Ataşamentul emoţional faţă de lucruri

reguli-la-castel

Acum mulţi ani am pus la spălat o maşină de rufe cu cele mai bune haine ale mele. La final, când s-a terminat maşina, am descoperit că ieşise culoarea din ceva şi toate rufele erau distruse. Am plâns două ore după hainele alea, nu mai puteau fi recuperate şi eu tot nu mă înduram să le arunc. Mi-am dat seama atunci că sunt exagerat de ataşată de lucrurile mele.

Până să descopăr anul trecut cartea lui Marie Kondo, Magia lucrurilor, am ţinut-o aşa, într-un ataşament uneori exagerat faţă de majoritatea posesiunilor mele. Mă umpleam de nervi dacă ceva drag se strica/se pierdea şi făceam şi mai urât dacă altcineva era vinovatul.

Oricât de ciudat ar suna, am început să nu mai fiu aşa ataşată de lucruri după ce am citit cartea lui Kondo. Asta nu înseamnă că nu mai apreciez şi nu mai sunt recunoscătoare pentru lucrurile pe care le am. Dimpotrivă. Dar nu mai consider că merită să mă consum atât de mult pentru pierderea sau distrugerea lor, pentru că oricum nu le mai pot aduce înapoi.

Când mi-au hackuit calculatorul, am fost mai mult şocată decât afectată. M-am enervat puţin pe moment, apoi am realizat că pot recupera o parte din date iar pentru restul, asta e, dacă mă dau cu fundul de pământ, n-o să le recuperez. Când mi-a spart cineva ceaşca mea de porţelan pictată manual, m-am supărat foarte rău. Acum îmi dau seama că a fost o reacţie exagerată. La ceva timp după aceea, am putut cumpăra la un târg câteva ceşti identice la câţiva lei, e drept că imprimate, nu pictate manual, dar la fel de frumoase.

Apoi, Eliza m-a bătut la cap să-i dau ei cerceii mei de aur primiţi cadou cu mult timp în urmă de la colegele de serviciu şi, după ce i-am dat, i-a purtat o vreme şi a pierdut unul dintre ei. Am suferit puţin dar n-am făcut o dramă pentru că oricum n-aş fi găsit cercelul. Mi-a părut rău după ei, într-adevăr, pentru că am extrem de puţine bijuterii din aur şi ţin la ele. Pe de altă parte, ştiu că Eliza îşi doreşte de ceva timp nişte cercei noi şi poate că ăsta a fost imboldul de care aveam nevoie ca să-i iau alţii anul acesta, de ziua ei. N-am găsit încă ceva potrivit pentru ea, dar mai caut.

La un moment dat am primit cadou o geantă de plajă foarte frumoasă cu Fetiţele Powerpuff, un material promoţional. Pentru că, de obicei, astea nu pot fi înlocuite (iar eu eram deja păţită cu o sacoşă de in cu prinţesa Elena, care se stricase la spălat), am avut grijă de ea pentru că era perfectă pentru cărat materialele la atelierele creative. Doar că am fost nevoită s-o iau la plajă şi piscină la un moment dat şi s-a murdărit. Am băgat-o la maşină (pentru că sunt prea leneşă să spăl de mână, da) la 30 de grade la un ciclu de clătire (nici măcar spălare!). Evident că s-a stricat. Altă dată aş fi făcut, probabil, o criză de nervi. Acum am ridicat din umeri şi am zis că asta e, o să apară o altă geantă de plajă la un moment dat care s-o înlocuiască. Şi aşa a şi fost (deşi nu merge să car şi materialele pentru ateliere în ea).

Tot de la Marie Kondo am mai învăţat că dacă un obiect îţi lipseşte pentru că l-ai dat când ai făcut ordine, o să înveţi să te descurci fără. Nu pot să vă spun câtă dreptate are! Când am “konmarizat” casa, am dat o grămadă de lucruri şi s-a mai întâmplat să am nevoie de unele ulterior. Dar ghiciţi ce? Am improvizat şi m-am descurcat fără. Nu am plâns după ele, nu m-am enervat că “uite, erau bune acolo la ceva”. Pur şi simplu m-am descurcat, iar satisfacţia că am improvizat a fost şi mai mare. În continuare, dau cu amândouă mâinile lucrurile care îmi prisosesc sau pe care, efectiv, nu le folosesc.

