom, iar pe sub crusta crocantă tremura cremişoara, al cărei secret s-a pierdut. Îi plăceau chiftelele de raci, mai ales muiate în oţet de trandafiri sau de prune.”

2 Comment

  1. Alina says: Reply

    Vai, cat de savuros suna retetele! Am devenit si eu curioasa…de carte :). Multumesc!

  2. Catalina says: Reply

    O sugestie foarte interesanta. Nu e singurul roman plasat in Bucurestiul altor vremuri. Pentru o persoana pasionata de istorie ca mine sunt excelente, la fel ca si cartile de memorii care au inceput sa fie republicate in ultimii ani. Mi-ar placea, insa, ca editurile din Romania sa scoata carti si in format pentru Kindle ca nu mai am unde sa mai pun carti in casa.

Leave a Reply