Inocenţii – Ioana Pârvulescu

coperta-inocentii

Inocenţii de Ioana Pârvulescu este de departe cea mai frumoasă carte pe care am citit-o în foarte multă vreme. De fapt, este atât de frumoasă încât nici măcar nu o pot descrie în cuvinte şi mie rar mi se întâmplă să nu-mi găsesc cuvintele pentru a povesti despre o carte.

Inocenţii este emoţie pură. Am citit cele 335 de pagini în destul de mult timp pentru că nu voiam să se termine. Când aveam nevoie să evadez puţin, îmi luam repede pilula de citit – un capitol sau două, cât aveam nevoie ca să mă pun pe picioare.

coperta-inocentii

Romanul Ioanei Pârvulescu (care poate fi citit şi ca roman, dar şi ca o sumă de povestiri cu subiect comun) descrie copilăria unui grup de copii din Braşov (nişte adevăraţi Cireşari ai oraşului de sub Tâmpa şi chiar mai mult) din perspectiva unei fetiţe pe nume Ana, fiica unor intelectuali care locuiesc într-o vilă veche de pe strada Sfântul Ioan, redenumită Maiakovski în vremea comuniştilor. În vila respectivă locuiesc mai multe familii: Ana cu fratele ei Matei şi cu părinţii, verişorii Dina şi Doru cu părinţii, Tanti şi Nenea Ionel (stră-mătuşa, fostă profesoară de geografie şi stră-unchiul, fost învăţător, ai copiilor) şi bunicii materni ai Anei (mama-mare şi tata-mare, fost medic). Foarte aproape de ei mai locuieşte şi Maia, bunica paternă a Anei.

Romanul este o sumă de întâmplări din copilăria Anei, dar şi de amintiri ale altor personaje, iar toate acestea laolaltă creionează o bucată bună din istoria României. Aflăm despre deportări, exproprieri, demolări, comunism, partizani şi alte părţi urâte ale istoriei românilor, dar prin ochii unui copil care aude toate aceste poveşti de la cei din jur şi ni le relatează şi nouă. În afară de lecţiile de istorie, cartea abundă în lecţii de geografie, chimie, literatură şi multe altele. Cei patru copii au parte de multe aventuri şi peripeţii, iar legătura lor se menţine intactă pe tot parcursul cărţii, în ciuda diferenţei de vârstă dintre ei. Ei experimentează viaţa dar şi moartea, în întâmplări care îi vor defini mai târziu ca oameni.

Este o plăcere nemaipomenită să ai în faţa ochilor o felie aşa de vie de viaţă de la mijlocul anilor ’60 (am reuşit să identific exact perioada pentru că autoarea dă destul de multe detalii despre ce se petrecea în Braşov în vremea aceea), să priveşti parcă printr-o fereastră în viaţa unei familii uşor atipice, dar foarte iubitoare de copii, de artă, de traiul frumos. În afară de membrii familiei, mai cunoaştem o mulţime de personaje interesante care se intersectează cu copiii pe parcursul cărţii. Mi-e foarte greu să vă povestesc exact despre ce e vorba în carte, pentru că se petrec foarte, foarte multe lucruri. Orice pagină aţi citi, ar fi un câştig pentru voi. Nici nu ştiu care parte mi-a plăcut cel mai mult: cea despre drumeţiile copiilor sau capitolul despre anticarul bătrân care le punea mintea la încercare cu tot felul de jocuri sau capitolul în care nenea Gheorghe le ţine copiilor o lecţie despre plantele medicinale, sau cel în care copiii merg la ski sau paginile în care sunt relatate amintiri din tinereţea stră-unchilor şi bunicilor sau lecţiile de geografie sau trimiterile la literatură sau… sau….

Cartea asta nu va merge prea curând pe raft în bibliotecă, pentru că o voi ţine lângă mine pe noptieră şi voi mai citi ocazional din ea până o voi învăţa aproape pe de rost. Comentam la un moment dat la Mara Wagner pe wall că “abia aştept să termin cartea asta ca s-o mai citesc odată.” Vă spun sincer că nu mi s-a mai întâmplat asta niciodată cu vreo carte.

Toată lumea o va iubi, dar braşovenii de o mie de ori mai mult, pentru că sunt atât de multe detalii despre oraşul lor, atâtea descrieri de locuri prezente şi trecute, încât mai mult ca sigur că o vor citi cu Google Maps deschis ca să afle exact unde a fost casa de pre strada Sfântul Ioan şi unde sunt celelalte locuri în care se mai petrece acţiunea. Eu abia aştept să ajung la Braşov să mă duc în recunoaştere. Sper să găsesc casa şi să mă opresc la poarta ei, să-mi închipui o clipă figura Anei la geamul mansardei sau aroma de castane coapte pe plită în bucătăria lui Tanti şi să-mi închipui că, de undeva, din trecut, aud poveşti de suflet despre vieţile nevăzute şi neauzite ale celor dragi.

O recenzie adevărată puteţi citi pe Bookhub, iar în acest clip, Dan C. Mihăilescu povesteşte la Cartea de la ora 5 despre Inocenţii.

4 Comment

  1. Catalina says: Reply

    Ma bantuie de ceva vreme gandul sa citesc cartea asta. Am citit celelalte carti ale Ioanei Parvulescu si imi place foarte mult cum scrie.

    1. Laura Frunză says: Reply

      Şi mie îmi place cum scrie! Am citit Viaţa începe vineri şi mi-a plăcut foarte mult!

  2. Andreea Lung says: Reply

    Trebuie s-o cumpar si eu..pe sotul meu il cheama Inocentiu:))…(imi plac cartile care seamana sau sunt exact cu numele nostru ) de ex. Calaretul dragonului ( pe dragon il cheama Lung-numele nostru de familie :)))..poate suna aiurea..dar eu ma bucur cand numele nostru apare in vreo poveste.

  3. Mimi says: Reply

    Mulțumesc pentru recomandare. Superbă, într-adevăr. Povestesc despre ea așa cum am povestit despre Magia Ordinii sau despre Hygge, recomandate tot de tine. Bine, sunt cărți de altă factură, dar m-au cucerit și m-au molipsit cu același tip de entuziasm.

Leave a Reply