Vara asta am trăit mai mult din bagaje. Mi-am dat seama de cât de puţine haine am, de fapt, nevoie. Cu trei-patru ţinute am mers peste tot, şi la munte şi la mare, şi în oraş şi la diverse evenimente. Am acasă şifonierul plin cu haine de vară care au fost scoase şi vor fi puse la loc, unele fără a fi fost purtate deloc. Da, îmi doresc o rochiţă galbenă ca soarele văzută într-o vitrină, dar încerc să ocolesc magazinul cu pricina 😀

Am început să cumpăr mai puţin şi să fac mai multe lucruri pentru sufletul meu. Să călătoresc mai mult, să mănânc la un restaurant bun dacă am chef, să mă răsfăţ la salon sau cu un produs cosmetic mai scump (vorba prietenei mele: “suntem prea bătrâne să mai cumpărăm creme de faţă ieftine”). Încerc să ajut mai mult pe cei din jur, să dăruiesc din ce am eu sau din timpul meu pentru alţii, pentru cei care au nevoie de ajutor, dar şi pentru familie şi prieteni. Anul acesta am dedicat cât de mult timp am putut familiei, aşa cum îmi propusesem. Şi mă bucur mult că am reuşit.

E bine să ţii la lucrurile tale şi să nu-ţi baţi joc de ele, pentru că ai investit resursele tale când le-ai achiziţionat. Dar e bine să nu formăm un ataşament emoţional nesănătos faţă de ele, să nu ne dăm de ceasul morţii dacă se strică sau le pierdem, să rămânem calmi şi să avem încredere că universul ne va trimite un înlocuitor în curând. Şi dacă nu ne trimite, înseamnă că nu erau chiar atât de esenţiale!

14 Comment

  1. Ina says: Reply

    Nu stiu exact cand s-a produs switchul asta la mine. Dar tin bine minte ca intr-o zi faceam spume “care si unde mi-ati pus bluza din clasa a 6-a care-mi aminteste de nu stiu ce” si in a doua zi ridicam din umeri “meh, carpe” si le dadeam cu sacul pe cele care nu-mi veneau.
    Probabil declicul a fost in primul an de viata al fiului meu. Am fost apoteotic de incantata de tonele de lucruri care nu mai pridideau sa-mi fie oferite, de la cunoscuti si prieteni cu copii mai mari. Inca sunt teribil de recunoscatoare.
    DAR.
    Cand tonele au inceput sa se adune, am tot dat din colt in colt, am tot ingramadit, filtrat, triat, pus deoparte, nimic. Nu mai incapeam. Mi s-ar fi parut rusinos sa ma apuc sa le vand cand eu le primisem cadou, asa ca am inceput si eu sa le dau tot cum le-am primit – cu toptanul. Sentimentul e eliberator :)) Apoi am trecut la lucrurile mele, si tot asa. Sunt foarte harciog de felul meu si ma bucur ca totusi reusesc sa nu ma mai cramponez asa rau de lucruri.

    1. Laura Frunză says: Reply

      Haine de-ale mele şi de-ale Elizei am dat mereu, mai ales din lipsă de spaţiu. Dar aveam o obsesie cu adunatul a tot felul de lucruri care îmi erau, în fond, inutile, cum ar fi, de ex colecţia mea de forme de fursecuri, în condiţiile în care fac fursecuri o dată, de două ori pe an. Nu mai zic de tonele de cărţi, materiale pentru crafts, şi alte mărunţişuri care umpleau sertarele. M-am simţit eliberată când le-am dat. Partea proastă e că odată cu venirea lui bebe2, au început iar să se adune şi mă cam chinui să le ţin sub control. Urmează zilele de naştere ale copiilor şi am zis că interzic tuturor să aducă jucării :))) cel puţin Elizei.

  2. Imi aduc mereu aminte de articolul tau de anul trecut. M-ai ajutat putin sa fiu mai putin atasata de lucruri. Dar putin, foarte putin 😉

    1. Laura Frunză says: Reply

      Orice pas înainte e bun 🙂 Poate ar trebui să citeşti şi cartea, dacă vrei să devii şi mai puţin ataşată de lucruri.

  3. Andreea L. says: Reply

    Ce frumos ai spus! Si eu sunt mare adunatoare de lucururi…si am observat cat de putine iti trebuie in viata de zi cu zi… Eu am pierdut o suma mare de bani din dulap..acum un an…nici in ziua de azi nu stiu cum anume s-au petrecut lucrurile..iar de atunci am observat ca m-am schimbat complet( am suferit mult…nu dormeam noptile..etc)…am devenit f indiferenta fata de toate lucrurile…o fi bine, o fi rau…cert este ca nu ma mai simt legata de nimic…pierd un lucru..nu ma mai supar ..muradresc copiii o haina..f bine..nu-i ordine in camera….ma consolez ca e chiar atat de dezordine..le mai strang, iar se aduna..si tot asa..eu eram o perfectionista inraita..acum..am devenit.. o persoana relaxata…calma….ma bucur din lucruri mici, imi place sa privesc o vrabiuta cum bea apa, cum se misca furnicile…

  4. Laura says: Reply

    Și eu mă atașam de lucruri dar m-am educat în timp și, de când cu târgul meu, sunt foarte încântată că multe din ele abucură pe altcineva. Asta dacă e să fac referire la dressing. Dar uite că și laptopul e mort de mai bine de 1 an și încă mă descurc. Nici nu știu sigur dacă reușesc să recuperez tot, mai ales poze, îmi vine să plâng dar asta e.
    Pare interesantă cartea.

    1. Laura Frunză says: Reply

      Ce s-a intamplat cu laptopul? Daca e doar bateria, poti recupera datele de pe el.

      1. Laura says: Reply

        Datele se pare că le pot recupera, măcar atât. 🙂

  5. Simona says: Reply

    Eu sunt fix pe partea cealaltă. Arunc tot ce prind, mi se pare că totul ocupă spațiu prețios. Pe de altă parte, soțul meu adună toate nimicurile. Poate ar trebui să-i cumpăr cartea ☺

    1. Laura Frunză says: Reply

      Nu esti prima care imi spune asta! Majoritatea femeilor pe care le cunosc spun ca sotii lor nu se lasa deloc convinsi sa fie minimalisti :)))

  6. ELENA says: Reply

    Minimalism, organizare si ordine. Anul acesta am inceput si eu marea mea schimbare si a venit la fix cartea lui Marie Kondo. Ma bucur sa descopar asa de multe persoane care trec prin aceasta schimbare si lucrurile materiale, sentimentale au trecut pe locul 2 dupa cele cu adevarat valoroase, timp cu familia, timp pentru noi insine …
    Ma bucur ca ai scris articolul acesta si parca tot aici am mai citit unul despre metoda Konmarie. Felicitari!

    1. Laura Frunză says: Reply

      Da, am mai scris. Am descoperit metoda de vreun an si de atunci o si aplic. Nu eram exagerat de strangatoare nici inainte, adica aruncam sau dadeam destul de multe lucruri, dar dupa asta, mi-am schimbat si optica asupra acestor actiuni.

  7. Cristina o says: Reply

    Eu, din motive de sănătate, am inceput sa nu ma mai atasez de lucruri si sa nu ma mai enervez/supar/consum pt pierderea/deteriorarea lor. Pe bune, câteodată chiar sufeream pt unele chestii. Am însă alta problema. Cum fac copilul sa nu se mai ataseze de jucării/ haine? La început am crezut ca nu vrea sa renunte la ele din egoism/zgarcenie, dar plange motivand ca “pe asta o am de la nu stiu cine”, “cu asta m-am jucat cand am fost nu stiu unde/la nu stiu cine”.

    1. Laura Frunză says: Reply

      Eu am descoperit pe pielea mea ca nu poti face asta. O sa renunte ei in timp, cred, pe masura ce cresc si ajung la preadolescenta. Recunosc ca Eliza nu e foarte atasata de lucrurile ei (doar de f putine chestii) si nici nu cred ca ar remarca daca ar lipsi ceva.

Leave a Reply